Kanun

kulla-theth1
sursa foto aici

Acolo, în munţii sălbatici din nordul Albaniei, există o lume altfel, o lume  guvernată de tot felul de cutume care nouă, celor străini de ea, ne par cel puţin absurde, mai ales atunci când victime se întâmplă să fie oameni absolut nevinovaţi. Dar albanezii, oameni tare aprigi la mânie, conduşi de dorinţa răzbunării, nu gândesc deloc aşa. Ei ştiu una şi bună: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar când principalul vinovat de uciderea cuiva are grijă să ajungă de negăsit, ei bine, victime aproape sigure vor deveni cei din familia sa- copiii, fraţii, tatăl.

Potrivit Kanun-ului- setul de legi definitivat prin sec. XV de către prinţul Lekë Dukagjini – sângele vărsat cere tot sânge. Familiei victimei îi revine ,,onoarea” de a răzbuna cu orice preţ pe cel ucis. Numai că o moarte provoacă automat un alt act de răzbunare urmat de o altă moarte şi tot aşa… Un şir nesfârşit de morţi ce reuşeşte absurd să se întindă de-a lungul multor generaţii. În varianta iniţială, legea vendetei (albanezii îi spun gjakmarrja) era clară: ţintele răzbunării nu puteau fi decât bărbaţii. Nu femeile şi nicidecum copiii. Doar bărbaţii care au împlinit deja vârsta de 16 ani. De parcă ar putea fi considerat bărbat un copil de 16 ani.  Însă, în ultimii treizeci de ani, mai precis după căderea regimului comunist condus de Enver Hoxha, temutul dictator care a încercat din răsputeri să împiedice respectarea legilor impuse de Kanun, se pare că lucrurile au luat-o razna de tot. Poate că nu mai sunt atât de numeroase vendetele acestea, poate că nu se mai întâmplă chiar aşa, în văzul lumii, dar, din păcate, unii au ajuns să creadă că pot face absolut orice doresc în numele ,,apărării onoarei familiei”. Aşa s-a întâmplat in 2012 cand a fost ucisă  o fată de 17 ani şi chiar a existat o tentativă de ucidere a unui copil de doar 3 ani. Cumplit! S-au creat astfel precedente şi oamenii prinşi în jocul aberant al răzbunării ajung să ducă o viaţă de coşmar.

kulla-theth Una din cele peste 1200 de legi înscrise în Kanun spune că singurul loc în care cel urmărit nu poate fi ucis este kulla, un soi de locuinţă având aspectul unui turn de dimensiuni mai mult decât modeste, oferind condiţiile unui trai complet auster. În satele din nordul Albaniei, dar şi în zona Kosovo, mai pot fi văzute şi astăzi aceste turnuri în care se autoexilau cei aflaţi în pericol de moarte la modul propriu. Cunoscându-le povestea, mi s-a părut atât de sumbră şi de stranie atmosfera din interior atunci când am avut ocazia de a intra într-un asemenea loc.

kulla

În zilele noastre, albanezii hăituiţi de rudele celui ucis (de cele mai multe ori dintr-un motiv absolut stupid) nu mai sunt nevoiţi să trăiască într-un asemenea turn, doar că, în continuare, se văd obligaţi să se ascundă în casele lor. Nu doar un an, doi, trei… Există cazuri în care oamenii au rămas aşa mai bine de 10-15 ani. Propria casă le-a devenit temniţa în care zilele sunt toate la fel. Fără perspective, fără speranţe… Doar nesiguranţă şi frică terifiantă pentru viaţa lor, pentru soarta celor din familie. Şi lucrurile sunt cu atât mai triste, mai dramatice, cu cât se întâmplă să fie condamnaţi la izolare nişte copii. Ei nu mai pot merge la şcoală, nu-şi mai pot întâlni prietenii aflaţi ,,afară”, nici măcar nu li se mai dă voie să iasă în curtea din jurul casei.  E de înţeles că oamenilor le este teamă atât timp cât s-a creat precedentul tentativei de ucidere a unui prunc de doar 3 ani. Trist, revoltător şi de neconceput pentru noi.

copii Albania
Sursa foto si povestea celor trei frati le aflati aici:

Zefi(12 ani), Marsela(9 ani) şi Marsel(7 ani) sunt trei fraţi pentru care copilăria înseamnă doar un şir nesfârşit de zile sumbre petrecute  între pereţii unei case sărăcăcioase dintr-un sat aflat nu departe de Tirana. Spre deosebire de mulţi alţi copii obligaţi de teama părăsirii casei să înceteze orice contact cu şcoala, ei se bucură totuşi de prezenţa unei profesoare care le predă câteva ore pe săptămână, acolo, în propria lor locuinţă, multumită unei iniţiative a Ministerului Învăţământului din Albania. Din păcate, nu peste tot este posibil. Există zone în care şcolile se află la mare depărtare de locurile în care copiii sunt închişi în case sau, pur şi simplu, oamenii- profesori, vecini,rude, prietenii de altădată ai familiei- refuză să le mai calce pragul din teama de a nu fi implicaţi astfel în actul de răzbunare. copii-albanezi2

Conform unei statistici realizate în urmă cu 3 ani, la vremea aceea, pe teritoriul Albaniei, 900 de copii erau nevoiţi să trăiască doar în spaţiul locuinţei personale.
Gjakmarrja, legea sângelui, este unul dintre motivele principale pentru care cererea Albaniei de aderare la Uniunea Europeană este respinsă de fiecare dată. Autorităţile albaneze sunt complet depăşite de situaţie. A crescut numărul anilor pentru care este condamnat un ucigaş, s-au înfiinţat aşa-numitele comitere de reconciliere care încearcă să facă pace între cei aflaţi în conflict, dar destule familii continuă să trăiască într-o izolare inumană, încă destui morţi înregistrează statisticile în fiecare an. Din 1991, anul căderii regimului comunist,  în jur de 9500 de albanezi au fost ucişi de gjakmarrja.
Fără ca să pot găsi vreodată raţiunea unor asemenea acte crude de răzbunare, pot să spun că am desluşit oarecum mecanismul după care funcţionează sufletul albanez citind  ,,Aprilie spulberat’‘. Dacă subiectul vă interesează, vă recomand  nuvela scrisă de cel mai cunoscut autor albanez, Ismail Kadare. Genială mi s-a părut ideea lui Kadare de a înfăţişa nu doar zbuciumul sufletesc al celui urmărit de moarte, ci şi psihologia omului obligat de cutumă să ucidă, deşi nu-şi doreşte deloc asta. La urma urmelor, oricât de mult ar conta legile Kanun-ului în partea aceea de lume, nu-i tocmai la îndemâna oricui să ia viaţa unui om, mai ales atunci când conştientizează faptul că respectivul nu are vreo vină. Dar ,,tradita”(tradiţie în albaneză) îşi cere drepturile, iar cel ce refuză să o respecte este imediat ostracizat de comunitatea în mijlocul căreia a trăit până atunci. Chiar şi pentru  familia sa, el devine ,,un viu mort” care nu-şi va recăpăta viaţa de dinainte decât în momentul în care va duce la bun sfârşit BESA, adică jurământul făcut. ,,-Cum o fi viaţa pentru cei care nu au nimic de răzbunat, cum se trezesc, cum se culcă?” este întrebarea tulburătoare pe care şi-o tot pune Gjorgu, omul forţat de gjakmarrja să ucidă. El ştie că astfel întreaga lui viaţă se va schimba în mod absurd si dramatic. Va fi nevoit să trăiască având pe conştiinţă o crimă, iar din călău va deveni victima hăituită fără încetare.

