Chochołów, fărâma de Maramureş din sudul Poloniei

chocholow
http://www.dusekarpat.cz/polsko/chocholow/en/

Călător fiind, odată ajuns în Chochołów, ai impresia că te-ai întors cumva în timp. Şi surpriza este cu atât mai mare cu cât, român fiind, găseşti aici un fel de oglindă aproape fidelă a satului tradiţional maramureşean. Bătrâna aşezare aflată la poalele munţilor Tatra, în extremitatea sudică a Poloniei, doar la o ,,aruncătură de băţ” de graniţa cu Slovacia, pare coborâtă dintr-un timp îndepărtat, surprinzătoare, dichisită, oricând gata să-şi primească vizitatorii. Şi ei nu întârzie să apară, în număr impresionant chiar, indiferent de anotimp, şansa asta datorându-se şi apropierii de Zakopane, vestita staţiune poloneză de care o despart doar 17 km.

Chocholow 1

DSC_3888

Chocholow2

Asemănarea izbitoare cu satul maramureşean nu este deloc întâmplătoare. Undeva, prin secolul XII, grupuri mari de păstori din nordul Transilvaniei şi-au luat familiile pornind pe drumul pribegiei. Unii dintre ei s-au hotărât să rămână în nordul Slovaciei, alţii au ales Cehia răsăriteană. Însă o bună parte dintre păstorii porniţi în căutarea unei vieţi mai bune şi-a continuat calea până pe pământ polonez, oprindu-se acolo, pe însorita Vale Chochołowska. Oameni ai muntelui, mereu în căutare de păşuni bogate pentru numeroasele lor turme, unii au pornit chiar mai departe, întemeindu-şi gospodării mândre printre pădurile de molizi bătrâni de pe culmile Tatrei. Polonezii(şi nu doar) îi cunosc sub numele de gorali, adică ,,oamenii de la munte”, ,,muntenii”. Astăzi, urmaşii vechilor păstori emigranţi îşi duc traiul în oraşele Zakopane, Zywiec, Nowy Sacz şi, mai ales, în satele din jurul acestora. Deşi destule secole au trecut din momentul în care au părăsit nordul Transilvaniei, este de-a dreptul surprinzătoare voinţa cu care şi-au păstrat tradiţiile, obiceiurile, arhitectura caselor, o parte din ancestralele indeletniciri, meşteşuguri, costumele tradiţionale şi chiar unele cuvinte. Graiul goralilor- cunoscut sub numele de ,,dialectul Podhale”-  este un amestec de cuvinte poloneze(cele mai multe), slovace, albaneze, câteva de origine incerta, iar printre ele  îşi fac loc cuvinte atât de familiare nouă, românilor: măgura, brânză, vatră, cătun, merende(merinde), fluier, baci, colibă, slănină, strungă, mlioara(mioară).

DSC_3898

Chocholow3

Chocholow4

La Chochołów am ajuns într-una din primele zile ale lui ianuarie, când satul părea de-a dreptul adormit, o atmosferă oarecum neobişnuită pentru noi care veneam din agitaţia veselă a vestitului Zakopane. Posibil să fi fost o zi de mare sărbătoare pentru că, puţin după miezul zilei, uliţa satului a prins viaţă atunci când femeile au inceput a ieşi de la slujba bisericească. Îmi aduc aminte uimirea cu care le-am admirat costumele naţionale bogat înflorate, fustele creţe, cu un colorit puternic, nelipsitul cojoc din blană de oaie. Recunosc, nu-mi stă în fire să mă proţăpesc în faţa oamenilor şi să le fac poze fără a le cere voie, iar atunci nu ştiu cum s-a întâmplat că nici n-am vrut să le întrerup din sporovăiala lor veselă, aşa că…no pictures de data asta. Ceva însă tot am, aşa cât să va faceţi o idee despre portul mândru al goralilor din Podhale, regiunea în care sunt de găsit cei mai mulţi dintre goralii din Polonia- o poză cu două păpuşi îmbrăcate în costumul tradiţional.

papusi

sursa

Se spune despre oamenii locului că pun mare preţ pe obiceiurile transmise de-a lungul atâtor generaţii, aşa cum îşi păstrează cu mare grijă şi costumele tradiţionale, unele vechi de câteva sute de ani. Casele din lemn- respectând în detaliu arhitectura tradiţională a satelor din nordul Transilvaniei- au fost restaurate cu sprijinul statului polonez. Aşa se face că astăzi Chochołów pare a fi un adevărat muzeu în aer liber, cu sute de case din lemn aliniate de-a lungul principalei străzi a satului. De altfel, în ,,satul goralilor” nu vei întâlni vreo uliţă care să-şi facă drum pornind de la strada principală. Cel mult, câteva alei scurte pe care sunt de găsit cateva case, Practic, tot ce înseamnă Chochołów, satul din regiunea Măłopolska(mica Polonie), se află de-a lungul unei singure străzi. Nu este vorba de o aşezare întâmplătoare a caselor de o parte şi de alta a unicei străzi a Chochołówului, ci de un stil destul de frecvent întâlnit în satele goralilor, stilul tradiţional ulicówka.

street

Chocholow7Apropo de tradiţiile care nu se uită indiferent de influenţele vremurilor contemporane, odată intrat în sat, nu se poate să nu remarci cât de curat este lemnul acestor clădiri. ,,De vină” este obiceiul spălării exteriorului caselor, de două ori pe an: în imediata apropiere a sărbătorii romano-catolice Corpus Christi şi toamna târziu, înainte să apară primul îngheţ. Şi nu este tocmai o treabă uşoară pe care s-o poţi termina în 2-3 ceasuri. Se ridică schele pentru casele mai înalte, se fierbe apă în ditamai cazanul, se folosesc detergenţi speciali care nu decolorează nuanţa naturală a lemnului de molid şi pin folosit în construcţie. De bază rămâne totuşi săpunul făcut în casă, iar un alt ajutor de nădejde sunt periile cu fire din nailon ce înlocuiesc acum vechile mănunchiuri din pene de gâscă temeinic mânuite cândva de străbunici. La sfârşit, totul se şterge cu prosoape groase din bumbac sau lână căci excesul de apă ar putea face ca lemnul să prindă un miros nu tocmai plăcut şi chiar să-l înnegrească. Se pare că una dintre stresantele griji ale oamenilor de pe aici este ca lemnul caselor să nu-şi schimbe culoarea originală, un mieriu tare plăcut vederii. Hm, se pare că nu-i tocmai floare la ureche să ai o proprietate în Chochołów. Cu atât mai mult cu cât fiecare îşi doreşte să-i fie admirată casa proaspăt spălată, ştiut fiind că, în timpul procesiunii sărbătorii Corpus Christi, alaiul ce străbate satul este atent şi la felul în care arată căminele localnicilor. Pe lângă mândria asta, există şi un scop practic- astfel sunt distruşi potenţialii dăunători ai lemnului. În alte locuri, oamenii rezolvă foarte simplu folosind diverse substanţe chimice, lucru de neadmis pentru goralii din Chochołów care se tem că respectivele chimicale ar putea schimba culoarea lemnului. Vezi, ăsta-i genul de localitate în care o firmă de curăţenie chiar ar avea de lucru. Cel puţin de două ori pe an, cred…

spalatul casei

sursa foto- aici

În unele curţi, la câţiva metri distanţă de casele mândre cu lemnul curat strălucind în soare, vezi căsuţe respirând un aer aproape umil, nici vorbă de etaj, cu şindrilele acoperişului înverzite de muşchiul crescut în voie. Sunt vechile cămine, locul în care au copilărit şi apoi şi-au crescut propriii copii bunicii şi străbunicii gospodarilor ce astăzi îşi duc traiul în ,,duży dom”(casa mare). Tocmai pentru a păstra patina inegalabilă a timpului, căsuţele cu bârnele lor groase, înnegrite de fum şi de vreme au fost restaurate doar atât cât să rămână ,,în picioare”, martore tăcute ale anotimpurilor apuse cu mult timp în urmă.

Chocholow4

Chocholow5

Un fel de vedetă a locului printre casele înconjurate de garduri scunde din lemn este locuinţa de la numărul 24, ,,casa dintr-un singur copac”. Despre ea se spune că ar fi construită doar din lemnul unui pin foarte bătrân şi de dimensiuni considerabile. Aşa o fi…

DSC_0512

Şi că tot a venit vorba de locuri de neratat aici, v-aş recomanda o vizită în casa lui Jan Zieder. Despre el se ştie că este cel mai renumit artist popular polonez în prelucrarea lemnului. Atelierul lui aflat în casa de la numărul 28 este un adevărat muzeu ticsit de sculpturi în lemn, marea majoritate de inspiraţie religioasă. Din păcate, în ziua în care am ajuns noi în Chochołów, atelierul era închis, aşa că a trebuit să mă mulţumesc doar cu admirarea exteriorului casei, prin urmare fotografia făcută în interior nu-mi aparţine

DSC_0530

Jan Z.Maestrul şi-a sculptat propria statuie, plasând-o chiar la intrarea în casă. Inedită carte de vizită!:)

chocholow6

sursa foto

Şi mai sunt destule lucruri faine de admirat în satul goralilor… Unele sunt aproape ascunse privirilor trecătorilor grăbiţi, prea puţin interesaţi de tot felul de mici detalii. Mici, dar având farmecul lor. Bunăoară, felul meşteşugit în care proprietarii au ţinut să-şi pună în evidenţă… numărul casei. Sau miniaturalele sculpturi de inspiraţie biblică fixate in lemnul exterior al casei. Sau chiar şi banalele burlane de tinichea prin care se scurge apa adunată în jgheaburile acoperişurilor… ,,transformate” în balauri fioroşi, dragoni şi alte minunăţii din acestea.🙂 Şi ar mai fi pitorestile fântâni cu roată zărite în mai toate gospodăriile, carele încărcate ochi, împărţind în bună pace uliţa satului cu maşini fel de fel, curţile pline de flori atunci când este anotimpul lor, muşcatele din ferestre, oamenii ce-şi poartă cu drag straiele tradiţionale în zile de sărbătoare.

Numar casa

DSC_3884DSC_0518

DSC_3890

burlan

Şi au avut goralii din Chochołów şi o biserică înălţată , asemenea caselor din sat, tot cu lemnul adus din pădurile Munţilor Tatra, demult, prin secolul XVII. Din păcate, un incediu izbucnit pe neaşteptate avea s-o mistuiască din temelii. Din dorinţa de a construi una mai trainică, goralii au renunţat la gândul de a folosi lemnul ca material principal de construcţie. Aşa că ei au ales piatra- calcar pentru pereţi, gresie pentru faţada şi turnul acestei adevărate bijuterii arhitecturale neo-gotice.

Fără ca la mijloc să fie vreo legendă având la bază mitul jertfei creatoare, ci doar purul adevăr, Wojciech Blaszyński, pastorul care a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru ca nouă biserica să fie construită, a murit din cauza schelelor prăbuşite ca din senin chiar în momentul în care s-a aflat în preajma lor. Şi au fost multe probleme, întâmplări, mai mult sau mai puţin ciudate, care au zădărnicit ridicarea bisericii Sfântul Jack. În 1938, după mai bine de jumătate de secol, răstimpul trecut de când pastorul Wojciech Blaszyński a pus prima piatră la temelie, biserica a fost finalizată. Rămăşiţele vestitului pastor catolic, originar din Chochołów, au fost îngropate chiar în cripta de sub biserica înălţată acolo, în satul de pe valea râului Czarny Dunajec.

biserica

La capătul satului, înainte ca drumul să pornească spre Czarny Dunajec, inevitabil, privirile îţi sunt atrase de obeliscul din piatră în vârful căruia se află statuia Sfântului Nepomuk, martirul păstrării tainei confesiunii. Şi nu este deloc întâmplătoare plasarea acolo a statuii sfântului devenit simbol atunci când vine vorba de respectarea cu orice preţ a secretului spovedaniei. În iarna lui 1847, goralii din Chocholow au  pierdut lupta împotriva invadatorilor austrieci tocmai fiindcă au fost trădaţi de vecinii lor din Czarny Dunajec, satul aflat la doar 10 km distanţă. Un fel de ,,să vă fie ruşine pentru ce ne-aţi făcut”, un soi de reproş amar peste timp, pus şi mai bine în evidenţă de ideea aşezării statuii cu spatele spre satul Czarny Dunajec. Mda, trădarea nu-i tocmai un lucru peste care să poţi trece atât de uşor. Nici măcar atunci când la mijloc a trecut mai bine de un secol şi jumătate.

