Când copiii învaţă… ,,cuvinte urâte”

cu maestra la carnaval
Cu maestra Laura la carnaval

,,-Ştiu şi eu un cuvânt urât…”, îmi spune fiică-mea privind oarecum gânditoare, oarecum stânjenită în farfuria cu supă…

De ce şi-or fi alegând copiii asemenea subiecte de discuţie în momente în care rişti să-ţi rămână mâncarea în gât, bunăoară în timpul mesei? Ei, asta rămâne încă o enigmă pentru mine. Nu apuc să mă dumiresc în privinţa noii achiziţii lexicale a copilului meu că, din nou, o aud pe Mara spunând: ,,-De fapt, ştiu chiar două cuvinte urâte, dar nu o să le spun. Le păstrez pentru mine.”

În faţa unei atare situaţii, bănuiesc eu că prima întrebare care ţâşneşte din mintea părintelui este :,,-De unde ai auzit asta?” Şi , invariabil, se şi iveşte gândul acuzator: ,,-Uite cum mi-l strică alţi copii, sigur de la ei a auzit!”.

În cazul meu, prima intrebare care mi-a venit în minte a fost:,,-Şi în ce limbă spui că este cuvântul acesta” Ştiu că pare ciudat, dar există o explicaţie.🙂

Mara este singurul copil de altă naţionalitate decât cea croată printre colegii ei de clasă, clasa I. Ne-am dorit mult pentru ea o şcoală cu predare intensivă în limba engleză, dat fiind că oricând există posibilitatea să fim nevoiţi să plecăm pentru mai mulţi sau mai puţini ani în alt colţ de lume. Nu există aşa ceva în oraşul în care locuim. Din fericire, şcoala cotată că fiind cea mai bună din oraş formează în fiecare an câte o clasă cu predare în limba italiană. În cazul nostru nu e greu de ghicit din ce motiv am ales asta pentru copil. Pentru că este infinit mai uşor, român fiind, să înveţi italiana decât croata. De ce au ales părinţii croaţi ca ai lor copii să înveţe în limba italiană? Probabil pentru că au considerat că o limba străină bine stăpânită nu e puţin lucru. Italia este aproape, în oraş există încă o comunitate italiană destul de puternică. În sfârşit, au avut oamenii motivele lor şi chiar îmi par foarte mulţumiţi de alegerea făcută.

Oricum, la începutul anului şcolar, adică în urmă cu câteva luni, colegii de clasă ai Marei nu stăpâneau mai deloc ,,arta conversaţiei” în limba italiană. Nu că ar fi stat copilul meu cu mult mai bine la acest capitol. Exceptându-i poate doar pe cei 2-3 copii care fac parte din familii mixte cu unul dintre părinţi italian, erau toţi cam la acelaşi nivel. Aveau un bagaj de cuvinte cât să facă faţă testării date anterior pentru admiterea la clasa respectivă şi cam atât. În atare situaţie, când maestra Laura se întâmpla să lipsească din peisaj, inevitabil,  începeau să sporovăiască între ei în limba croată. Toţi copiii, mai puţin Mara,fireşte, care înţelegea oarecum, dar încă îi venea destul de greu să întreţină conversaţii în limba asta. Şi nu a fost o perioadă tocmai plăcută pentru ea. Din fericire, există Laura, învăţătoarea copiilor, un pedagog deosebit care a reuşit în câteva luni, cum-necum, să-i facă să vorbească, cel puţin atât cât timp cât sunt la şcoală, doar în italiană. Săraca Laura…În primele luni de şcoală, cred că ajunsese şi în somn să strige : ,,-Bambini, devono parlare solo in italiano! ”. Femeia asta a reuşit într-un timp record un lucru pentru care îl credeam aproape imposibil. E o adevărată plăcere să-i vezi pe micuţi discutând între ei în limba italiană, ,,solo în italiano”. Şi ce debit verbal au! Adevărul este că nici nu prea au încotro, toate orele se desfăşoară în italiană, mai puţin cele 4 ore de limba croată care figurează în orarul săptămânal.