Trailer-ul filmului ,,Aprilie spulberat”(2001), coproducţie franco-elveţiano-braziliană

Uneori, se întâmplă ca în familiile implicate într-un asemenea conflict de moarte să nu se mai nască băieţi şi astfel o generaţie sau chiar mai multe la rând să fie lipsite de bărbaţi. Una dintre legile Kanun-ului spune clar că, într-o asemenea situaţie, se renunţă la dorinţa de a răzbuna pe cel ucis cândva. Dar lucrurile nu stau deloc aşa în realitate. În ultimii 20-30 de ani, atunci când în familie nu a mai existat un bărbat căruia să-i revină rolul de răzbunător, au fost destule cazurile în care respectiva familie a plătit pe cineva care să ucidă. Iar printre legile aceluiaşi Kanun nici vorbă să existe o asemenea ,,soluţie”. O altă situaţie posibilă este ca în familia hăituită să nu mai existe vreun bărbat. Ei bine, aflaţi că gjakmarrja e răbdătoare. Uneori aşteaptă câteva generaţii până se naşte un băiat care urmează să plătească cu viaţa vina unui strămoş.

https://aeon.co/videos/blood-feuds-are-law-in-albania-turning-homes-into-prisons-for-guilty-families.

Cele 30 de minute (atât durează filmul de mai sus) aş spune că reuşesc să exprime extraordinar de puternic sentimentul unei vieţi trăite sub semnul absurdului şi, mai ales, a unei frici terifiante prezentă în fiecare clipă. În orice caz, cu mult mai emoţionant şi mai relevant decât ar fi putut s-o facă zeci, poate sute de tot felul de articole sau dezbateri pe tema gjakmarrjiei. Este un scurt film in care nu apar actori sau simpli figuranţi, ci oameni care sunt prizonieri în propriile case, unii de ani buni chiar, pentru că o persoană din familie a ucis şi astfel ei- părinţi bătrâni, copii, absolut nevinovaţi şi unii şi alţii- au devenit sărmane victime hăituite probabil pentru tot restul vieţii lor.

Despre kulla aflată de câteva sute bune de ani în Theth şi, mai ales, despre nişte copii albanezi minunaţi pe care i-am întâlnit în sătucul din munţii Shala vă povestesc în următoarea postare.

-Moş Nicolae, vă rog, am nevoie de o certitudine! Semnaţi aici!

Măi, cum vine şi cum sună asta? În loc să-i scrii ceva drăguţ Moşului că ţi-a lăsat ceva în pantofi (noi n-avem ghete sau cizme, sunt de prisos iarna într-o ţară din inima deşertului), tu te apuci şi îi ceri să-ţi lase o semnătură pe o  hârtie. Şi nu te mulţumeşti cu atât. Mai vrei să-ţi scrie şi câteva rânduri special pentru tine. Aşa, pentru că ai tu nişte îndoieli…

_dsc0265

Nişte copii ţi-au spus anul trecut că ,,moşii ăştia suspect de nemuritori” nu sunt decât nişte închipuiri cu care părinţii îşi păcălesc an de an copiii. Doar pe cei mici şi pe cei mai naivi. ,,O păcăleală simpatică” ce vine la pachet cu nelipsitele şi atât de aşteptatele cadouri, e adevărat, dar tot păcăleală se cheamă. Iar copiii mari şi deloc uşor de dus cu preşul nu mai cred de ani buni în aşa ceva.

Aşa i-au zis nişte copii cu ceva vreme în urmă. Iar ea a refuzat să-i creadă atunci. Nu a protestat, nu i-a contrazis, la ce bun? Ei erau atât de siguri, iar ea, deşi nu-şi putea explica logic niste lucruri- bunăoară, cum reuşeşte Moş Crăciun să colinde tot pământul într-o singură noapte- a preferat să le lase aşa, nişte mistere. Probabil pentru că nu simţea c-ar fi pregătită să renunţe la poveştile frumoase cu bătrâni buni şi generoşi încărcaţi cu saci doldora de cadouri.

mos-1

Iar seara trecută, pentru prima dată, a vrut să aibă ceva doar al ei, un soi de certitudine, să-i zicem… Ştia deja că faza cu aşteptatul pentru a-l prinde în acţiune pe Moş nu ţine. N-a ţinut niciodată. Mereu adoarme buştean, chiar dacă, în nişte ani, n-a fost chip s-o mişc de lângă ghetele pregătite special sau de lângă brad. Odată am găsit-o adormită pe scări, aproape îmbrăţişându-şi încălţările, iar anul trecut chiar a reuşit să mă supere grozav. Noaptea târziu, s-a furişat din camera ei şi am găsit-o dimineaţă dormind în faţa uşii, ghemuită acolo, pe prag. Din fericire, a avut inspiraţia să-şi ia şi plapuma cu ea. 🙂

Nu mai ştiu de unde a împrumutat obiceiul de a lăsa un pahar cu lapte şi câteva prăjituri pentru Moş. Nu contează că este Moş Crăciun sau Moş Nicolae şi niciodată nu uită. Ieri seară, a fost nevoită să improvizeze. Cum n-aveam prăjituri în casă, s-a mulţumit cu o porţie generoasă de cereale, nelipsitul lapte , de cocos acum, bio chiar, că asta aveam. Plus nişte laban, un soi de iaurt de pe aici, să vadă şi dânsul cum e cu specialitatea asta arăbească. Apoi s-a gândit că nu i-ar strica şi o sticlă cu apă. Plata, bineînţeles, şi mare, de vreo 2 litri. ,,- Se prea poate să fie tare însetat după aşa drum lung. Să-i ajungă, mami, zic.” Aşa mi-a spus fata mea. Partea cu apa am înţeles-o. Apoi am văzut-o că vine cu o sticlă de bere . Rece, tocmai scoasă din frigider. Pe asta nu am mai inteles-o. Privirii mele mirate i-a răspuns tot ea: ,,-Ce? Moş Nicolae e bărbat, bărbaţilor le place berea. Las’ să fie şi bere…” Chiar aşa, câţi copii s-or fi gândit vreodată să-i lase lui Moş Nicolae o bere?