Vouă, zile senine şi oameni buni în preajmă! Cu bine!

Sv. Nepomuk

Drumuri printre culori

Burano
Insula Burano

Iubesc locurile pline de culoare. Indiferent că este vorba de clădiri zugrăvite în cele mai trăznite nuanţe, de street-art-ul ce dă viaţă zidurilor gri şi atât de banale cândva. Şi mi-s dragi, în egală măsură, petele de culoare ce sunt florile de tot felul inundând ferestre, balcoane, parcuri întregi, picturile expuse în plină stradă, umbrelele ce par că plutesc deasupra trecătorilor mai mult sau mai puţin grăbiţi… Până şi tot felul de flecuşteţe multicolore aruncate aproape de-a valma în vitrine sau pe tarabe- prăjituri, mirodenii, magneţi, podoabe şi câte şi mai câte. Starea aceea de euforie, de prea plin sufletesc încercată în sarabanda nuanţelor de tot felul pentru mine este de nepreţuit. Le-am căutat peste tot în drumurile mele. Am mers drept la ţintă, cum se spune, atunci când a fost vorba de locuri vestite tocmai datorită culorilor vii care-ţi inundă retina la tot pasul- Cinque Terre, Santorino, Burano, Portofino, Portovenere, pastelatele oraşele de pe Coasta Amalfi-  Positano, Amalfi, Vietri sul Mare… Sau s-a întâmplat să le găsesc pur şi simplu şi atunci bucuria a fost cu atât mai mare. Aşa, ca un cadou minunat venit când te aşteptai cel mai puţin- Vodnjan, Mali Losinj, Rovinj, Poreč, Rijeka în perioada carnavalului…

Portovenere
Portovenere
Blagoevgrad
Blagoevgrad(Bulgaria)
http://www.elrunrun.net/fotos-del-encantador-pueblo-de-positano-un-lugar-como-sacado-de-un-cuento-de-hadas/#prettyPhoto/4/
Positano

Mi-e greu să fac un top al lor şi nici nu-mi doresc asta. Fiecare dintre ele are propriul farmec şi nu văd rostul unei asemenea contabilizări, locul 1, locul 2, locul 3… Rămân la părerea mea că locurile dragi rămân în suflet oricum, fără a fi nevoie să le ierarhizezi în vreun fel.

Uite, atunci când vine vorba de topuri calificate pompos ca prezentând ,,the most colorful cities în the world”, ,,the most colorful places on earth”, etc, de cele mai multe ori, în primele 5 poziţii, vei găsi Cinque Terre, pitoreasca regiune cuprinsă între oraşele Genova şi La Spezia, în nordul Italiei. Monterosso al Mare, Vernazza, Corniglia, Manarola, Riomaggiore, cinci foste sate pescăreşti înşirate de-a lungul unui ţărm stâncos, scăldat de valurile Mării Ligurice, par aproape ireale. Cineva le compara inspirat cu imaginea a cinci bătrâne doamne, uitate de vreme, gătite în veşminte cândva respirând multă culoare, acum vechi, decolorate pe alocuri chiar, dar fara a-si pierde in vreun fel frumuseţea si misterul lor. Dimpotrivă chiar.

Şi poate chiar în asta constă farmecul acestui ţinut de poveste, amestecul vibrant de culori ce pare că dă viaţă clădirilor vechi de secole. Şi nu pare deloc desuet, şi nu estompează câtuşi de puţin senzaţia că te-ai întors în timp, departe, într-o Italie medievală fermecătoare.

CT2

CT4

ct1

CT5

monterosso

corn 2

RM

rio 1

RM2

Călătorind mai spre nord, de-a lungul aceleiaşi superbe riviere italiene, cu doar 30 de kilometri înainte să intri pe porţile bătrânei Genova, întâlneşti o bijuterie de orăşel-  pastelatul Portofino, staţiune exclusivistă, renumită încă din sec. XIX. Aşezat la poalele Apeninilor, pe ţărmul Mării Ligurice, Portofino pare că are un veşnic aer de vacanţă ce i se potriveşte mănuşă

PORTOFINO 1

PORTOFINO 3

PORTOFINO 2

PORTOFINO 4

PORTOFINO4

PORTO 2Tot multe culori şi tot in Portofino🙂

DSC_0613

Veneţia este locul ce se umple de culoare în timpul vestitului carnaval. Am întâlnit oraşul de pe ape la sfârşitul unei toamne frumoase când luni bune mai aveau să treacă până la ,,il grande carnevale di Venezia”. Dar de culori tot m-am bucurat din plin. Le-am găsit la mai puţin de 10 kilometri distanţă (străbătută cu vaporetto, fireşte) în Murano şi, mai ales, în Burano. O veche legendă spune că obiceiul zugrăvirii zidurilor  în culori vii are origini în timpuri mult îndepărtate când femeile din Burano au găsit soluţia asta pentru a-şi ajuta astfel soţii pescari să găsească mai uşor căminul atunci când se reîntorc cu barca de pe mare.

murano

Da, ştiu, sunt subiectivă. Am pus aici doar o singură poză făcută în Murano(cea de mai sus) şi vreo 7 în Burano. Acolo mi-a plăcut cel mai mult. Şi mai am destule, promit să revin cu o postare doar despre pastelatul Burano.

DSC_0473

burano 2

DSC_0608

Burano4Burano 5

Burano 6

Să aducem un pic din atmosfera carnavalului veneţian si in Burano, zic…🙂

Burano7

Oraşul Rovinj şi-a câştigat de multă vreme renumele de cea mai cunoscută staţiune din zona de coastă a Istriei. Arhitectura în stil veneţian este prezentă la tot pasul, dar adevăratul farmec al bătrânului oraş mi se pare că este dat de nebunia de culori ce întâmpină călătorul la tot pasul. Poate mai puţin ştiut este faptul că, după cel de-al doilea război mondial, guvernul i-a ademenit aici pe artiştii de pe coasta istriană oferindu-le chirii neaşteptat de mici. Urmarea? O mulţime de galerii de artă, ateliere, tarabe cu produse artizanale deosebite se înşiră de-a lungul străduţelor pietruite, mărginite de clădirile purtând patina timpului. De neratat este vestita Grisia, strada artiştilor. Şerpuieşte leneş chiar din imediata apropiere a mării Adriatice, din piaţa Matteotti, până sus, în preajma zidurilor bisericii purtând hramul Sfintei Eufemia, patroana spirituală a Rovinjului.

ROVINJ1

ROV4

ROVINJ 1

ROVINJ 3

ROVINJ, GRISIA

ROVINJ 5Pe strada Grisia

ROVINJ 6

ROVINJ pink

ROVINJ2
Rovinj

Probabil că Vodnjanul, oraşul croat aflat destul de aproape de Rovinj, cam 25 de kilometri, nu ar fi impresionat cine ştie ce călătorii ajunşi aici dacă nu ar fi existat ideea unui festival de artă şi cultură urbană- ,,Boombarstick Festival”. Aşa se face că artişti mai mult sau mai puţin consacraţi, din Croaţia şi nu numai, vara, iau drumul vechiului oraş medieval pentru a face dovada propriului talent pe zidurile gri ale bătrânelor clădiri, multe dintre ele aflate în paragină. Iar rezultatele sunt absolut surprinzătoare.

Vodnjan 1

Vodnjan

Vodnjan 3

Vodnjan4

Vodnjan 5

VODJANJ 6

Vodnjan7Vodnjan8

Vodnjan

vodnjan

Vodnjan10Vodnjan 11

Lošinj este una dintre cele mai mici insule populate din Golful Kvarner, mică, dar plină de culoare şi ea. Străbătând-o de la nord la sud, pe mare parte din această insula croată te întâmpina doar verdele pădurilor de pini, stejari bătrâni, al livezilor de măslini, dafini, ienupăr şi, desigur, albastrul intens al Adriaticii. În schimb, odată ajuns în sudul insulei, paleta cromatică se îmbogăţeşte surprinzător cu feluritele culori în care locuitorii din Mali Losinj şi Veli Losinj au ales a-şi zugrăvi zidurile exterioare ale clădirilor.

Mali Losinj 2
Mali Losinj

În Mali Losinj am ajuns într-un sfârşit de octombrie, când vremea s-a schimbat pe nepusă masă, aducând nori negri, ploi şi furtuni dezlănţuite pe insula cunoscută ca find însorită mai tot timpul anului. Scăldate în soare strălucitor, cu siguranţă, culorile sunt mai intense, mai vii decât aşa cum apar ele în fotografiile mele.

MALI LOSINJ
Mali Losinj
Veli
Veli Losinj

Rijeka in perioada carnavalului, sursa foto 1,2,3 aici.

rijeka

rijeka 2016

carnaval

Mai zăbovim puţin în Croaţia( întotdeauna mi-a fost greu să părăsesc ţara asta). Nu are nici pe departe faima carnavalului din Veneţia, Rio de Janeiro, Nisa, Santa Cruz de Tenerife şi, aproape sigur, nici eu n-aş fi avut habar de el, aşa cum nu are multă lume din afara Croaţiei, dacă nu aş fi avut şansa extraordinară de a locui 2 ani în Rijeka, oraşul-port de pe malul Adriaticii. Ei bine, începând chiar din primele zile ale lui ianuarie şi până la sfârşitul lui februarie, oraşul intră în febra carnavalului. Străzile sunt pline de culoare, în special Korzo, principala stradă pietonală, fiecare zi aduce fel şi fel de spectacole, concerte în aer liber, târguri diverse, muzica răsună în tot locul şi aproape că nu există şcoală, grădiniţă, instituţie, companie care să nu se implice în vreun fel în organizarea carnavalului. Cireaşa de pe tort este, de departe, parada costumelor. Practic, sunt două zile, prima dedicată doar copiilor, a doua rezervată adulţilor, în care se defilează începând de la orele dimineţii până târziu, aproape de miezul nopţii.

carnaval 1Noi, eu si Mara, la primul nostru carnaval in Rijeka.🙂

carnaval 2

carnaval 3

carnaval apple

carnavallll

carnaval11

CARNAVAL 2

Cred că am sute de fotografii făcute la cele două carnavaluri la care am avut bucuria să fiu acolo, pe străzile Rijekai. Dar poza de mai sus e în topul celor mai dragi sufletului meu, Mara împreună cu minunaţii ei colegi de clasă şi draga de Laura, învăţătoarea lor. Se întâmplă în 2013, anul în care Croaţia a intrat în Uniunea Europeană, aşa că nu este greu de ghicit de ce şcoala în care învăţa fata mea a ales pentru copiii şi profesorii ei aceste costume.

carnaval 13

Mara

carvaval rijeka

carnaval rijeka nice

Fotografia asta cu ,,brotăcelul” adormit nu-mi aparţine, dar aşa dragă mi-a fost că nu m-am abţinut să n-o pun aici. Şi dacă vreţi să vedeţi mult mai multe poze surprinse în timpul coloratului carnaval, să vedeţi câtă bucurie există pe feţele lor, fie că participă direct la paradă, fie că sunt simpli privitori, vă ofer acest link. Sunt sute de poze făcute în ultimii 5 ani, eu spun că o să va placă şi, mai ales, o să va amuze. Timp şi răbdare s-aveţi, enjoy!