So, cam tot ce ştiu copiii aceştia în materie de limbă italiană este meritul Laurei în primul rând, iar eu refuzam să cred că ,,maestra”(cum îi spun ei) s-a gândit să-şi ,,culturalizeze” elevii şi altfel.

În privinţa limbii croate, hm, nu prea aş fi crezut…Poate printre colegii Marei se află şi câţiva mai răsfăţaţi, dar sunt copii buni, deosebiţi… Laura spune că sunt visul oricărui profesor, că aşa clasă ea nu a avut vreodată, deşi destule generaţii i-au trecut prin mâini. Şi chiar dacă vreunul dintre ei ar avea în vocabular asemenea cuvinte, nu prea vedeam cum le-ar fi înţeles Mara, date fiind cunoştinţele ei în materie de limbă croată dupa mai putin de un an petrecut in ţara asta. Cred ca am mai spus pe undeva ca limba asta imi pare de-a dreptul imposibilă. Doar să-i fi explicat pe îndelete, în limba italiană, cum stau lucrurile.🙂

Ok, încetez să mai fac speculaţii şi o întreb direct pe Mara: ,, -Crezi că poţi să-mi spui despre ce este vorba? Dacă nu e aşa un mare secret, fireste…”. ,,-Bine, dacă ţii neapărat să afli, uite că îţi spun. Este un cuvânt în limba italiană, cuvântul STUPIDO. Nici nu mai ştiu unde l-am auzit, cred că de la desenele animate în limba italiană. Dar eu nu-l folosesc, pentru că e urât şi nici nu vreau să jignesc pe nimeni vreodată.”

Ei, dar ce problemă avem noi aici!:))) Copilul meu se simte jenat pentru că ştie şi el ,,un cuvânt urât” şi acesta este ,,stupido”??? Ce sufleţel inocent trebuie să ai ca să te preocupe o asemenea ,,problemă” ! O, nu, să nu-şi imagineze cineva acum că suntem genul de părinţi care îşi terorizează copilul cu ,,tu să nu vorbeşti aşa!”, ,,tu să nu faci aşa!”. Nici pe departe. În fine, nu vreau să ţin eu acum lecţii despre cum se creşte un copil. Mai mult, recunosc, Mara ştie să fie de o încăpăţânare extremă, am avut momente în care îmi venea să escaladez pereţii, dar ne calmăm, discutăm, încercăm să învăţăm din greşeli… Şi de-o parte şi de alta, conceptul de unilateralitate nu prea îşi are locul aici. Iarăşi divaghez şi nici nu v-am spus care este cel de-al doilea cuvânt. Prin urmare, dăm bandă înapoi şi…,,-Mara, dar parcă spuneai ceva de un al doilea cuvânt… Îmi spui care e?”. ,,-Păi, al doilea cuvânt este acelaşi, dar tradus în limba română, adică prost. Acesta sună chiar mai urât decât în italiană, aşa că sigur nu o să-l spun vreodată. Cui i-ar conveni să i se spună prost sau stupido?’

Iar eu… eu rămân (pentru a câta oară?) topită de drag în faţă copilului meu bun…

Desigur, nu ar fi fost un capăt de ţară dacă lucrurile ar fi stat altfel. Nici nu aş fi fost şocată, nici nu mi-aş fi pus copilul la zid, nici nu ar fi urmat ameninţări şi pedepse. Doar că am fi discutat, aşa cum e normal să se întâmple când lucrurile par să o ia într-o altă direcţie decât cea dorită. Nu sunt naivă, într-o bună zi, copilul meu va deveni şi el greu de stăpânit, cu inevitabilele revolte adolescentine în faţa cărora va trebui să mă înarmez cu răbdare şi nervi de oţel. Până atunci…mă bucur cu tot sufletul de candoarea pe care mi-o oferă din plin, de încrederea şi dragostea fără margini pe care mi le dă clipă de clipă absolut necondiţionat. Şi de lecţiile de viaţă pe care le primesc uneori din partea copilului meu. Şi învăţăm din lecţiile primite, învăţăm din greşeli. Câştigul este de nepreţuit. Şi de-o parte şi de alta.

PAROLE

2 thoughts on “Când copiii învaţă… ,,cuvinte urâte”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s