_dsc0269

Fireşte că i-a lăsat bilet, să ştie că sunt pentru el. ,,-Te pomeneşti că o să-mi ia şi alte lucruri de pe masă crezând că le-am lăsat tot pentru el… Stai să-i specific, să ştie clar.” Şi se pune pe scris. ,,DOAR MÂNCAREA ŞI CE E DE BĂUT!”. ,,NU LUA CÂINELE DE PORŢELAN, TE ROG!”, ,,NICI CREIONUL. FOLOSEŞTE-L DOAR PENTRU SCRIS!”. Acum nu vă imaginaţi că Mara este atât de zgârcită încât să nu poată renunţa la un creion, dar respectivul chiar este foarte important pentru ea. Totuşi… ca să fie sigură că nu va rămâne fără el, ceva mai târziu, s-a dus şi l-a înlocuit cu un altul, fără vreo valoare sentimentală A, da, pe la miezul nopţii, am găsit-o împletind o brăţară în culorile verde şi roşu pentru Moş Nicolae. Date fiind culorile, eu cred că a confundat personajul, dar ce mai conteaza? Şi, bineînţeles, nu a uitat să adauge în biletul cu pricina:,, TAKE THE BRACELET!”

Se cam apropie Ajunul Crăciunului… Mă întreb ce mai urmează…

mos-nicolae

 

Amintiri din Theth

theth
sursa foto: http://www.albaniantourist.com/thethi.html

Nu-i tocmai uşor să ajungi în Theth, sătucul parcă rătăcit acolo, printre culmile înalte ale munţilor Shala din nordul Albaniei. Dar zău dacă nu merită tot efortul, toate emoţiile încercate de-a lungul unui drum parcă suspendat deasupra prăpăstiilor adânci, drum lipsit de parapeţi pe alocuri, îngust atât cât să încapă o singură maşină kilometri în şir. Iar dacă ai norocul de a nu fi tu şoferul, caz în care e recomandat să nu-ţi abaţi deloc atenţia de la drum, şi priveşti cu ochii larg deschişi în jur, te asigur că vei avea parte de un peisaj rar întâlnit. Alpii Albanezi te vor lăsa mut de admiraţie. Sunt semeţi, sălbatici, cu vârfurile pierdute în nori grei, au ceva în ei oarecum departe de calmul, liniştea pe care le-am simţit în mijlocul altor peisaje montane. Cred că spectaculozitate este cuvântul care descrie cel mai bine Alpii Dinarici din nordul Albaniei.

Alpii Albanezi

ALPII ALBANEZI 2

Până în urmă cu aproape un deceniu, Theth, satul aflat chiar în inima Parcului Naţional având acelaşi nume, era aproape complet rupt de civilizaţie, de lume, cele câteva familii care s-au încăpăţânat să rămână acolo trăind Dumnezeu ştie cum. Fără curent electric, fără telefon, fără posibilitatea de a se aproviziona în vreun fel cu cele necesare traiului. Mai multe mori de apă , câteva case, o biserică micută înalţată în urmă cu mai bine de o sută de ani şi o şcoală modestă  pentru ca puţinii copii din Teth să poată învăţa limba albaneză. Lucrurile s-au schimbat vizibil pentru satul izolat atât amar de timp din momentul în care consolidarea drumului către cel mai apropiat oraş, Koplik, a permis turiştilor să descopere farmecul unui spaţiu în care te simţi transportat în timp în urmă cu cel puţin un secol.

Biserica
sursa foto: http://thethi-guide.com/the-church-of-theth/

Locul are o istorie interesantă, dorinţa de a întemeia o mică aşezare umană într-un spaţiu greu accesibil având un anume motiv. Se povesteşte că în urmă cu mai bine de 300 de ani, şase fraţi albanezi împreună cu familiile lor au ajuns acolo hotărâţi fiind să-şi păstreze religia catolică în faţa încercărilor brutale de convertire la islamism. Şi dacă aşa au stat lucrurile cu adevărat realitatea de astăzi dovedeşte că oamenii chiar şi-au atins scopul, ei reuşind să-şi pastrezee nealterate  credinţa şi tradiţiile.

Cum stau astăzi lucrurile în Theth? Ei, da,fireşte, oamenii încearcă să se adapteze actualelor vremuri şi situaţii nou apărute. La unii dintre săteni poţi găsi camere de închiriat, modeste, dar curate, îngrijite, hrană sănătoasă pregătită în casă, alţii oferă spre vânzare tot felul de produse specifice locului, felurite suveniruri şi tot aşa… Mă rog, fiecare se descurcă după posibilităţi şi pricepere în puţinele luni în care turiştii pot ajunge acolo. Pentru că, începând de prin octombrie, când ploile se dezlănţuie, până prin aprilie, uneori până în mai chiar, cei câţiva curajoşi care au rămas în Theth intră într-o izolare cruntă. Nimeni nu se mai încumetă să plece de acolo şi cu atât mai puţin cineva să se aventureze spre micul sat în care nu mai mult de 10-12 familii şi-au găsit curajul de locui tot anul . Acolo, pe văile adânci înconjurate de păduri pe alocuri de nepătruns, iernile nu sunt tocmai uşor de trecut… troiene care se întâmplă să măsoare chiar şi 3 metri, ger cumplit ce ajunge nu de puţine ori la -20 grade C…theth google map

Am ajuns în Theth la capătul unui drum care, în mod normal, nu ar lua mai mult de o singură oră, cu maşina, pentru că mai puţin de 80 de km îl despart de Shkodër, oraşul din care veneam noi. Doar că acel drum nu este tocmai unul obişnuit, cere multă atenţie, uneori viteză apropiată de cea a mersului per pedes. Bref, cam 3, poate chiar 4 ore durează, mai ales dacă ai ,,norocul” să te întâlneşti cu maşini ce vin din sens opus şi atunci eşti nevoit să faci dovada maximei tale priceperi într-ale şofatului pe margini de prăpastie.Spre Theth

Îmi amintesc şi acum că ne era tare foame şi îmi doream cu disperare o cafea. Cred că pe ultimii kilometri ai drumului numai la asta mi-a stat gândul, la niscaiva delicioase bucate tradiţionale albaneze şi o cafea tare servită în mijlocul unui peisaj mirific. Hm, nu prea a fost să fie aşa. Nu ştiu cum de s-a făcut că noi am nimerit într-un loc ce cu greu s-ar fi putut numi restaurant, deşi asta scria cu litere mari chiar la intrare. Singurul fel care putea fi servit acolo… cartofi prăjiţi şi salată cu roşii, ceapă,castraveţi şi ce o mai fi fost pe lângă. Bun şi asta când ţi-e foame rău… dsc_0140

dsc_0139

Ghinion, nici măcar de peisajul minunat nu ne-am putut bucura o vreme pentru că a început să plouă. Ploaie scurtă de vară, e adevărat, dar a reuşit să ne alunge de la masa din curte. Aşa că, vrând-nevrând, am fost nevoiţi să ne refugiem în interiorul aşa-zisului restaurant. Pe motiv că interiorul ,,arată precum casa spiritelor”, Mara a preferat să-şi găsească un loc acolo, in  pervazul ferestrei. 🙂

 

 

Şi cum ne aflam în ţara în care neprevăzutul te poate întâmpina în orice moment, am trăit s-o văd şi pe asta. Unul dintre tinerii care mişunau pe acolo a venit hotărât spre soţul meu întrebându-l dacă nu doreşte nişte marijuana ,,de super calitate” . Whaaat??? Partea şi mai nostimă este că, tot coborând spre Theth, ne-am intersectat cu o maşină a poliţiei având portbagajul plin ochi cu… respectiva iarbă. Mai mult de atât, cred că poliţia tocmai făcuse o razie mai serioasă prin zonă. Spun asta pentru că în imediata apropiere a ,,restaurantului” se aflau vreo 3-4 maşini de poliţie şi o mulţime de bărbaţi tineri luaţi la întrebări de poliţiştii albanezi. Ei, da, în asemenea condiţii, la câţiva metri doar de toată nebunia aceea, s-a găsit să vină un băieţaş ca să ne întrebe dacă nu dorim din marfa lor. Are omul nevoie de puţină mâncare şi o cafea după un drum deloc uşor şi uite ce i se oferă… droguri chiar sub nasul poliţiştilor, cum s-ar spune.  Nu, mulţumesc! Aşa ceva… Mă rog, am mai spus-o şi cu alte ocazii, Albania este o ţară cu adevărat surprinzătoare!