Undeva, pe malul lacului Ohrid…

 

DSC_0871

Există câteva locuri în lumea asta în care imi doresc mult să mă reîntorc. Din varii motive, pe unele nici măcar nu am încercat să mi le explic în amănunt. La ce bun să despicăm atât firul în patru? Ştiu sigur doar că nu au avut deloc un cuvânt greu de spus spectaculozitatea, poziţiile fruntaşe în fel şi fel de topuri ale atractiilor turistice şi cu atât mai puţin numărul mare de turişti pe metrul pătrat, atraşi de renumele locului respectiv. A fost altceva… poate starea aceea extraordinară de bine, de linişte sufletească, poate o incredibilă energie pozitivă pe care am simţit-o pulsând în atmosfera de acolo.

Îmi doream de ceva vreme să ajung în Macedonia, atrasă mai ales de faima Ohridului, oraşul supranumit ,,Ierusalimul Balcanilor. Am găsit ocazia perfectă în vara anului trecut când, în drumul spre casă, la întoarcerea din Albania, ne-am oprit pentru câteva zile în ţara cu pricina.

Ei bine, nu despre Ohrid vreau să vă povestesc acum. O voi face în viitorul apropiat; fără îndoială, este un loc minunat, deosebit care merită atenţia şi timpul călătorului pornit să exploreze zona asta surprinzătoare a Balcanilor.

Există undeva, într-un sat pescăresc de pe malul lacului Ohrid, o căsuţa. Doar câţiva metri o despart de lacul cunoscut ca fiind cel mai adânc şi cel mai vechi din zona Balcanilor, graniţa naturală între sud-vestul Macedoniei şi estul Albaniei. Macedonenii nu au ieşire la mare, dar se vede că asta nu-i deranjează prea mult atât timp cât natura le-a oferit suprafaţa generoasă a lacului Ohrid (350 km2- suprafaţă totală a lacului, aproape 300 m. adâncimea maximă) pe care îl consideră ,,marea de apă dulce a Macedoniei’. Şi le mai oferă macedonenilor acesta mică ,,mare” albastră şi vreo 50 de km de litoral, alţi 30 revenind albanezilor.

DSC_0877

Mai puţin de 10 km despart oraşul Ohrid de Naselba Daljan, un sat ce pare rupt de lume. A fost o alegere absolut întâmplătoare, fără să ştim exact ce ne aştepta acolo. Aveam în plan o scurtă oprire în Macedonia pentru a vizita oraşul Ohrid şi, fireşte, aveam nevoie de un loc pentru a ne caza. Să cauţi aşa ceva în luna august, cu doar câteva zile înainte de vizita planificată, este deja curată aventură. Vara, cu atât mai mult în luna lui Cuptor, Ohridul geme de turişti, aşa că pas de a mai găsi ceva pe placul nostru în inima oraşului. Dar tot răul s-a dovedit a fi spre bine pentru că aşa am găsit Lake House Sand, căsuţa din Naselba Daljan, locul în care îmi doresc mult de tot să ne reintorcem cândva, poate într-o altă vară. Totul mi se pare special aici. Şi dimineţile devreme când mulţimea păsăretului de tot felul- raţe sălbatice, lişiţe, pescăruşi, lebede- abia aşteaptă să le îmbii cu ceva de mâncare ca apoi să dea năvală şi să-ţi ciugulească grăbit din palmă, şi amiezile leneşe, scăldate în soare toropitor, şi serile, mai ales serile tihnite, cu cerul pictat în culori ireale când soarele se ascunde încet după culmile munţilor.

DSC_0855

DSC_0888

DSC_0859

interior

Şi din camera de zi…Cum ideea de fotografie de interior nu m-a atras vreodată în mod special, poza de mai sus aparţine celor de pe booking.com. Sursa exactă este aceasta

DSC_0906

Revenind la căsuţa noastră, stăpânii săi au găsit de cuviinţă s-o înalţe chiar în buza lacului, cum se spune, doar câţiva metri separând-o de apă. Practic, de pe terasa însorită, privirea ţi se plimbă nestingherită pe lacul atât de liniştit dincolo de care, în depărtare, înecate în văluri ceţoase, se înalţă coamele albăstrii ale Jablanicei. Un caiac vopsit în roşu şi altul în alb par abandonate pe mica plajă acoperită cu pietriş, lăsate acolo pentru cine se încumetă să pornească pe lac, două şezlonguri, o umbrelă de soare, un ponton micuţ, câteva sălcii pletoase, lacul aproape încremenit şi cam atât. Absolut suficient. Uneori, aveam şi oaspeţi tare insistenţi- un cârd de lebede. Dintre toate păsările care ,,tulbură” din când în când pacea lacului, ele sunt cele mai curajoase. La o adică, nu au nici cea mai mică teamă să vină pe mal şi să-ţi ciugulească degetele de la picioare în caz că le ignori nedându-le câteva firimituri de pâine.🙂 În prima după-amiază petrecută acolo, fata mea a avut grijă să le dea tot ce a putut găsi prin mica bucătărie amenajată pe teresă, ba chiar şi prin bagajele din maşină- pâine, biscuiţi, brioşe…

DSC_0835

DSC_0892

DSC_0901

A doua zi, în zori, nu mică mi-a fost mirarea să le găsesc aşteptând cuminţi pe mal, exact în locul în care se bucuraseră de un ospăţ pe cinste cu o seară înainte. De unde să ştie ele că Mara nu e deloc o persoană matinală? Le-am hrănit eu, cum altfel?

Cei care sunt pasionaţi mai mult sau mai puţin de fotografie ştiu că există ceea ce se numeşte ,,ora de aur”. Nu e vorba chiar de un interval de 60 de minute, de fapt, sunt mult mai puţine. Sunt acele câteva minute după răsăritul soarelui şi apoi înainte de apus, atunci când astrul zilei se vede încă în întregime la orizont. Atunci lumina este difuză, caldă, contrastele supărătoare dispar din peisaj. Ei bine, o aşa lumină frumoasă, specială, aşa cum este cea care pluteşte în zori deasupra lacului Ohrid, rareori mi-a fost dat să văd. Poate doar cea de pe insula mea dragă, insula Pag, ar putea s-o egaleze cumva. Şi am fost atât de prinsă cu hrănitul lebedelor, şi lişiţelor, şi pescăruşilor… că am şi uitat să pornesc aparatul foto la momentul oportun. N-a fost bai. Aşa am putut să mă bucur mai intens de spectacolul oferit. Mi-a rămas întipărită în minte, aşa, ca o secvenţă dintr-un film derulat în slow motion, imaginea lotcilor în care pescarii vâslesc potolit, sunetul incofundabil al apei atunci când lopeţile o lovesc ritmic, strigătele pescăruşilor, munţii ondulându-se domol în depărtare, totul îmbrăcat în lumina aceea mierie a zorilor…

DSC_0284

DSC_0290

DSC_0329

Şi spectacolul înserării este minunat acolo. E drept, se poate întâmpla să nu mai ai parte de liniştea din zori, mai ales atunci când la casele din jur ajung si niscaiva copii. Da’ nu ai cum să te superi pe bucuria copiilor care se zbenguie în apele Ohridului. Apropo de asta…Cât de minunaţi sunt copiii şi cât de simplu ştiu ei să rezolve orice situaţie!
Cred că în prima seară petrecută de noi la Naselba Daljan, din casa aflată alături, au venit pe micul ponton 5 sau 6 copii. După cei 2 ani petrecuţi în Croaţia, am reuşit să le înţeleg un pic limba. Se prea poate să fi fost croaţi, sau muntenegreni, sau sârbi, sau bosnieci, în fine, mi-a fost clar că vorbeau o limba sârbo-croată.  Ne-au ascultat atenţi schimbând câteva vorbe si astfel s-au lămurit că discutam intr-o  limbă care le era complet străină. Prea timizi(sau poate prea ocupaţi cu joaca lor), nu şi-au bătut prea tare capul ca să afle de unde venim.  Au acceptat-o imediat pe Mara în jocul lor şi pentru că trebuia să-i spună într-un fel, i-au găsit imediat un nume- RAPUNZEL :)))) Şi o strigau aşa ori de câte ori o atenţionau că urmează să plonjeze în apă şi ea trebuie să se ferească din calea lor sau o complimentau cu un vesel şi sincer ,,-Bravo, Rapunzel!” atunci când îi reuşea săritură. Cei care cunosc basmul fraţilor Grimm, basmul cu fetiţa având părul incredibil de lung, ştiu de ce.🙂

DSC_0223

DSC_0229

Undeva, pe la începutul acestui an, am făcut o simulare pe booking.com, încercând să văd cât de căutată de turişti este căsuţa de pe malul lacului Ohrid în cele 3 luni de vară. Ei bine, este aproape imposibil să mai poţi veni aici 6-7 zile consecutive. Se mai pot găsi una-două, poate cel mult trei zile, între plecarea şi venirea  turistilor ce au închiriat pe o perioada mai lungă, cu multe luni în urmă. Aşa îmi explic eu cum de am găsit noi liberă casa asta la sfârşitul lui august- pentru că, în criză de timp fiind, aveam nevoie să rămânem doar două zile. Acum mi-am învăţat lecţia, când va fi să ne reîntoarcem aici, o să am grijă să facem rezervarea cu cel puţin jumătate  de an înainte. Vara asta este imposibil, poate vara viitoare, cine ştie…

Zile senine şi locuri de vis vă doresc! Cu bine!

DSC_0329

DSC_0303

DSC_0937

 

Casa de pe Drina

National Geographic
http://photography.nationalgeographic.com/photography/photo-of-the-day/house-river-serbia/

Mereu în fugă, mereu spre o altă destinaţie, Serbia s-a întâmplat să fie doar locul în care ne opream pentru o noapte, popas necesar pe un drum destul de lung şi obositor între două ţări. Aşa am avut ocazia să rătăcesc ore bune pe străzile Belgradului(de vreo 4-5 ori chiar, doar seara şi noaptea târziu), iar într-o dimineaţă de aprilie încărcat de soare, înainte de a porni din nou la drum, ne-am bucurat de calmul şi atmosfera boemă de pe Obrenoviceva, vestita stradă ce străbate oraşul Nis.

Nis 2

În iarna asta, la fel… În drum spre Bosnia&Herzegovina ne-am oprit pentru o noapte la Belgrad, iar a doua zi ne-am trezit copila cu noaptea în cap(spre ,,marea ei încântare”, desigur) cu intenţia clară de a ne opri în câteva locuri vestite pe harta turistică a Serbiei- căsuţa de pe Drina, satul construit de unul dintre regizorii mei de suflet, Emir Kusturica, podul Mehmed Paša Sokolović şi, la doar câţiva paşi de acesta, Andrićgradul, oraşul construit în memoria scriitorului Ivo Andrić.

drina

Podul Mehmed Paša Sokolović construit pe Drina in sec. XVI(sursa)

Din Belgrad până în Bajina Bašta, oraşul de pe valea râului Drina, aflat în extremitatea estică a Parcului Naţional Tara, ai de parcurs cam 160 de km. La capătul călătoriei, ajuns la graniţa cu B&H, e aproape imposibil să nu fii convins de un lucru- frumoşi sunt Alpii Dinarici şi în partea asta a Balcanilor! Neobişnuit de caldă şi însorită a fost dimineaţa aceea de la sfârşitul lui decembrie, cu o ceaţă uşoară, strălucitoare care plutea deasupra crestelor, izbutind să dea  cumva o senzatie de ireal peisajului. Ici şi colo, câte o casă parcă rătăcită în acel tablou, pitoresti căpiţe de fân, pe alocuri câteva petice de zăpadă, prima zăpadă pe care am văzut-o în iarna asta până să ajungem în Jahorina, totul mi-a rămas viu în minte şi mi-a trezit dorinţa de a mă reîntoarce, cândva, doar pentru locurile acestea.