Bineînţeles că mai am destule de povestit, deşi nu am rămas în Theth decât o singură după-amiază, pe seară, făcând drumul înapoi spre Shkodër. Despre nişte oameni frumoşi cunoscuţi acolo, despre locuri interesante şi minunate  aflate în satul de pe valea râului Thethi şi în împrejurimile sale vă povestesc în următoarea postare. Cu drag!

-Do you have fake blood and vampire fangs?

-Mara, eu nu cred că tu vei găsi în vreun magazin din ţara asta nebuniile de care ai tu nevoie pentru Halloween. Hello, nu suntem în România, suntem într-o ţară arabă. În orice caz, nu conta pe mine. Eu refuz să întreb oamenii dacă au de vânzare sânge fals şi colţi de vampir.

Aşa i-am spus fiică-mii hotărâtă să se costumeze în vampiriţă la petrecerea de Halloween organizată de şcoala ei.

-Nu trebuie să întrebi tu, mă ocup eu de asta. Voi doar duceţi-mă la Villagio Mall, îmi răspunde hotărâtă fiică-mea care nu obişnuieşte să cedeze neam atunci când îşi pune ceva în minte.

Ok, haide la Villagio Mall, vreo 25 km printr-un trafic infernal, adică aşa cum este de obicei în Doha. Asta după ce am mai pierdut ceva vreme într-un magazin din The Pearl, la câţiva metri de casa noastră, plin ochi doar cu tot felul de articole pentru party, carnaval… Nu un magazinaş acolo, ci magazin în toată regula, cu două etaje chiar. Vânzătoarea, o thailandeză foarte drăguţă, a încercat s-o ajute cât i-a stat în putinţă, dar când a auzit de sânge fals şi colţi de vampir a făcut ochii mari şi i-a spus ceva de genul:,,-Oh, I’m sorry, we don’t have. Maybe some red paint for face painting… you know, it is not toxic for your skin. I thing it is a good ideea for you…”

M-aş fi mirat s-o convingă. Ia Mara tubul cu vopsea roşie care, ce-i drept, nu prea avea culoare sângelui, mai degrabă un portocaliu incert, îl studiază şi… verdictul: ,,- Nope, thank you, I want fake blood!”

Înainte să ieşim de acolo, din curiozitate, politeţe, nu ştiu, tânăra vânzătoare o întreabă pe fiică-mea din ce ţară suntem. Răspunde copilul, iar soţul meu completează amuzat:,,-You know, the land of Dracula, vampire stories…”

,,-Oh, I understand…”, răspunde ea şi poate doar mi s-a părut mie, dar parcă îi cam pierise zâmbetul larg de pe faţă. :)))
La Villagio… Cum să spun, nu-mi permit să mă proţăpesc în faţa necunoscuţilor şi să-i pozez, cu atât mai mult să-i filmez, başca faptul că ne aflăm într-o ţară arabă, totuşi… Normal că n-am făcut asta, dar ce mi-ar fi plăcut s-o fac!!! Au fost nişte faze absolut de-li-cioa-se. Mă rog, dacă se poate folosi cuvântul acesta atunci când vine vorba de colţi de vampir şi sânge fals, mai ales. Mic exerciţiu de imaginaţie: un năpârstoc de fată întrebând hotărâtă vânzătorii dacă au sânge fals şi colţi de vampir. Adică avea exact aceeaşi atitudine ca în situaţia în care ar fi cerut ceva absolut banal, de găsit oriunde, o acadea, de pildă.

Fără excepţie, toţi au întrebat-o a doua oară, a treia oară chiar, ce anume doreşte. Oamenii credeau că n-au înţeles bine. Şi Mara, de fiecare dată, mai tare şi mai răspicat: ,,-Do you have fake blood and vampire fangs???” Uimirea de pe faţa lor când, în sfârşit, pricepeau despre ce e vorba, m-a amuzat cât să îmi ajungă pentru o bună vreme.

Până la urmă, asa cum era de asteptat, sânge fals nu am găsit. Am convins-o să se mulţumească cu un ruj roşu de-al meu, dar culmea este că a găsit ceva care să semene cu colţii de vampir. Şi asta chiar într-un loc în care ne aşteptam cel mai puţin, un magazin cu dulciuri.  Vânzătorul nici măcar nu avea habar că printre obiectele expuse exista aşa ceva. Are fiică-mea nişte ochi!!! Prin vitrină- eu i-am zis că nici măcar nu are rost să mai pierdem vremea intrând- a zărit un soi de jeleuri ce se doreau a fi o limbă uriaşă(bleah!), iar în pachetul respectiv, cu asa-zisa limbă, se afla o chestie, nu ştiu cum să-i spun altfel, care semăna cu o proteză. Da, e scârbos, ştiu… Proteza din plastic cu incisivii vizibil mai lungi, deci aşa cum se presupune c-ar avea un vampir. Exact ce a tot căutat a avut în cele din urmă. Căci, cum bine se spune, cine caută găseşte.  Ştiu că în România chiar nu e dificil de procurat aşa ceva, tot mă împiedicam prin casă de asemenea ,,drăgălăşenii” cumpărate de Mara, eu never ever nu o să cumpăr asemenea oribilităţi. Adevărul este că exact colţii de vampir îmi mai lipseau din bagaje când am venit în Qatar, de sânge fals ce să mai vorbim…

În fine, bineînţeles că fata mea, draga de ea , dacă tot am umblat prin magazinele cu diverse monstruozităţi, nu a ratat ocazia de a-şi cumpăra tot felul de lucruri care mie îmi fac pielea de găină. O inimă care se scurgea printre degete, arătând ca proaspăt smulsă din piept, un bandaj ,,însângerat” care pus pe deget îţi dădea impresia că trece un cui prin el, nişte şerpişori negri, câţiva scorpioni (din plastic, of course), mă rog, se vede treaba că avem gusturi total diferite când vine vorba de a oripila, de a îngrozi pe cineva. Pe mine nu m-au interesat vreodată lucrurile acestea, nici măcar în copilărie. Cu Mara, însă, e altă poveste. Şi-ar merita pe deplin titlul de ,,Regina farselor”, adoră să facă asta. Numai eu ştiu de câte ori mi-am luat porţia de palpitaţii.

Să vă spun câte ceva şi despre cum a fost a doua zi la şcoală… Mi s-a părut chiar interesantă ideea de a grupa câte 4 personaje, absolut la întâmplare, iar copiii respectivi au fost nevoiţi să-şi pună minţile la treabă şi să imagineze o scurtă piesă de teatru. Vampiriţa mea s-a întâmplat că a făcut echipă cu Harley Quinn, The Captain America şi The Brave Tin Soldier. 🙂  Bineînţeles că ideea celor trei a fost să ucidă Vampiriţa şi astfel binele să triumfe pe pământ, bla, bla, bla…  Nu le-a reuşit planul. Fiică-mea s-a opus cu îndârjire. ,,- Guys, it’ s so boring !”, le-a spus ea şi nu i-a lăsat până nu au schimbat scenariul. Până la urmă, au ajuns la un compromis. Vampiriţa nu dispare total, doar renunţă definitiv la proastele obiceiuri adorate de vampiri. ,,-Chiar şi aşa mi s-a părut complet aiurea şi plictisitor, auzi idee, vampir transformat în personaj pozitiv, bleah. Colegii ăştia ai mei habar n-au că un vampir nu moare aşa, cu o simplă lovitură de sabie. Eh, nici n-am vrut să-mi mai bat capul cu ei şi să le explic. Măcar mi-am salvat personajul de la moarte.” Aşa mi-a spus acasă fata mea şi zău dacă nu are dreptate, cel puţin la partea cu ,,so boring”.
Câte ceva despre simpaticul director al Şcolii Finlandeze am mai povestit aici. Ei, da, nu o să ghiciţi ce costum şi-a ales domnul Juha pentru petrecerea de Halloween a Şcolii Finlandeze. Recunosc, m-a amuzat să aflu, domnul Juha s-a costumat în… Dracula. So nice!

PS: Mai nou, fata mea nu vrea să mai fie pozată decât atunci când are ea chef. Aşa că… poze de la tocmai trecutul Halloween n-avem. Până la următorul, sper să revină la sentimente mai bune faţă de aparatul meu foto. 🙂 Cu bine!halloween-2015

 

Haus ober der Kirche, acasa la Barbara…

Sillian 2
De la una dintre ferestrele pensiunii Haus ober der Kirche…

Cu doar o noapte înainte să ajungem în Sillian, s-a întâmplat să ningă mult pe Valea Hochpustertal. Dacă nu mă înşel, era chiar prima zăpadă din an prin locurile acelea şi trebuie să fi nins bogat, ore bune în şir, altfel nu-mi explic cum de s-a strâns atât belşug de zăpadă doar într-o singură noapte.

Haus ober der Kirche

Mara. Sillian

Rareori mi se întâmplă să scriu aici, pe blog, despre cât de mult m-au impresionat condiţiile de cazare într-un anume loc, despre cât de bine ne-am simţit acolo. Nu că aş fi de o exigenţă maximă atunci când vine vorba despre asta si nici pe departe nu sunt genul de cârcotaş cu pretenţii exagerate. Nicidecum, doar că nu mă simt prea mult atrasă de ideea de a povesti despre asemenea lucruri. Nu mi-am făcut blog cu intenţia de a câştiga din reclama făcută cuiva, iar blogul meu este locul în care scriu doar exact aşa cum îmi dictează sentimentele mele.  Şi se întâmplă, uneori, să întâlnesc ceva cu totul deosebit şi atunci îmi spun că n-ar fi o idee rea să scriu pentru că sunt locuri care chiar merită să fie cunoscute. Aşa am gândit atunci când am scris despre minunatele gazde din Santorini sau despre căsuţa de pe malul lacului Ohrid.

de primavara
Aşa arată locul acesta primăvara. Fotografia nu-mi aparţine, dar mi-a plăcut atât de mult încât mi-am dorit să o vedeţi şi voi. Sursa aici

Vorbind despre Sillian, cu drag îmi aduc aminte de casa primitoare în care ne întorceam seara, târziu, după hoinărelile lungi prin zona Tirolului de Est,  şi de Barbara, proprietara acelui loc, aparthotelul Haus ober der Kirche, cotat pe booking.com cu o medie de invidiat, 9,80.  Barbara lucrase ani mulţi- ,,o viaţă” cum spune ea- în America, în domeniul turismului. Experienţa câştigată în anii aceia a îndemnat-o să-şi întemeieze propria afacere în ţara natală, un aparthotel construit pe culmea unui deal, având o panoramă de vis asupra Sillianului ce pare pierdut, acolo, printre culmile munţilor. Numele i-a fost inspirat de imediata vecinătate cu unul dintre monumentele arhitectonice cu care sillienii se mândresc, o biserică ridicată pe la 1400, reconstruită apoi în incofundabilul stil baroc. Haus ober der Kirche are doar 4 apartamente- un penthouse, apartamentul albastru, apartamentul roşu şi cel portocaliu (în acesta din urmă am locuit şi noi), fiecare decorat într-o anumită culoare de unul dintre cei mai cunoscuţi designeri austrieci. Pentru că Barbara este o mare admiratoare a lui Yves Klein, toate cele 4 apartamente au fost decorate respectând ideile renumitului artist francez, cunoscut şi sub numele de Yves Monocromul. Nu mă pricep prea mult atunci când vine vorba de subiectul acesta, designul de interior, personal ador stilul minimalist scandinav, iar ca simplu privitor eu spun că designerul ales de Barbara chiar a făcut o treabă foarte bună acolo.

penthouse
Un lucru care nu mi-a plăcut a fost prezenţa acelor piei de zebră întinse pe jos, am eu o problemă cu asta…

11357284

Blue apart.

,,According to the artist who created the concept, the design pays homage, among other things, to mathematics and music. The meticulously calculated distribution of the Morse code that adorns the wall tiles is pure mathematics.” Am selectat o mică parte din prezentarea făcută pe site-ul proprietăţii, dacă va interesează subiectul, vedeţi mai mult aici, pentru că eu, atunci când vine vorba de matematică… mă cam retrag. Mult prea complicat începe să-mi pară totul. Eu ştiu una şi bună, m-am simţit foarte bine acolo, nu am stat să-mi muncesc mintea prea mult cu designul acesta care s-a vrut un ,,tribut adus muzicii şi matematicii”. Sau despre cum a fost redat ,,conceptul de imaterial kleinian care prin fluctuaţiile de culoare pură deschid o uşă spre spiritualitate.” Am spicuit câte ceva din prezentarea găsită pe site, asta ca să nu credeţi că am luat-o complet razna. Hai mai bine să lăsăm ,,imaterialul kleinian” în seama specialiştilor în domeniu şi să revenim la lucruri ceva mai ,,pământeşti”. Bunăoară la platoul generos din lemn de brad care ne aştepta plin ochi cu prosciutto, sticla de şampanie pusă la rece şi alte câteva bunătăţi pe lângă, cadoul nostru de bun venit din partea Barbarei. Probabil că eram şi destul de înfometaţi după ditamai drumul de m-a impresionat într-atât încât le-am făcut şi poză. 🙂

gift

Bucatarie Orange Ap.