Pe Drina, râul care face graniţă naturală între B&H şi Serbia, cu câţiva kilometri înainte de intrarea în oraşul Bajina Bašta, se află o casă. Mă rog, e cam mult spus o casă, mai degrabă o căsuţă cu o singură cameră. Stă acolo, în mijlocul râului verde, pe o stâncă, deşi pretenţios mi se pare şi cuvântul acesta în situaţia de faţă, mai degrabă un bolovan urias.

Interesantă este istoria căsuţei devenită simbolul oraşului Bajina Bašta, a întregii regiuni sârbeşti Podrinje, ba chiar una dintre atracţiile turistice renumite ale Serbiei. Asta mai ales din vara lui 2012 când o fotografie a casei  a apărut în National Geographic Magazine, ocazie cu care multă lume i-a aflat povestea. Pe scurt, prin 1968, câţiva adolescenţi de prin partea locului au hotărât să-şi amenajeze un spaţiu unde să se poată odihni după zbenguiala în apele Drinei. Au pus ochii pe ditamai bolovanul din mijlocul râului, dar cum suprafaţa zgrunţuroasă nu era tocmai plăcută la atingerea cu pielea, le-a venit ideea să fixeze pe el nişte scânduri aduse de la un şopron în paragină aflat prin preajmă. Apoi băieţii şi-au zis că nu le-ar strica şi un acoperiş care să-i ferească de soarele torid al amiezii, iar dacă tot au ajuns la concluzia asta, atunci… hai să construiască şi nişte pereţi pentru a-l susţine. Materialele necesare au fost cărate cu o barcă, iar bucăţile de lemn prea mari, imposibil să fie duse astfel, pur şi simplu au fost lăsate să plutească în aval spre locul cu pricina unde erau ,,pescuite” şi puse apoi acolo unde le-a fost stabilită destinaţia, adică în construcţia căsuţei.

Şi uite -aşa… muuultă apă s-a scurs pe verdele râu Drina din vara în care băieţii aceia sârbi şi-au ridicat propria casă de vacanţă. Aproape o jumătate de secol, răstimp în care râul acesta care străbate mai bine de 350 de km prin Serbia şi apoi prin ţara vecină, B&H, prin urmare nu tocmai un râuleţ inofensiv, s-a întâmplat să vină foarte mânios şi aproape să măture complet casa din mijlocul apelor sale. Cam de vreo 9-10 ori până acum. Dar se vede treaba că a fost construită cu simţ de răspundere pentru că Drina nu a reuşit vreodată s-o distrugă în totalitate. E adevărat, a fost nevoie de tot felul de îmbunătăţiri, de fiecare dată cei implicaţi în reconstrucţie încercând să-i adauge un strop de culoare, un ceva care s-o facă mai atrăgătoare, mai deosebită pentru cei veniţi din toată lumea ca s-o vadă.

Şi în mijlocul potopului…

Eu una am tot pozat-o minute în şir, din diverse poziţii, m-am chinuit să cobor printre nişte tufe de mărăcini pe un teren nu doar în pantă, dar şi mocirlos, convinsă fiind că merită toată osteneala. Vremea nu prea a ţinut cu mine. După o dimineaţă care s-a anunţat mai mult decât promiţătoare, s-a întâmplat ca la amiază, atunci când am ajuns acolo, să coboare o ceaţă gri, urâtă, rece… Am văzut casa asta surprinsă în fel şi fel de cadre, în diverse momente ale zilei, în zori, în plin soare, în amurgul zilei, învăluită în neguri, în toate cele 4 anotimpuri şi, fără doar şi poate, are un farmec doar al ei, deşi, la urma urmelor, nu este decât o căsuţă ridicată pe un pietroi uriaş în mijlocul râului. Dar are acel ceva care te face s-o cauţi, să-ţi propui să ajungi în preajma ei… Mi-aş dori să mă reîntorc aici toamna, atunci când lumina aceea de culoarea mierii îmbracă totul în jur… şi casă, şi râu, şi malurile Drinei… Cred că mi-ar ieşi nişte poze destul de faine. Sper…

house 1

sursa

house 2

sursa

River house

sursa

Imagini din interiorul neobişnuitei case, povestea ei spusă de cel care a venit cu ideea construirii ei, vedeţi şi ascultaţi în clipul de mai jos.

Elveţia. Amintiri dintr-o iarnă însorită.(II) Locarno.Cardada.Cimetta

DSC_0159

Mai puţin de 10 km despart Intragna de Locarno, oraşul aflat la poalele Alpilor, pe malul nordic al unui lac de poveste, vestitul Maggiore. Aproape nu există prezentare turistică a zonei care să nu-ţi spună din start că Locarno este cel mai însorit oraş elveţian. Aşa că nu e de mirare văzând în tot locul palmieri, lămâi,chiparoşi, oleandri, hortensii, magnolii, camelii… Uite, dacă întâmplarea va face să revin primăvara în Locarno, atunci sigur nu aş rata o plimbare prin Parcul Cameliilor. În jur de 900 de varietăţi de camelii sunt de găsit de-a lungul unui traseu labirintic pe malul lacului. Mai mult de atât, de ani buni, la mijlocul lunii martie, aici se organizează Festivalul Cameliilor, din câte ştiu eu, unicul de acest fel din Europa.

camelii

sursa foto si site-ul parcului

Clima blândă, mediteraneană a făcut ca Locarno să fie renumit şi datorită grădinilor şi parcurilor încărcate de Boungaivillea, cea pe care popular o numim ,,floare de hârtie”.

bougainvilleas

Dar adevăratul renume şi l-a dobândit Locarno datorită Festivalului Internaţional de Film care an de an, în luna august, aduce în micul oraş elveţian actori, regizori, cinefili din lumea întreagă, iar asta se întâmplă încă din 1946, atunci când a avut loc prima ediţie.

Orăşelul de la poalele Alpilor se poate lăuda şi cu unul dintre cele mai vechi castele din Elveţia, castelul Visconti, construit undeva prin secolul 12 şi apoi transformat într-o adevărată fortăreaţă în care cu greu se putea pătrunde.

Visconti

sursa

Îmi aduc aminte că în prima seară în care am ajuns aici, tot hoinărind la întâmplare pe străzile oraşului, am ajuns la patinoar- Locarno on Ice. Acolo şi-a pus fiica-mea pentru prima dată patinele şi, previzibil, la insistenţele fetei mele, aproape seară de seară, inclusiv în noaptea de Revelion, am fost nevoiţi să venim din nou şi din nou. A nu se înţelege că a fost o adevărată corvoadă după zilele extrem de încărcate de la primele ore ale dimineţii până seara târziu. Copilul a învăţat să patineze, noi ne-am bucurat de o atmosferă extraordinară. V-am spus ce minunat arată oraşele eleveţiene în decembrie? Superbe, ca-ntr-un basm frumos de iarnă…

DSC_0383

Părăsind Locarno, ca să ajungi la Orselina ai mai multe variante: pe jos, aproape 2 km pe Via del Sole, cu maşina personală sau cu bătrânul şi pitorescul funicular care face acest traseu tocmai din 1906.

Funicular

sursa foto aici

Dacă nu ştii cu adevărat cum stau lucrurile, tinzi să crezi că Orselina nu este altceva decât unul dintre cartierele de la marginea oraşului Locarn şi nu este deloc aşa.  Având puţin peste 700 de locuitori, Orselina este un orăşel în care atmosfera de nesfârşită vacanţă pare să fie la ea acasă. I se mai spune şi ,,oraşul terasă”, panorama lacului Maggiore fiind lesne de remarcat aproape din orice punct te-ai afla.

Orselina noaptea

 Orselina by night…Poză de mai sus nu-mi aparţine, dar atât ce mi-a plăcut că mi-am dorit s-o vedeţi şi voi. Sursa aici

Înclin să cred că aproape nu există turist care să vină în Locarno şi să nu-şi facă timp pentru a urca drumul spre mica localitate Orselina. Din două motive importante, ordinea este absolut aleatorie. Primul ar fi dorinţa sau măcar curiozitatea de a pătrunde pe porţile mănăstirii Madonna del Sasso. Ridicată pe un promontoriu stâncos, locul în care se spune că s-ar fi ivit Fecioara Maria în vara lui 1480, în ajunul sărbătoririi Adormirii Maicii Domnului, Madonna del Sasso este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai vestite locaşuri de cult elveţiene, loc de pelerinaj încă de la sfârşitul secolului 17.

DSC075011

În al doilea rând, e mai complicat să ocoleşti Orselina atât timp cât îţi doreşti să ajungi pe pârtiile de schi din Cardada şi/sau Cimetta. Spun asta pentru că de aici, din Orselina, te poţi urca în telefericul care în doar 5 minute te duce la Cardada, staţiunea montană aflată la 1340 m altitudine. Pentru că traseul parcurs oferă panorame senzaţionale- oraşul Locarno, Alpii Elveţieni, Lacul Maggiore, în depărtare insulele Brissago- telefericul, o structură elegantă din oţel şi sticlă, a fost astfel proiectat încât privirea să se plimbe nestingherită pe deasupra atâtor frumuseţi naturale.

teleferic 1

Teleferic 2

Pârtiile de schi din Cardada sunt ideale pentru începători, pentru cei care doresc să se bucure în tihnă de frumuseţea peisajului fără să fie interesaţi de curse lungi, spectaculoase pe pante abrupte.

partie Cardada 2

cardada derdelus

Ce-ar mai fi de făcut în Cardada? Păi, cred că nimeni nu ratează plimbarea pe promontoriu, o platformă solidă din oţel şi titan, suspendată deasupra brazilor uriaşi. Este locul de unde se poate admira în tihnă lacul Maggiore, Valea Centovalli, o parte din Valle di Maggia.

Cimetta

DSC_0179

DSC_0188Apoi Cardada este locul ideal pentru familii. Pe lângă pârtiile perfecte pentru cei mici, tot pentru distracţia lor a fost construit parcul de aventuri în care jocurile propuse stau sub semnul ,,Descoperă şi amuză-te!”. În acelaşi spaţiu este de găsit şi micul sat indian. Câteva corturi viu colorate, câteva totemuri sculptate în lemn, copia unui vechi fort, toate încearcă să reînvie atmosfera specifică unui asemenea loc.

Descopera si amuza-te!

parc

totem 1totem 2

DSC_0209

satul indian 2

DSC_0217

Vrei mai sus de atât? Se rezolvă. Din Cardada, te poţi urca în telescaun şi în câteva minute ajungi la Cimetta, mica staţiune montană aflată la 1670 m altitudine. Fireşte, mai sus fiind, panorama este absolut spectaculoasă. Legat de pârtiile de schi, aş spune că este locul perfect pentru începători, pentru cei care preferă să lase pe mai târziu cursele dificile, încărcate de adrenalină. Şcoala de aici organizează în fiecare an cursuri de schi şi snowboarding pentru copii şi adulţi. Îmi aduc aminte că am fost destul de uimită să văd o mare de copii, majoritatea nu aveau mai mult de 3-4 ani, schiind cu lejeritate din punctul cel mai înalt al pârtiei care mi se părea nesfârşită pentru vârsta lor. ,,-Să ştii că ăştia s-au născut pe schiuri”, mi-am spus atunci amuzată şi un pic invidioasă pe părinţii care nu păreau să fie câtuşi de puţin stresaţi. Tare mi-aş dori să fiu şi eu la fel de relaxată atunci când fiica-mea ia singură ski-pass-ul către vârful pârtiei până când îmi dispare de tot din raza vizuală. Eu încerc, dar …

partie Cardada

DSC07415

Cimetta

tot Cimetta

cimetta2

cimetta 10

Iar dacă pârtiile line nu satisfac nici pe departe nevoia de adrenalină a celor mai curajoşi…există ceva potrivit şi pentru ei- zborul cu parapanta pe deasupra lacului Maggiore.

cimetta 6

Din nou spre Cardada

spre Cardada

us

Fără doar şi poate, Cardada şi Cimetta sunt foarte departe de faima pe care şi-au dobândit-o Saint Moritz, Zermatt, Klosters, Adelboden, Zeel am See, Verbier şi destule alte staţiuni montane cu uluitoare pârtii de schi din Elveţia. Dar, la urma urmelor, diversitatea este cea care contează. Scăldate în soare aproape întreaga iarnă, fără grija gerului aspru, cu panorame minunate, Cardada şi Cimetta sunt perfecte pentru turistul dornic de zile tihnite aici, pe pantele sudice ale Alpilor Lepontini.

Elveţia. Amintiri dintr-o iarnă însorită.(I)

ticino
http://www.ascona-locarno.com/Esplora/Vallemaggia.html

De zile bune, cei mai mulţi dintre vizitatorii care ajung pe blogul meu sunt interesaţi de postările în care am povestit despre diversele târguri de Crăciun din Europa sau despre staţiuni montane luate cu asalt în anotimpul alb. Târguri de Crăciun, Decembrie în Viena, Sărbători de iarnă în Cracovia, Zakopane-Poland’s winter capital, Farmecul discret al Bratislavei deţin recordul de vizualizări pe blogul subsemnatei incă de prin luna octombrie. Eu nu prea obişnuiesc să-mi fac planuri de vacanţă cu multă vreme înainte de data plecării şi, în general, am un fel mai ciudat de a-mi alege destinaţiile… Bunăoară, în urmă cu trei ierni, am ales să-mi petrec vacanţa în sudul Elveţiei pentru că m-a fascinat o fotografie văzută întâmplător pe net- imaginea unui pod roman aflat în zona Intragna. Fireşte că nu am stat o săptămâna întreagă doar extaziindu-mă la vederea respectivului pod. Ca de obicei, am hoinărit de dimineaţă până târziu în noapte, dar, din păcate, s-a dovedit că o săptămână este mult prea puţin pentru a explora toate locurile incredibile aflate în cantonul Ticino, zona aflată pe versanţii sudici ai Alpilor. Mi-ar lua destul timp ca să intru în detalii pentru că am multe poveşti de spus legat de fiecare loc în parte, iar acum intenţionez doar să înşir, pe repede înainte, câteva dintre locurile în care am fost în ultimii ani şi care mi s-au părut niste destinaţii foarte ok pentru vacanţa de iarnă.

Dacă în decembrie, anul trecut, am văzut cum e să ,,înoţi” prin nămeţi la minus 15 grade C (asta se întâmpla în Žabljak, un soi de Predeal al muntenegrenilor, aflat în inima munţilor Durmitor), amintirile mele legate de iarna în Elveţia sunt scăldate în mult soare. Un melanj inedit, palmieri la tot pasul, clădiri frumoase respectând elegantul stil mediteranean, culmile munţilor încărcate de zăpadă, nici vorbă de frig pătrunzător, dimpotrivă, ai impresia că te afli în plină primăvară. De altfel, exceptând staţiunile montane aflate la peste 1000 m altitudine, nu cred că în tot timpul şederii noastre acolo maximele zilei au scăzut sub 12-13 grade.

me

V-am spus că am ajuns în sudul Elveţiei îndemnată fiind de dorinţa de a vedea… un pod. Nu orice fel de pod. A fost construit de romani, deci cu multe sute de ani la activ. După un drum un pic anevoios prin pădure, l-am găsit în locul acela oarecum straniu, cel puţin aşa l-am simţit eu. Probabil ,,de vină” a fost şi liniştea deplină din jur, senzaţia că eşti rupt total de lume.Nici ţipenie de om în tot timpul în care am rămas acolo, ceaţa groasă care plutea deasupra muntelui în dimineaţa aceea, apa de un verde incredibil a râului Melezza încremenit şi el…Minunat!

pod roman 1

DSC07124Pod roman 3

DSC07138

DSC_0064

DSC07182

Nu mai ştiu care au fost exact motivele care ne-au îndemnat să alegem ca loc de cazare una dintre casele din Intragna, important este că s-a dovedit a fi o alegere chiar inspirată. Luigi Loft este locul de cazare cotat pe booking.com cu calificativul ,,superb”, (media 9,10). Proprietarul, ca orice elveţian care se respectă, a avut grijă ca să nu ne lipsească nimic din casa care, iniţial, mi-a dat fiori reci văzându-i zidurile exterioare, masive, din piatră, o proprietate construită cu mulţi ani în urmă, acum restaurată cu tot dichisul, dar având totusi grijă să nu-i răpească din farmecul dat de patina timpului. Din momentul în care am păşit înăuntru, mi-am dat seama că mi-am făcut griji inutil. Pe cât de rece (şi la propriu, şi la figurat) părea privită din stradă, pe atât de caldă şi primitoare se dovedea a fi trecându-i pragul. Pe Luigi, proprietarul, l-am văzut în seara în care ne-a înmânat cheile pentru ca apoi să-l mai revăd în dimineaţa plecării spre casă când ne-am dat întâlnire pentru a-i preda aceleasi chei. Fireşte, la prima întâlnire, a insistat să-l căutăm la telefon ori de câte ori avem nevoie de el şi astfel ne-am ales şi cu un ghid personal. Legat de casa asta, mi-a rămas în minte minunata panoramă spre turnul unei biserici vechi, cu dangătul clopotului care se înalta în liniştea fiecărei dimineţi petrecute în bătrânul oraş cu parfum medieval.

Spre pensiuneUsa casei

Straduta care duce spre casa Luigi Loft si usa principala. N-ar trebui sa-ti fie teama de hoti pe aici.🙂

Nu totul a fost tocmai perfect, existau atunci două probleme, mai mari sau mai mici, depinde acum de fiecare în parte. Proprietatea nu avea acces la internet, sincer, nu mai ştiu ce explicaţii ne-a dat proprietarul legat de asta. Posibil să se fi schimbat situaţia între timp, chiar nu ştiu. Cu ocazia asta am aflat că există viaţă şi fără internet. Şi nici nu-i chiar aşa de nesuportat viaţă asta.:)  Al doilea neajuns ar fi legat de lipsa parcării proprii. Străduţele sunt atât de înguste încât este imposibil să parchezi o maşină în faţa casei. Destul de aproape, la câteva sute de metri, se află o parcare publică cu plată şi asta ne-a rezolvat problema. Oricum, de apreciat este că în prezentarea proprietăţii erau menţionate lucrurile acestea, iar noi am făcut alegerea în deplină cunoştinţă de cauză.
living- Luigi Loft

Livingul casei. Şemineul pe lemne a fost unul dintre motivele de bază care ne-au făcut să alegem casa asta.🙂 Mai multe poze din interior găsiţi aici

San Gottardo

Intragna este un loc ideal în cazul în care vrei să stai departe de agitaţie, de vacarmul lumii moderne. Prima senzaţie în seara în care am ajuns acolo a fost că am nimerit într-un oraş uitat de vreme, cu localnicii plecaţi în grabă cine ştie pe unde. Străzi înguste pe care abia te strecori, de-a lungul lor inşirându-se case vechi din piatră, sumbre, cu obloane grele din lemn, balcoane minuscule, cu munţii din jur ce par să ascundă de lume mica aşezare răsfirată la poalele lor. Şi peste toate, domină imaginea bătrânului turn al bisericii San Gottardo, înălţată undeva prin secolul 14.

Aşa ne-a primit Intragna în prima seară a venirii noastre aici, o seară rece, încărcată de ceţurile coborâte de pe munte. A doua zi, dimineaţa însorită a făcut să-mi pară acelaşi loc de-a dreptul prietenos. Rareori am zărit câte un localnic străbătându-i străzile(turişti nici atât), deşi ultima statistică spune că ar exista în jur de 1000 de locuitori. Ah, da, cei mai mulţi băştinaşi i-am văzut strânşi la un loc în prima seară în care am ajuns aici, într-unul dintre restaurantele aflate în mica piaţă centrală, posibil să fi fost şi singurul din zona respectivă. Cam 6-7, cu tot cu personalul care servea, un cuplu de bătrâni simpatici, probabil patronii localului şi încă cineva care îi ajuta. Mâncare excelentă şi preţuri… elveţiene. Aha, deci nu ne aflam deloc într-un oraş rupt de realitatea prezentă în Ţara Cantoanelor.🙂

IntragnaIntragna 2

street in Intragnafereastra

balconystreet in Intragna 2

INTRAGNA2

INTRAGNA1DSC_0439

Nu-ţi trebuie mult timp ca să-ţi dai seama că orăşelul acesta oferă o imagine complet diferită de cea solară, mediteraneană a mult mai cunoscutelor oraşe ticineze Lugano, Ascona, Locarno sau minunata Bellinzona, vestită pentru cele trei castele de aici care au înscris-o în patrimoniul UNESCO. Mi-au rămase în minte dimineţile devreme şi serile târzii petrecute aici, friguroase şi încărcate de ceţuri gri în totală discordanţă cu zilele pline de lumină şi aproape nefiresc de calde pentru vremea aceea; şi asta la doar câţiva kilometri distanţă de Intragna. Cu toate acestea, Intragna mi-a fost dragă, are ceva doar al ei, ceva care te îndeamnă să revii acolo chiar şi numai pentru un ceas-două. Nici nu ai nevoie de mai mult ca s-o străbaţi de la un capăt la altul.

centrul Intragna

Aşa se vede din turnul bisericii San Gottardo mica piaţă centrală. Înalt de 65 m, acesta este menţionat în toate prezentările turistice ca fiind cel mai înalt turn de biserică din cantonul Ticino.

Intragna, panorama

Şi totuşi… ai putea să mai faci ceva înainte de a părăsi Intragna. Dacă ai condiţie fizică bună, te poţi încumeta la o plimbare pe munte. Odată aflat în centrul oraşului, chiar lângă Osteria Centrale, nu e greu să găseşti indicatorul care te îndrumă spre Nucleo di Intragna, drumul care şerpuieşte pe munte şi te poartă cale de aproape un kilometru până la o răscruce. De aici, ai de ales: pe Costa (care, sincer, atunci, habar nu aveam unde ar putea duce) sau cărăruia spre Pila, un sătuc ce adăposteşte un pâlc de case, vechi de câteva sute de ani, acum renovate în aşa fel încât să nu le strice cumva aspectul rustic, dar şi să poată fi locuite de turiştii îndrăgostiţi de locuri rupte de lume. Drumuri înguste, labirintice, pavate cu piatră se strecoară printre casele coborâte parcă din atmosfera secolelor trecute, până departe pe terasele însorite ale fostelor podgorii sau, şi mai departe, spre culmile muntelui Comino.

spre Pila 1

spre Pila 2

Nucleo di Intragna

DSC07595DSC07624

Greu la deal…

Există şi varianta cu telecabina(doar 4 locuri). Prima staţie se află chiar în Intragna, următoarea la Pila, iar de aici la Costa, ultima staţie de pe traseu. Cei care au ajuns acolo spun că panorama este de vis: Pedemonte, Vallemaggia, lacul Maggiore… Din păcate, noi nu am reuşit să ajungem. În miezul iernii, telecabina nu are program de funcţionare, iar drumul per pedes este mult prea lung şi anevoios, mai ales atunci când eşti cu copilul din dotare. Deşi, sinceră să fiu, cred că eu am fost prima care a spus:,,Gata, nu mai pot, ne întoarcem!”.