Nu ştiu cine s-a gândit la asta, Barbara sau designerul care s-a ocupat de aspectul estetic al celor 4 apartamente, dar ideea cu eleganta cadă de baie (parcă sună ciudat alăturarea asta, dar mi se pare cea mai potrivită), aşezată exact în faţa unor ferestre înalte de unde vezi munţii în toată splendoarea lor, mi s-a părut mai mult decât inspirată.

orange apart.

Şi mai sunt şi altele- saltelele cu apă(recunosc, am fost în multe locuri, dar acesta a fost singurul în care am avut parte de un asemenea pat), sauna cu vedere generoasă spre munte, camerele înalte, spaţioase, ador genul acesta de încăperi, grădina privată, micul dejun săţios cu tot felul de minunăţii tradiţionale din Tirol din care mi-a rămas în minte, mai ales, imaginea pâinicilor calde, aburinde, şi un miros…

fereastra Nu că fata mea ar fi fost prea îndrăgostită de minunatul peisaj… Mult prea energică ca să aibă răbdarea de a contempla minute în şir priveliştea din jur. Motivul este altul. În fiecare dimineaţă, stătea aşa cuminţică ştiind că urma să apară şi câinele Barbarei, un minunat exemplar negru tăciune, jucăuş foc, deşi, la prima vedere, puteai să juri că e un fioros care abia aşteaptă să te înhaţe. Numai eu ştiu cât tot l-am alungat din preajma Marei şi Mara după el. M-a asigurat apoi Barbara că e cel mai blând căţel. Mai ales cu copiii.

,,Fiorosul''

oamaMvai, să nu uit de ,,oama de zăpadă”, aşa i-a zis fata mea. ,,Oama” i-a datorat efemera existenţă pe pământ soţului meu. A lui a fost ideea, a lui a fost strădania.  Noi l-am încurajat de la fereastră, foarte curios cum de am putut s-o reţin atunci în casă pe Mara, chiar nu-mi amintesc. Şi ca să nu existe vreun dubiu că respectiva ,,arătanie” nu este un om, ci o ,,oamă”, soţul meu i-a făcut şi cele două podoabe de rigoare. Destul de generoase, din câte se vede, doar a modelat-o un bărbat. Altfel, deşi dotată cu forme rubensiene evidente, ar fi fost aproape imposibil să-ţi dai seama că s-a vrut a fi de gen feminin, părerea mea.Frunza nu ştiu din ce motiv i-o fi pus-o, probabil ca să dea impresia unei domnişoare/doamne foarte pudice. Oricum, a făcut senzaţie. Barbara chiar a spus că, la vârsta ei, a văzut mulţi oameni de zăpadă, dar femei…never.

Artistu'

nightM-am luat cu vorba şi uite că iar n-am apucat să vă povestesc despre câte minunăţii oferă natura, dar şi oamenii locului, acolo, în minunata zona a Tirolului de Est. Rămâne pentru o viitoare postare, cu drag!

Spre Sillian

In curte la Barbara

Să poţi păstra un secret… hm, nu-i tocmai uşor şi la îndemâna oricui. Mai ales pentru o femeie, să spunem lucrurilor pe nume, zic. Iar atunci când nu eşti decât o fetiţă care abia a împlinit şase ani, deja devine o misiune taaare greu de dus la capăt.

Eu am văzut-o, câteva zile la rând, cum parcă încerca să-mi spună ceva pentru ca în momentul imediat următor să schimbe vorba sau să plece grăbită din preajma mea. Odată, chiar mi-a zis ceva de genul: ,,-Mami, cum să-ţi spun, ţi-ar plăcea să fie o surpriză petrecerea de ziua ta sau nu?” Chiar nu îmi amintesc deloc răspunsul meu, dar copilul s-a abţinut eroic să-mi divulge secretul. Doar cu o seară înainte de plecare, când deja aveam făcute bagajele, fără să am habar unde urma să plecăm în zorii zilei, a venit în fugă la mine (vezi bine că tocmai primise undă verde de la taică-său în privinţa dezvăluirii ,,marelui” secret) şi îmi spune radiind: ,,-Mami, tati mi-a dat voie să-ţi spun. De ziua ta, noi te ducem în… AUSTRALIA!!!”

Ei, nu mă înnebuni! Chiar aşa? Din Croaţia, ţara în care locuiam atunci, până în ţinutul cangurilor ar fi ceva drum. Drum pe care urma să-l facem cu maşina din dotare, asta o ştiam bine, prin urmare ceva nu ieşea deloc la socoteală. Da’ m-am lămurit imediat: Australia, cadoul de ziua mea, era, de fapt, AUSTRIA. Draga de ea! O diferenţa insignifiantă, doar o consoană şi o vocală în plus. Ce mai contează!

Aşa că am plecat spre Austria cu destinaţia finală Sillian. Sincer, nu ştiam nimic despre locul acela din Tirolul de Est, eu care obişnuiesc să-mi planific până în cele mai mici detalii călătoriile. Dar, deh, era o situaţie cu totul specială de data asta, so…surpriză să fie până la capăt!

Au trecut 4 ani de atunci şi de câte ori îmi amintesc de locul acela , pierdut printre culmile încărcate de ceţuri groase ale Dolomiţilor, atunci, la început de noiembrie, am în minte surprinzător de clară imaginea drumului până acolo. Pentru că fiecare drum are propria lui  poveste şi, nu de puţine ori, mi s-a întâmplat să simt că îmi este mai drag drumul în sine decât destinaţia. Nu că Sillianul şi împrejurimile sale m-ar fi dezamăgit în vreun fel. Nicidecum. E vorba de altceva aici…

Dintre toate emoţiile frumoase încercate repetitiv în copilărie, cu o intensitate şi o bucurie aproape imposibil de regăsit adult fiind, ceva foarte drag mi-a rămas, chiar dacă ani buni s-au scurs la mijloc, bucuria reîntâlnirii cu prima zăpadă din an. Şi nici măcar nu am pretenţia să înot prin cine ştie ce troiene cât casa. Câţiva fulgi, o pudră fină de zăpadă, cerul acoperit de nori grei, plini de promisiunea unei ninsori straşnice, chiar dacă, uneori, rămâne doar la stadiul de promisiune mult prea palid onorată, îmi sunt de ajuns. Cel puţin pentru început.