Casa_eliska

Una dintre casele destinate închirierii în Pila

Până să facem cale întoarsă, am mers o vreme pe Costa şi nu mică mi-a fost mirarea să găsesc acolo, cocoţată pe o terasă însorită, o casă despre care am fost absolut convinsă că e părăsită de multă vreme. Dacă nu aş fi avut siguranţa asta sau dacă aş fi văzut vreo avertizare ,,private property”, fireşte că nu mi-aş fi permis să urc în aşa-zisul balcon (şi cu fiica-mea pe urmele mele, normal, nu ratează ea asemenea ocazii). Nu, în casă nu am intrat, am şi eu limitele mele. I-am făcut o sumedenie de poze pentru că felul în care arată, locul în care se află, atmosfera aceea cu liniştea adâncă din jur, peisajul de poveste , totul a fost: ,, -Wow, ia te uită peste ce am dat!”

DSC_0490

DSC07614DSC07617

DSC07619DSC07616

DSC_0442

Abia mai târziu, când plecasem deja de ceva vreme din Elveţia, întâmplarea a făcut să aflu că, de fapt, respectiva casă nu este deloc lăsată de izbelişte, că proprietarii o închiriază de ani buni turiştilor care vor să petreacă un timp în singurătatea de aici, iar recenziile pe care le-am citit pe site-ul de prezentare sunt chiar dintre cele mai bune. Oamenii sunt foarte încântaţi de ocazia asta de a trăi simplu, frumos, în mijlocul naturii, oarecum rupţi de civilizaţie, cu şopârle care se strecoară printre ziduri, cu vulpile care vin până-n uşa bucătăriei pentru a cerşi ceva de mâncare. Am văzut poze, chiar nu exagerez. Şi că tot veni vorba,dacă şi voi adoraţi asemenea locuri şi ajungeţi vreodată prin zona cantonului Ticino, vă recomand cu drag să luaţi drumul muntelui spre Corippo, sătucul parcă pierdut în inima Alpilor Elveţieni. Nu ştiam de existenţa lui, am ajuns acolo din întâmplare şi mi-a plăcut rău de tot.

113802l

Corippo

Ei, da, odată ce te-ai hotărât să părăseşti satul Corippo, ar fi păcat să nu mergi o vreme pe malul Verzascăi, râul despre care se spune c-ar fi cel mai limpede din lume- privirea poate pătrunde până la o adâncime de 10 m- şi, mai mult de atât, apele lui sunt de un turcoaz cum rar îţi este dat să vezi. Apropo de numele acesta, fata mea a fost foarte mirată auzind că ne îndreptăm spre râul Verzasca si spre valea care îi poartă numele: ,,- Cum? Deja ne întoarcem în România? Nu?! Păi, ăsta-i curat nume românesc, nicidecum elveţian.” Exact aceeaşi impresie am avut-o şi eu. :)

Verzasca-10Verzasca

Şi dacă eşti un împătimit al plimbărilor per pedes, atunci ai putea foarte bine să-ţi continui cătinel călătoria de pe malul Verzascăi pe cel al Vogornei, lacul format prin acumularea apelor aceluiaşi incredibil râu albastru-verzui. Până la barajul Verzasca nu cred să fie mai mult de 7-8 km. Oricum, în cazul în care alegi maşina, în 10 minute ajungi la un loc devenit celebru datorită lui… Bond, James Bond. Mai concret: GoldenEye, filmul lansat în ’95, începe cu un moment spectaculos de bunjee jumping de pe barajul Verzasca, săritură executată impecabil de Pierce Brosnan alias James Bond, agent 007, idolul atâtor femei. Mă rog, vorba vine ,,executată de P.Brosnan”… Cel care a dus tot greul a fost Wayne Michaels, englezul care deţine recordul a peste 60 de cascadorii în filme mai mult sau mai puţin celebre apărute între anii ’80 şi 2000.

Adevărul este că barajul ăsta îţi cam dă fiori reci numai privindu-l. Dacă totul nu funcţionează perfect conform planului, clar, nu ai ce speranţe să-ţi poţi face. E suficient să priveşti locul acela şi îţi este limpede lucrul acesta. Am ajuns acolo, dar nici vorbă să am atât de mult curaj încât să mă încumet la un salt cu coarda elastică de la înălţimea celor 220 metri. Şi apoi, vorba fiică-mii: ,,-Mamele responsabile nu îşi riscă viaţă făcând aşa ceva. Ele au lucruri mai importante de făcut.” Da, după isprava cu săritura din ,,GoldenEye” şi mai ales după ce un top făcut prin 2002 califica respectivul salt drept cea mai tare cascadorie din istoria filmului, elveţienilor le-a venit ideea să amenajeze aici un centru de bungee jumping. Nu unul oricare, cei 220 m înălţime ai barajului Verzasca l-au urcat pe primul loc în topul celor mai înalte locuri din Europa unde se practica sportul acesta si intre primele 3 din lume… În caz că va tentează o asemenea experienţă, găsiti informatii in detaliu aici.

bungee jump

BUNJEE JUMPING

Sursa a doua fotografie aici

Ştiu, am spus că mă limitez la a vorbi despre locuri pe care le consider destinaţii minunate de iarnă şi m-am apucat să divaghez cu poveştile despre Intragna, Verzasca, James Bond…  Vă povestesc altădată despre pârtiile din Cardada, Cimetta, despre Bellinzona, ţinutul castelelor, despre Ascona, Lugano, Locarno, despre arhitectura de-a dreptul neobişnuită a bisericii San Giuseppe Battista din Mongo, un sătuc ticinez aflat pe Valle di Maggia, despre minunăţiile întâlnite în fabrica şi apoi în Muzeul Ciocolatei ,,Alprose”, unul dintre cei mai cunoscuţi producători de ciocolată din Elveţia … Asta dacă este să mă refer doar la locurile de neuitat din însoritul canton Ticino. Timp să fie că poveşti am destule… Vacanţa de iarnă deja bate la uşă. Cu bine!

Gjirokastër. Oameni şi locuri din oraşul de piatră.

old city

  Părea că, asemenea unui animal preistoric, oraşul acesta se ivise în vale într-o noapte de iarnă şi apoi se căţărase cu greu pe coasta muntelui, într-atât era de ciudat. Aici totul era vechi şi împietrit, începând cu străzile şi cişmelele şi sfârşind cu acoperişurile caselor masive, vechi de secole, acoperite cu plăci de bazalt, asemănătoare unor solzi uriaşi. Era greu de crezut că sub platoşele acelea pulsa viaţa. Călătorului care venea pentru prima oară i se năzărea să facă tot felul de comparaţii, dar oraşul scăpa oricărei încercări de acest fel, pentru că oraşul acesta nu semăna cu absolut nimic. Din cauza pantei deosebit de accentuate, în dreptul acoperişului unei case se ridicau temeliile alteia şi poate că acesta era singurul loc din lume în care omul, dacă ar fi căzut pe stradă, nu ar fi nimerit în şanţ, ci pe acoperişul unei case. Şi lucrul acesta îl ştiau cel mai bine beţivii. Într-adevăr, era un oraş foarte ciudat. Dacă ai fi vrut, ţi-ai fi putut agăţa pălăria, din mers, în vârful unui minaret, şi asta fără prea multă oboseală. Multe erau aici incredibile şi multe se petreceau ca în vis. Închizând în mădularele şi sub carapacea sa de piatră viaţa, oraşul îi pricinuia acesteia nedorite suferinţe, dureri şi răni, şi asta părea firesc câtă vreme oraşul era din piatră, şi orice atingere a sa, aspră şi rece. E greu să fii copil în oraşul acesta.(,,Cronică în piatră”,  Ismail Kadare)

Chiar nu mai ştiu exact ce anume m-a îndemnat să citesc ,,Cronică în piatră” a lui Ismail Kadare. Se prea poate să fi citit vreo recenzie literară care să-mi fi trezit brusc interesul pentru lectura acestei cărţi. Se poate, la fel de bine, s-o fi răsfoit într-o librărie şi verdictul imediat să fie:,,-Gata, o cumpăr!”. Însă îmi aduc aminte foarte bine că pur şi simplu m-a cucerit felul în care scrie Ismail Kadare, că n-am putut să mă dezlipesc de ,,Cronică în piatră” până ce nu am ajuns la ultima ei pagină. Şi situaţia s-a repetat şi cu ,,Vremea nebuniei”, microromanul care continuă, la distanţă de câţiva ani după sfârşitul războiului, istorisirile despre oamenii din Gjirokastër, oraşul devenit el însuşi un personaj fascinant în cărţile cunoscutului autor albanez.

Chroniclekadare

Despre cărţile lui Kadare aş putea să vorbesc mult şi bine. Între timp, am citit cam tot ce-am putut să găsesc în librării şi am răscolit anticariatele on-line în căutarea ediţiilor care nu s-au mai tipărit la noi de ani buni, bunăoară ,,Aprilie spulberat”, ,,Cetatea” sau ,,Florile îngheţate din martie”. Incă mai caut. Mai mult de atât, am făcut o adevărată pasiune pentru literatura albaneză şi i-am citit cu mare drag pe Fahri Balliu, Edi Rama, Visar Shiti, Liri Seitllari, Bashkim Shehu, Catherine Preljocaj…Dar nu recenzii de carte intenţionez să fac eu acum. Nicidecum. Doar că despre Gjirokastër, ,,straniul oraş din piatră”, mi se pare oarecum nefiresc să povestesc fără să-l amintesc pe Ismail Kadare. Pentru că datorită lui am descoperit oraşul de la poalele munţilor Gjerë şi într-un fel oarecum ciudat şi aproape inexplicabil şi pentru mine m-am simţit mai mult decât atrasă de imaginea acestui loc ce ,,nu seamănă cu absolut   nimic”. Adică, deh, e de înţeles să fii atras de locuri pline de viaţă, de peisaje pline de culoare, de dorinţa de a te contamina cu exuberanţa degajată de ele. Dar când citesti negru pe alb că orice atingere a oraşului este ,,aspră şi rece”, că ,,totul este vechi şi împietrit” în oraşul ,,cenuşiu şi singuratic învăluit de neguri duşmănoase”…hmm…

old city

Şi totuşi…îmi aduc aminte că în timp ce citeam ,,Cronică în piatră” şi mai apoi ,,Vremea nebuniei”, simţeam cum Gjirokastërul îmi devine din ce în ce mai drag, aproape familiar, chiar cu toate ciudăţeniile lui şi cu toată atmosfera aceea de straniu întreţinută atât de măiestrit de talentul celui mai cunoscut autor albanez contemporan. Oraşul acesta este un adevărat personaj din lumea deloc idilică a unei Albanii măcinate de ororile celui de-al doilea război mondial, un personaj creionat fără urme de patetism, fără false melancolii… Pentru că sentimentalismele ieftine devin de-a dreptul derizorii acolo unde intervin brutal realităţile dure ale unui război absurd ce schimbă iremediabil destine. Ce fel de oraş e acesta, Doamne?…E un oraş la fel că toate celelalte…Ca toate celelalte? Nu, nu, nu. Ăsta nu-i oraş. Ăsta-i o demenţă !’‘ exclamă spre finalul ,,Cronicii în piatră” personajul principal al cărţii, nimeni altul decât copilul care a fost cândva Ismail Kadare, născut el însuşi în Gjirokastër.