Dolomiti 2

Şi sigur ăsta a fost motivul pentru care drumul de atunci mi-a fost atât de drag. Veneam din Rijeka, oraşul însorit în care o toamnă caldă, târzie nu se lăsa deloc dusă, pentru ca, după câteva ore de drum, să văd cum peisajul se schimbă complet. Sunt atât de frumoşi Dolomiţii! Eu îi văd ca fiind printre cei mai frumoşi munţi pe care i-am întâlnit vreodată. Maiestuoşi, cu vârfurile masive pierzându-se departe în nori, sunt minunaţi indiferent de anotimp. Dar toamna, târziu, când deasupra lor plutesc neguri dese, intunecate, găsesc că sunt speciali, au o atmosfera anume, de mister, nici nu ştiu cum s-o definesc exact.

dolomiti-1

Mi-a fost drag să-i revăd aşa … Înainte de trece pe pământ austriac, îmi aduc aminte că rămăsesem mută de admiraţie în faţa incredibilelor peisaje din zona italiană Cortina d’ Ampezzo. N-aş putea să spun unde arată mai impresionant Dolomiţii, în Italia sau în Austria. Sunt de vis oricum. Ştiu doar că pe măsură ce ne apropiam de Sillian, ca să folosesc o exprimare de-a fetei mele, ,,parcă intram tot mai mult în iarnă”. De la încântarea adusă de prezenţa timidă a câtorva petice de zăpadă, pe măsură ce drumul urca pe serpentine tot mai strânse, pe alocuri scufundate in ceaţa groasă, alteori luminate de un soare timid, ne-am trezit în mijlocul unor adevărate troiene. Bucuria copilului meu, fără îndoială, unul dintre cele mai minunate cadouri primite atunci.

Maruca

Maruca 2
The Little Pumpkin, că tot fusese cu doar o zi înainte Halloween-ul. În drum spre Sillian,fata mea a găsit cuşma asta haioasă de vânzare la o benzinărie, cred,şi nici nu s-a mai dezlipit de ea până seara târziu.

Dolomiti 3

Sillian

dsc_0147
În curtea Barbarei, zăpadă… să ne ajungă…

Despre Barbara, un om debordând de energie şi entuziasm, priceput cum nu se poate mai bine într-ale turismului, despre Haus ober der Kirche, afacerea familiei Barbarei, locul în care ne-am simţit de minune în zilele petrecute acolo, în orăşelul înconjurat de Alpii Dolomiţi, despre pitorescul Sillian şi împrejurimile sale vă povestesc în următoarea postare. Cu bine!

Sub soarele Siciliei. Scala dei Turchi

Scala dei Turchi-1

Italia îmi este dragă oricum, are ceva anume, ceva doar al ei care te cheamă iar şi iar. Oricât aş încerca să găsesc un loc, un sat, un oraş, ceva care să mă fi dezamăgit şi să fi încercat regretul că mă aflu acolo, când aş fi putut foarte bine să fiu în altă parte, nu găsesc nicicum. Poate că am avut eu norocul să ajung doar în locuri ce mi-au lăsat amintiri dintre cele mai plăcute. Posibil să fie şi aşa, cine ştie…

Uite, mi-aş dori să mă pot reîntoarce cândva în Sicilia. În urmă cu doi ani, am petrecut acolo vreo două săptămâni şi pot să spun cu certitudine că mi-a intrat în suflet insula aceea scăldată în soare fierbinte, cu apele verzi-albastre ale Mediteranei, cu plaje parcă ascunse la adăpostul stâncilor înalte, cu ruine antice conservate surprinzător, cu o istorie mustind de legende, mituri, dar si poveşti mai mult sau mai putin inchipuite despre renumiţii ei mafioţi, certo… 🙂

Îmi aduc aminte că am umblat foarte mult în acele zile. Sicilia mi se dezvăluia minunată, plină de surprize, aveam o lungă lista cu locurile în care îmi doream să ajung. Dar, la urma urmelor, în două săptămâni, oricât te-ai strădui, este imposibil să străbaţi de la un capăt la altul insula despre care se ştie că este cea mai întinsă de pe cuprinsul Mării Mediterane.

sicilia

Aşa că, dacă ar fi să scriu despre toate locurile prin care am colindat în vara aceea, fără îndoială că, o vreme, ar trebui să scriu mult şi bine doar despre Sicilia. Şi sper să am răgazul să o pot face până la urmă. Astăzi, gândurile m-au purtat spre o plajă unică în Sicilia şi, destul de probabil, unică şi în Italia, Scala dei Turchi, un loc intrat în patrimoniul UNESCO în urmă cu aproape 10 ani. Şi pe bună dreptate pentru că arată deosebit, diferit de ceea ce ne-am aştepta atunci când vine vorba de o plajă. Seamănă oarecum cu vestitul Pamukkale, însă fără a avea acele bazine sculptate în calcar, pline cu apă caldă venită din izvoarele termale, în care turiştii se bălăcesc aproape jumătate din an. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ar exista ceva şi aici, însă e mult prea pretenţioasă denumirea de ,,bazin”. Mai degrabă nişte scobituri,nu foarte multe, destul de mari pe alocuri, încât să încapă un singur om, în care se adună apă atunci când plouă. Se spune că ar fi chiar foarte benefică pentru sănătate o asemenea baie urmată de expunerea la soare pe marna aproape fierbinte. La Scala dei Turchi, cine doreşte bălăceală pe cinste poate coborî de pe stâncile din marnă albă direct în apele Mediteranei.

dsc_0106

De pe faleza înaltă, cei care aleg să ajungă la Scala dei Turchi coboară un şir lung de trepte şerpuind printre terasele înverzite, urmează apoi drumul prin nisipul de la malul mării pentru ca după cel mult 10 minute să aibă în faăţ minunata privelişte a ,,Scării Turcilor”. Şi începi urcuşul… 🙂

dsc_0130
Cei mai comozi rămân aici, la baza stâncii. Nici nu ştiu ce pierd!
dsc_0140
Noi urcăm cât de sus e posibil Cum altfel?

SCALA 2

dsc_0122
Şi drumul urcă şi coboară…şi din nou urcă şi coboară…şi tot aşa până ajungem în locul în care ne dorim. Noi nu renunţăm atât de uşor. 🙂

SCALA 3

Scala 4

dsc_0222

dsc_0434

Modelate secole de-a rândul de valurile mării, de vântul puternic venit din larg, de ploile vijelioase, stâncile acestea de un alb orbitor pe alocuri se întind de-a lungul coastei Realmonte, între două plaje înguste, cu nisip fin, auriu, la doar 15, cel mult 20 de minute, venind cu maşina dinspre Agrigento, ,,oraşul celor nouă temple”.

De ce un asemenea loc din Italia poartă un aşa nume, Scala dei Turchi, adică Scara Turcilor, m-am întrebat şi eu. M-am gândit că poate e vorba despre o aluzie legată de asemănarea cu Pamukkale, dar nici vorbă. Se pare că bieţii turci chiar nu au vreo legătură cu insolitul loc de pe ţărmul sicilian, la mijloc fiind doar o confuzie pe care locuitorii din vechime au făcut-o şi aşa a rămas. În dialectul sicilian vorbit în urmă cu câteva secole, cuvântul ,,turc” era un nume generic folosit pentru toţi cei care erau de religie islamică. De fapt, nu turcii erau cei care veneau din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, acostau chiar lângă stâncile albe de pe coasta Realmonte, după care îşi începeau jafurile în partea asta a regiunii siciliene. Erau temuţii piraţi sarazini care au îngrozit secole de-a rândul Europa. Din câte am mai citit eu, se pare că nu există tocmai un consens în privinţa acestei interpretări, unii lingvişti având o altă părere. Cuvântul ,,scala”, spun ei, nu ar avea vreo legătură cu noţiunea de scară, ci ar deriva din cuvântul arab ,,kalla” care s-ar traduce ,,loc la adăpost de vânturi, port”. Altfel spus, piraţii sarazini( numiţi generic turci de către vechii sicilieni) şi-au găsit acolo terenul perfect pentru a-şi ancora vasele cât timp erau plecaţi să jefuiască satele şi oraşele din zonă.

dsc_0149

dsc_0170

Scala 12

dsc_0377

Nu cred că vom reuşi să ajungem în vârf şi de acolo să coborâm pe una dintre micuţele plaje adăpostite la baza stâncilor. Aşa mi-am zis atunci când le-am văzut atât de masive, impunătoare, abrupte pe alocuri, intimidante oarecum, cu atât mai mult cu cât marna albă, lucind în soare, îmi părea extrem de alunecoasă. Din loc în loc, drumul se îngusta mult, doar  atât cât să încapă o singură persoană şi aproape mă lua ameţeala privind la valurile mării aflate la ceva distanţă sub picioarele noastre. Şi ca tacâmul să fie complet, bineînţeles că o aveam cu noi pe Mara căreia, fireşte, tot drumul acesta i s-a părut o aventură extrem de amuzantă.

dsc_0226

Scala 6

dsc_0146

Scala

Scala 5

dsc_0257

Până la urmă, temerile mele au fost absolut neîntemeiate. Din fericire. Făcând o comparaţie, să zicem că stâncile acestea, după ce ajungi să parcurgi o parte din drum, se dovedesc a fi asemenea unei persoane care te intimidează rău, dar doar la prima vedere. Asta pentru că faci greşeală de a te lăsa pradă primei impresii. Apoi ajungi să-ţi dai seama, pe măsură ce o cunoşti mai bine, că e chiar o reală plăcere să fii în preajma ei, că este prietenoasă şi nu îţi va face vreun rău. Bineînţeles că un strop de precauţie, puţină vigilenţă nu a stricat nimănui vreodată. 🙂

Şi dacă se întâmplă să aluneci şi să cazi, ei bine, nu ai cum să te loveşti prea rău pentru că marna, probabil ştiţi şi voi, nu este genul de rocă dură, dimpotrivă chiar. Amestecul de calcar şi argilă îţi dă impresia că te deplasezi pe un bloc din cretă sculptat în forme domoale. Unii chiar, destul de mulţi din păcate, văzând cât de uşor este să scrijeleşti în roca asta moale, au lăsat fel şi fel de ,,mărturii” ale trecerii lor prin locul acesta. Ba chiar  alţii  ajung până acolo încât îşi iau în bagaje bucăţi din stânca asta. Apropo, în urmă cu aproape un an, autorităţile din zonă, alarmate de fenomenul acesta, au venit cu o măsură destul de usturătoare pentru amatorii de un asemenea suvenir, 500 euro amendă pentru fiecare turist prins că are asupra sa o bucată luată din stâncile care formează Scala dei Turchi. Foarte bine! S-or fi temut oamenii că, la un moment dat, vor rămâne fără frumuseţe de atracţie turistică acolo, în apropierea oraşului Porto Empedocle.

Scala 10

Scala 9

dsc_0440

Cules de pe jos, studiat şi lăsat acolo. Spre deosebire de alţii, noi nu obişnuim să plecăm cu bucăţi de stâncă în bagaje. 🙂

dsc_0383

dsc_0192

Şi că veni vorba de Porto Empedocle, trebuie să ştiţi că o bună parte din faima pe care şi-a dobândit-o Scala dei Turchi, pe lângă albul aproape nefiresc al stâncilor aliniate de-a lungul ţărmului, se datorează şi unui om foarte simpatizat de către compatrioţii săi italieni, scriitorul Andrea Camilleri, născut chiar în tocmai amintitul Porto Empedocle.

Andrea Camilleri e o figură absolut aparte în literatura italiană contemporană. Italienii îi spun cu simpatie ,,Bătrânul”. Îmi imaginez că au ales acest apelativ nu doar pentru că a împlinit de curând 91 de ani, dar şi pentru faptul că este printre foarte puţinii autori care a publicat foarte târziu primul său roman poliţist(genul care i-a adus din plin consacrarea), când deja împlinise 53 de ani, iar adevăratul succes avea să vină chiar peste vreo 15 ani, când Camilleri se apropia bine de vârsta de 80 de ani. Fără doar şi poate, personajul care i-a purtat noroc, aducându-l în atenţia fanilor genului poliţist din întreaga lume, este comisarul Salvo Montalbano, un soi de Sherlock Holmes în variantă italiană, ba poate chiar ceva mai simpatic dacă e să-mi dau eu cu părerea. Mucalit, cu o inteligenţă ascuţită, inspirând teamă şi respect în rândul celor certaţi cu legea, mulţi dintre ei mafioţi sicilieni de temut, iubit de femei, gurmand rafinat, comisarul Montalbano este întruchiparea vie a sicilianului deştept foc, îndrăgostit în egală măsură de marile, dar şi de micile delicii ale vieţii.

Andrea Camilleri, probabil dintr-un profund ataşament faţă de locul în care s-a născut şi a copilărit, a ales să-şi plaseze simpaticul personaj în oraşul Vigato, un nume fictiv ales de autor pentru Porto Empedocle si împrejurimile sale, ba chiar există secvenţe filmate în care Montalbano apare în mirificul peisaj de la Scala dei Turchi. Şi atât ce mare succes a avut seria asta şi Camilleri atât de inspirat s-a dovedit că în ultimii 20 de ani au apărut în jur de 40 de romane (multe dintre ele cunoscând ecranizări de succes, serialul ,,Il commissario Montalbano” a înregistrat recorduri de audienţă), avându-l în prim plan pe carismaticul comisar sicilian Montalbano. Asta în condiţiile în care autorul se cam apropie de suta de ani. Bravo, domnule Camilleri!

comisarul Montalbano
Un pic mai puţin obişnuit: statuia unui personaj de film, comisarul Montalbano, aflată pe una dintre străzile din Porto Empedocle.
Luca Zingaretti
Şi simpaticul comisar Montalbano, rol jucat ani de-a rândul de actorul Luca Zingaretti. (sursa foto aici)

Iar dacă întâmplarea va face să alegeţi că destinaţie de vacanţă Sicilia, eu spun că n-ar fi o idee rea să va opriţi pentru o zi de plajă la Scala dei Turchi. Încercaţi să rămâneţi acolo până când soarele apune. Stâncile orbitor de albe cât soarele este sus pe cer încep să capete culoarea untului pe măsură ce tot coboară spre asfinţit. Apoi nuanţele devin din ce în ce mai întunecate până când astrul zilei se ascunde complet vederii în spatele stâncilor… E un spectacol minunat, greu de uitat.

Călătorii de vis oriunde paşii voştri vă duc! Cu bine!

dsc_0141

dsc_0131

dsc_0166

dsc_0150

dsc_0151dsc_0449

dsc_0366

dsc_0445