Am ajuns în Gjirokastër undeva pe la sfârşitul lui august când ,,oraşul straniu” vegheat de bătrâna cetate medievală părea că dormitează în aerul fierbinte, aproape irespirabil al amiezii de vară. Înainte de a intra în labirintul de străduţe înguste şi abrupte suntem nevoiţi să străbatem câţiva kilometri din partea nouă a oraşului construit în vale. Înaintăm pe Shtatori, principalul bulevard ce străbate noul Gjirokastër dintr-un capăt în altul , şi nu pot să spun că ar fi ceva care să-mi placă aici. E la fel ca toate celelalte mari oraşe ale Albaniei, un amestec de vechi şi nou, de blocuri comuniste absolut sinistre alături de clădiri ridicate in ultimii ani, in discordanţă cu primele, dar fără sa impresioneze in vreun fel prin dimensiunile sau eleganta stilului arhitectural. Nu acesta este locul pe care îl caut eu.

Vechi si Nou

Sursa foto aici.

Deşi poartă acelaşi nume, diferenţa dintre ele două, orasul medieval  si cel nou construit in vale,  este enormă. Suntem oarecum derutaţi de mulţimea de străduţe ce se desprind de Shtatori şi intrăm pe una dintre ele sperând să fie drumul bun. N-a fost să fie. Cel puţin nu pentru călătorii cu maşina, aşa ca noi. Drumul se îngustează atât de tare încât ne trezim cu maşina aproape captivă între zidurile de piatră ale caselor. E un drum frumos deasupra căruia smochinii din curţile oamenilor se unesc într-o boltă al cărei capăt nu reuşesc să-l văd încă. Aproape că-i invidiez pe copiii care o pornesc la pas pe drumul acesta umbrit. Noi, însă, trebuie să facem cale întoarsă.

Drumul spre oras

Strada Varosh urcă cu greu la deal, iar dinspre dreapta coboară în goana mare Strada Gjobek, care, după ce trece de casa din fibre de celuloză a călugăriţelor italiene, ferindu-se de ea ca de ciumă, se întâlneşte şi se izbeşte de Strada Varosh, strâmbându-se amândouă. Mai încolo, Uliţa Nebunilor, încăpăţânată şi rea, se repede către cocheta Stradă a Liceului, dar, în ultimul moment, aceasta din urmă o evită cu abilitate, îndepărtându-se puţin. Atunci, Uliţa Nebunilor se repede la vale prin mijlocul cartierului, ca şi când ar cauta gâlceavă şi, din fugă, face câteva întoarceri neaşteptate şi ciudate.(Ismail Kadare, ,,Cronică în piatră”)

Cumva reuşim să ne descurcăm prin încrengătura deasă a străzilor ce urcă spre castel şi ajungem cu bine în parcarea aflată în  piaţa centrală a oraşului. Practic, odată ajuns în zonă, nu prea ai cum s-o ratezi. Statuia înaltă de câţiva metri a lui Çerçiz Topulli, erou naţional al Albaniei născut pe la sfârşitul secolului trecut în Gjirokastër, domină centrul oraşului vechi. Întâlnirea asta neaşteptată mă face să zâmbesc pentru că-mi amintesc de fragmentul din ,,Cronică în piatră” în care Kadare povesteşte despre o întâmplare mai puţin plăcută pentru ,,omul din bronz”(deşi, sincer, am mari rezerve că l-ar mai fi putut afecta în vreun fel pe eroul albanez) şi, mai ales, despre ,,întâlnirea” locuitorilor din Gjirokastër cu ,,personajul temerar de pe soclu”.

Çerçiz Topulli

Un sergent grec a tras cu arma fără a răni însă pe nimeni. De fapt, ţintise în picior singura statuie a oraşului. Era o statuie impunătoare din bronz, ce fusese ridicată în piaţeta din centru pe vremea împărăţiei. Înainte de ea, în oraş nu mai existase alta.Singurele reprezentări ale omului, făcute de mâna lui, erau sperietorile de ciori plasate pe câmpul de dincolo de râpă. Când s-a zvonit câte ceva despre ridicarea statuii (ceea ce se întâmplase cam odată cu inaugurarea antiaerianului), au fost destui dintre aceia care, în vreme ce pentru instalarea tunului nu-şi ascundeau entuziasmul, în legătură cu statuia s-au arătat sceptici. Un om din fier! Era oare necesară o asemenea creatură? Nu aveau să se producă tulburări? În vreme ce întreaga suflare ar dormi, aşa cum cere Domnul, statuia va sta în picioare, nu? Tot aşa cum va sta zi şi noapte, iarnă şi vară. Oamenii plâng şi râd, îi comandă pe alţii sau mor, în vreme ce ea nu va putea face nimic din toate acestea. E va sta acolo, fără grai. Şi, se ştie, tăcerea este suspectă.

Sculptorul venit de la Tirana să vadă locul unde îşi va amplasa opera scăpase nebătut doar printr-o minune. În ziarul oraşului izbucnise o polemică aprinsă. În cele din urmă, răbdarea unora triumfase şi statuia fusese adusă în oraş cu un camion mare, acoperit cu prelata. Era iarnă. În cursul nopţii, statuia a şi fost instalată în piaţeta din centru. Pentru a fi evitate tulburările s-a renunţat la inaugurare. Oamenii priveau miraţi spre personajul temerar de pe soclu care, cu o mâna pe tocul revolverului, privea încruntat piaţeta, de parcă ar fi întrebat: ,,-De ce nu m-aţi vrut?”

În noaptea aceea, cineva pusese pe umerii statuii o pătură şi, de atunci, oraşul şi-a îndrăgit omul de bronz.

În el trăsese sergentul grec. Trecătorii se apropiaseră în fugă să vadă gaura făcută de glonţ în piciorul statuii. Unii avură impresia că ei înşişi şchioapătă. Erau indignaţi. Alţii şchiopătau într-adevăr de parcă pe ei i-ar fi lovit plumbul. Oraşul se alarmă. Apăru de undeva însuşi Katantzakis, însoţit de gărzi, şi urcă scările primăriei, unde fusese stabilit comandamentul grec.

După o oră, în locul unde erau lipite afişele, apăru un comunicat în greceşte şi albaneză prin care se făcea cunoscut că soldatul grec fusese arestat şi închis. (Ismail Kadare, ,,Cronică în piatră”)

topulli

Căldura sufocantă nu-mi da ghes deocamdată să urc drumul în pantă abruptă către castel, cu atât mai mult cu cât oraşul mă atrage ca un magnet. Ei da, nu-i o treabă tocmai uşoară să te încumeţi să tot urci şi să tot cobori (mai ales partea cu urcatul) prin ,,oraşul celor 100 de trepte”.Asta pentru turişti, localnicii chiar nu au o aşa mare problemă. Au antrenament serios. E chiar amuzant. În timp ce nou-veniţii calcă încetişor, atent pe caldarâmul devenit lucios ca argintul din cauza urmelor lăsate de atâţia paşi, e ceva obişnuit să vezi localnici în vârstă păşind sprinţari pe acelaşi drum. Sau femei căţărate pe tocuri înalte, asta chiar mi se pare o adevărată aventură.

bazar 2

Bazarul îmi pare cuprins de un soi de stare lenevoasă, de apatie şi mă gândesc că de vină nu poate fi decât căldura caniculară a după-amiezii. Aproape nimic din agitaţia şi zarva cu care avusesem de-a face cu doar 2-3 zile în urmă în coloratul bazar din Krujë. Atunci, vânzătorii cuprinşi de aproape un soi de febrilitate la vederea turiştilor ce le treceau prin dreptul dughenelor m-au făcut să-mi amintesc de memorabila scenă din ,,Take, Ianke şi Kadîr” când simpaticele personaje îşi disputau eventualii clienţi deveniţi aproape biete victime în mâinile lor. Insistenţi vânzătorii din Krujë! Nu a fost şi cazul celor din Gjirokastër. Mai bine, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Încă n-am uitat cum în urmă cu doi ani mi-a venit să strâng de gât câţiva vânzători indieni dintr-un bazar din Dubai. Atât de enervant de insistenţi ştiu să fie. În fine, asta e deja altă poveste…Revenind la bazarul din Gjirokastër, aproape fără excepţie, oamenii stăteau la adăpost în umbra micilor prăvălii sau savurau plictisiţi o cafea, un pahar cu rakia în compania vecinului de dugheană, în faţa unei table uitate de ţintar. Are oarecum un farmec aparte locul acesta aflat la răscrucea a cinci străzi, dar nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit. Probabil este vorba de propria subiectivitate, de alte aşteptări pe care le aveam eu cea fascinată de imaginea oraşului zugrăvit de autorul meu albanez preferat. De la bun început m-a urmărit impresia că e ceva aici ce nu prea are îşi are locul potrivit, că ar fi putut să fie altfel…Şi nu de starea de apatie a oamenilor este vorba. Asta chiar mi-a plăcut. Poate faptul că maşinile circulă în voie în zona respectivă şi, pe alocuri, eşti silit să te lipeşti de mărfurile oamenilor pentru a le face loc, poate kitsch-ul din acele podoabe luminoase agăţate deasupra străzilor care îmi amintesc de perioada sărbătorilor de iarnă, destul de nefiresc pentru luna august.

bazar

Ok, sunt eu o persoană cârcotaşă, dar reclama aceea la Vodafone chiar nu-şi are locul acolo

Bazar 3

bazar 5bazar 5

DSC_0372

Din Qafa e Pazarit, zona de intrare in bazar,de pe Gjin Bue Shapata (cuvântul albanez pentru stradă este ,,rruga), ai de ales. Ori urci până ajungi în capătul străzii şi porneşti pe Shezai Como, ori alegi să cobori şi ajungi pe strada…Ismail Kadare. Nu mai ştiu exact ce am făcut noi care oricum nu prea aveam habar pe unde s-o luăm prin labirintul de străzi şi străduţe. Cred că am mers absolut la întâmplare şi am ajuns în cele din urmă şi pe strada ce poartă numele celui mai renumit autor contemporan albanez. Există în paginile ,,Cronicii în piatră” câteva fragmente minunat scrise care descriu casa asta devenită asemenea oraşului un personaj pe care cu greu îl mai poţi uita, pasaje ce readuc la viaţă oameni, dar şi întâmplări petrecute între zidurile ei bătrâne.

str. Kadare

In a şaptea zi de la primele bombardamente s-a întâmplat ceva nu tocmai lipsit de importanţă: pe strada noastră a fost pusă o plăcuţă de tablă. Într-o dimineaţă, foarte devreme, câţiva necunoscuţi au fixat-o pe zidul nostru, în dreptul porţii. Pe placă era scris cu negru: ,,ADĂPOST AERIAN PENTRU 90 DE PERSOANE”.

Pe strada noastră nu existase niciodată vreun anunţ. Nu mai văzusem pe aici un asemenea afiş(…) Mi-am amintit câteva cazuri când pe pereţii caselor fusese scris, cu cretă sau cu creionul, cuvinte porcoase. Dar asta se întâmplă rar. Prima tăbliţă adevărată era cea fixată acum în drepta casei noastre. (…)

Stăteam în poartă şi le zâmbeam trecătorilor, ca şi când le-aş fi spus: vedeţi, asta mai zic şi eu casă. Eram tare mândru. În cartier la noi erau multe case mari şi frumoase, dar pe niciuna dintre ele nu fusese pus un asemenea anunţ. Asta, îmi spuneam, înseamnă că niciuna nu este mai solidă decât a noastră.

Continuam să le zâmbesc trecătorilor, dar, ciudat, niciunul nu mă lua în seama. Cu o singură excepţie, Harilla Luka, cel mai fricos om din cartier, care, îndată ce mă văzu, îşi scoase pălăria şi mă salută cu respect .(…)

Pe urmă, am coborât în pivniţă şi i-am admirat cu respect zidurile groase, nevăruite de mult. Până acum fusese un loc lipsit de importanţă. Puneam acolo cărbunii şi stingeam varul. Pivniţa era cenuşăreasa, în comparaţie cu camera mare de la etajul al doilea. Tavanul era galben, din lemn sculptat. Toţi ai casei o îngrijeau: mama îi freca lemnăria până devenea galbenă cum era ceara, perdelele din ferestre erau albe, numai dantele, şi pernele de pe sofa, pe care se aşezau bătrânele venite în vizită ca să-şi soarbă cafeaua şi să-şi spună toate acele vorbe înţelepte, erau împodobite cu lucrătură de mâna. Era uşor să bănuieşti ciuda celorlalte odăi, ba chiar şi a coridoarelor. Ciuda care se vedea în ferestrele lor mici, în plafoanele coşcovite şi în uşile înguste.

Şi iată că, pe neaşteptate, lucrurile se schimbaseră în ziua în care căzură primele bombe. În acea zi, geamurile camerei celei mari se spărseseră şi totul se răvăşise cumplit, în vreme ce tăcuta şi modesta pivniţă nu păţise nimic.
Îmi părea rău pentru camera de oaspeţi, pe care o părăsiseră toţi. În timpul baombardamentelor, când stăteam în pivniţă apărat de zidurile ei groase, mă gândeam cu părere de rău la camera de la etaj, care se zgâlţâia şi trosnea acolo sus, singură de tot. O asemuiam cu o femeie frumoasă, dar speriată, de-a dreptul isterizată, în vreme ce beciul era o bătrână surdă, dar plină de vitalitate. Îndată ce camera cea mare îşi pierdu importanţă, pivniţa deveni partea cea mai însemnată a casei. (…)De mult, poate, gropile şi şanţurile oraşului aşteptau un asemenea eveniment. Probabil ştiau că avea să vină o zi în care se vor bucura şi ele.

muzeu

Cam aşa arată interiorul unei camere tradiţionale albaneze, ,,camera mare de la etajul al doilea”. Imagine preluată de pe site-ul Muzeului Etnografic din Gjirokastër.

Revenim acolo unde rămăsesem, adică pe strada Ismail Kadare.🙂 Mi-am imaginat că logic ar fi fost să găsim pe strada respectivă şi casa în care a copilărit cândva Kadare. Logica mea nu a funcţionat şi atunci. Am străbătut-o de la un capăt la altul (şi înclin să cred că este una dintre cele mai lungi străzi ale oraşului vechi), dar degeaba. În cele din urmă, când aproape renunţasem s-o mai caut, am găsit-o pe Fato Berberi, una dintre uliţele ce se desprind de-a lungul străzii Kadare. Îmi imaginez că oficialităţile oraşului au considerat că vestitul scriitor născut în oraşul lor merită mai mult decât să dea numele unei uliţe lungi de câţiva metri. Doar presupun. Mărturisesc preplexitatea care m-a lovit în momentul în care am fost convinsă că am ajuns acolo unde mi-am dorit. Casa asta este departe de imaginea pe care mi-o creasem în mintea mea citind ,,Cronică în piatră”. Am căutat casa copilăriei lui Kadare şi am găsit un adevărat şantier. Nu asta m-a izbit oarecum neplăcut, e de înţeles că fiind destul de veche chiar avea nevoie de consolidări, reparaţii… Doar că aşa cum se prezintă în nouă variantă pare să nu mai aibă aproape nimic din farmecul misterios pe care îl respiră clădirile vechi. Se muncea de zor, lucrătorii mişunau de colo până colo tot cărând materiale de construcţie. Mi-am dat seama că nu este cel mai potrivit moment să intru în curte. Nici n-aş fi îndrăznit să le cer voie. Dar se prea poate să le fi atras atenţia cu aparatul meu foto  de gât în căutare de cadre interesante pe Fato Berberi şi întârziind cam mult în preajma zidurilor înalte ale casei. Sau poate că a remarcat asta un domn ceva mai în vârstă pe care l-am zărit şi eu pe aceeaşi stradă (ştiu că m-a frapat eleganţa lui nefirească pentru un turist şi cu atât mai puţin pentru un localnic) şi am fost oarecum derutată să-l văd că intră pe poartă ca şi cum ar fi fost la dânsul acasă. Că doar n-o fi fost însuşi Kadare.:) Glumesc, e foarte posibil să fi fost una dintre persoanele care se ocupau de bunul mers al lucrurilor în proiectul de renovare al casei. În fine, cert este că la mai puţin de un minut din momentul în care domnul a dispărut în curte, iar noi deja începusem să ne îndepărtăm, ne-a ajuns din urmă unul dintre muncitori care ne-a întrebat dacă nu cumva ne dorim să vizităm casa. Ba bine că nu! 🙂

Fato Berberi

casa Kadare, exteriorDSC_0406

Asa arata in august, anul acesta, casa lui Ismail Kadare

DSC_0404

Cronica...

O mica nebunie de-a mea…Sa-mi pun in bagajele pentru Albania cartea care, intr-un fel, m-a indemnat sa ajung pe meleagurile albaneze.

DSC_0396

Am intrat, prea multe nu am reuşit să vedem, v-am spus deja că se muncea de zor. Văzând-o aşa de aranjată pe exterior, cu zidurile proaspăt văruite strălucind în soare, cu fiecare bucăţică de piatră finisată chiar nu mi s-a părut a mai avea mare lucru în comun cu casa veche de câteva sute de ani. Departe de mine gândul de a-mi dori s-o văd în ruine, dar îmi imaginez că ar fi putut să gândească proiectul acesta păstrând cumva ceva din patina timpului. Le mulţumesc frumos oamenilor pentru că mi-au permis să o văd şi plec mai departe. Sunt curioasă de un lucru. Ce părere o fi având Kadare de felul în care îi arată acum proprietatea? Nu ştiu…dar gândul mă duce imediat la reacţia pe care a avut-o Enver Hoxha, vestitul dictator al Albaniei, născut el însuşi în Gjirokastër, atunci când a venit ca să inaugureze reconstrucţia casei părinteşti. Ei bine, am citit că dictatorul s-ar fi făcut foc de mânie văzând ce a ieşit. Arhitectul care s-a ocupat de misiunea asta şi-a imaginat că Hoxha va fi mai mult decât încântat să regăsească în locul umilei case un adevărat palat. Bad idea! Primul lider comunist al Albaniei provenea dintr-un clan destul de bogat, dar familia sa ajunsese un fel de oaie neagră printre ei în privinţa bunăstării materiale ajungând să locuiască într-o casă mai mult decât modestă. Temutul dictator a fost atât de furios încât bietul arhitect a fost arestat în aceeaşi zi. Astăzi, construcţia cu pricina este de găsit pe strada Hysen Hoxha, dar nu sub numele de ,,Casa memorială Enver Hoxha ”, ci Muzeul Etnografic din Gjirokastër.

muzeu 2

Si actualul Muzeu de Etnografie din Gjirokastër, construit pe ruinele casei in care a copilarit Enver Hoxha.

Ruine 1

Străzi. Pivniţe. Case străvechi. Grinzi, duşumele, pervazuri care scârţâie uşor, uşor de tot, ca într-o permanentă şi monotonă scurgere. Ce aveţi, ce vă doare? Vă dor, sunt sigur, încheieturile şi măruntaiele bătrâne. (…) Sunteţi acolo, împietrite pe veci, dimpreună cu semnele lăsate de cutremure, de ierni şi de furtunile omeneşti.(,,Cronica in piatra”)

Ei da, rătăcind pe străzile bătrânului oraş medieval, pe alocuri, când te aştepţi poate mai puţin, în umbra unei construcţii mândre, acum renovată cu tot dichisul, zăreşti case în ruină, uitate de vreme, uitate de cei cărora le-au fost lăsate moştenire, ajunşi acum prin cine ştie ce colţuri de lume. Au un farmec aparte, un mister doar al lor, dar îmi par că ascund şi multă tristeţe, tristeţea abandonului şi a nepăsării. Au rezistat sute de ani, dar la felul în care se prezintă acum, dacă nu se intervine la timp, e greu de crezut că nu se vor prăbuşi într-un viitor apropiat. Şi ar fi mare păcat. Gjirokastërul are o istorie mai mult decât interesantă. Cu rădăcini pierzându-se în perioada Antichităţii, locul acesta are o mulţime de poveşti de spus şi mi-ar lua foarte mult timp să îi înşir legendele şi mai ales multele stăpâniri sub care s-a aflat sau doar să-i amintesc pe oamenii care au avut un cuvânt de spus în istoria oraşului. Este printre foarte puţinele locuri din lume (unii spun că ar fi chiar unic) în care arhitectura otomană s-a conservat aproape intactă, motiv pentru care din anul 2005 a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Fie că albanezilor le place sau nu să recunoască asta, Enver Hoxha are meritul lui în conservarea oraşului. Originar din Gjirokastër, fostul dictator şi-a dorit ca oraşul lui să nu fie trecut pe sub tăvălugul schimbărilor aduse de ,,noua orânduire comunistă” în privinţa arhitecturii sale. Din ordinul său, în 1961 Gjirokastërul capătă statutul de oraş-muzeu cu interdicţia clară de a mai schimba ceva în arhitectura oraşului. Cei care nu au mai putut să locuiască în casele vechi ce stăteau să se dărâme pe ei s-au mutat în oraşul nou construit în vale. După căderea regimului comunist, Gjirokastërul are aceeaşi soarta tristă ca şi celelalte oraşe albaneze: atentate, incendii, multă sărăcie, mare parte dintre locuitorii săi aleg să emigreze în Grecia şi nu numai. Citeam zilele acestea într-un articol cules dintr-un periodic albanez (google translate să trăiască!) despre cât de greu le este oficialităţilor oraşului sau celor din Ministerul Culturii să facă ceva în privinţa caselor ce stau să se prăbuşească. Multe dintre ele au proprietari care acum sunt aproape imposibil de găsit dat fiind că s-au stabilit de ani buni în alte ţări, unii chiar şi-au pierdut actele de proprietate şi nu pot face astfel dovada că le aparţin. Chiar nu ştiu cum o fi la albanezi cu condiţiile privind trecerea de bunuri în patrimoniul statului, dar bănuiesc eu că ar trebui să existe nişte regului şi în privinţa asta. În plus, se scria în acelaşi articol, chiar dacă proprietarii au fost găsiţi, rămâne problema principalului material de construcţie pentru acoperisuri, bazaltul cioplit in forma solzilor de peşte, acum aproape o raritate atât timp cât nu mai există meşteşugari care să se încumete la o aşa muncă migăloasă şi care ar cere şi un preţ pe măsură. Este motivul pentru care mulţi proprietari preferă să-şi acopere casele cu ţiglă roşie iar asta strică mult din farmecul zonei.

acoperisuri

Vechile acoperisuri ale caselor din Gjirokastër

casa G

G.

DSC_0418DSC_0411

DSC_0373

Probabil un admirator al celui care a fost Enver Hoxha. Sau nu…

DSC_0400

Unii oameni…

DSC_0445

Despre castelul ce poartă numele oraşului, cu siguranţă unul dintre cele mai impresionante castele pe care le-am văzut vreodată (şi am văzut destule până acum), vă povestesc în următoarea postare. Cu bine!