De primavara…astronomica

magnolii

Ne strecuram cu pasi grabiti prin multimea de lume ce umple centrul orasului la orele amiezii. E o viermuiala de nedescris, iar in capul meu acelasi gand rautacios zumzaie,,-Oamenii astia chiar nu au ce face decat sa umple Korzo la ora asta? La o adica, ar fi putut si ei sa-si gaseasca ceva mai bun de facut in timpul acesta. ” Si ma streseaza gandul  ca nu o sa putem ajunge la timp, ca iar or sa fie probleme in a gasi ceva care sa ne duca rapid la destinatie. Si Mara, ca de obicei, si-a luat atatea carti si caiete de care nici macar nu are nevoie. Pai da, ca doar nu le cara ea. Asa mama…asa fiica. Oricand  as putea castiga detasat un concurs cu tema ,,cine are un milion de lucruri in poseta.”Si umarul ma doare de parca as cara pietre de moara. Si cum de a reusit sa se murdareasca in halul asta? Dimineata arata ca un ghiocel. Imbracata in alb, totul impecabil, iar acum zici ca nu am mai schimbat-o de cel putin 5 zile. Mda, explicabil, a fost cu colegii in parc…Ca de obicei, s-a catarat in toti copacii de acolo, ca de obicei…iar s-a jucat fotbal cu baietii. Fotbal cu baietii… imbracata in rochita, dres fin si in pantofi albi cumparati cu o seara inainte si care, intre timp, vad ca au devenit deja gri. Tipic pentru Mara. In secunda imediat urmatoare parca mi-e ciuda pe mine. In definitiv, ce am cu copilul asta? Este felul ei de-a fi, mereu argint viu, mereu o explozie nestapanita de energie. Aproape intru intr-o stare vecina cu panica in foarte rarele momente cand o vad mai potolita , ma tem ca ar putea fi ceva in neregula cu ea. Ii pun mana pe frunte ca sa ma conving ca nu are febra. Chiar nu glumesc.

Mara e toata numai un zambet. Pentru ea nu exista probleme de genul ,,prea multa lume”, ,,prea agasant”, ,,prea obositor”,  ,,repede, sa nu cumva sa intarziem”.Si vorbeste, vorbeste, vorbeste. Sigur, ar putea sa taca si ea macar pentru cateva secunde, ca simt ca nu-mi mai aud nici gandurile. Dar ti-ai gasit… sa taca Mara macar o secunda… Si cum naiba e atat de cald in mijloc de martie? Ieri ma plangeam ca e prea frig, ca am pierdut numarul zilelor de cand ploua si tot ploua, iar astazi zici ca am nimerit undeva in mijlocul verii.

,,- Hei, mi-e cald de nu mai pot!” imi intrerupe Mara sirul gandurilor. Ma priveste ghidus si adauga cu un zambet cat toata fata: ,,-Zic sa scap de hainele astea, prea multe haine pentru vremea asta. Sa raman cam asa cum stau la plaja.” ,,-Ti se pare cumva ca suntem la plaja? Suntem pe strada si nu cred ca e cea mai buna idee sa faci asta. Sper ca glumesti, nu?” Ma priveste jumatate amuzata, jumatate serioasa si replica ei nu intarzie sa apara:  ,,-Mami, sunt doar un copil caruia ii este grozav de cald. Crezi tu ca toata lumea asta nu are altceva mai bun de facut decat sa se simta ofensata pentru ca vreau si eu sa ma simt mai lejer?”  Intr-un fel are si ea dreptate, dar chiar asa, ca la plaja? 🙂 Intre timp deja a uitat de caldura si a inceput sa exerseze in plina strada ultimii pasi de dans invatati la ora de ,,ritmica folclore”. Ma invita insistent sa incerc si eu. Nu zau, cum mi-ar sta mie dansand, aici, in puhoiul asta de lume?Nici gand, Mara!

Se opreste la mijlocul unei piruete pentru ca tocmai si-a adus aminte ,,ceva extrem-extrem de important”.,,-Hei, mami, tu stii ca in seara asta vine primavara? Exact in seara asta!”. ,,-Zau, ti se pare ca suntem in plina iarna? Cum e cu caldura sufocanta? Dupa mintea mea, socoteam ca a cam venit deja de cateva zile primavara.” De fapt, stiam prea bine la ce se refera, 20 martie… solstitiul de primavara. Sigur le-a vorbit maestra Laura despre asta. Eu nu apucasem sa-i spun ceva, dar voiam doar sa-i aud argumentele care, bineinteles, nu s-au lasat mult timp asteptate. Niciodata nu se intampla altfel. ,,-Mami, daca eu iti spun ca in seara asta vine primavara, crede-ma, asa este. Ne-a spus maestra Laura si Laura nu ne minte. In seara asta vine primavara, fix la ora 17 si 57 de min. Ah, si inca ceva. Nu cumva sa uiti sa ma anunti cand este exact ora asta.” ,,-Pai, de ce ? Se intampla ceva anume?” o intreb cu nedisimulata mirare. ,,-E important. Fix la ora asta vreau sa iau o gura mare de aer, aer proaspat de primavara. Si ar fi bine sa faci si tu asta. Ne-a zis Laura ca e important sa ne umplem plamanii cu aerul proaspat din prima zi  primavara. ”

Ok, daca asa a zis Laura, asa trebuie sa fie…

Am uitat sa o anunt… Am uitat cu desavarsire sa-i spun cand tocmai s-a facut 17 si 57 de minute…

Pe seara, am iesit impreuna de la orele de croata si, ca de obicei, eram cu capul plin de ganduri. Sa nu intarziem la ora de balet… sa gasim cat mai repede ceva care sa ne duca acolo… In partea asta de oras nu gasesti taxiuri la orice pas si eu, iarasi, am uitat sa-mi notez un numar de telefon care mi-ar prinde bine acum. Si ma gandeam ca iar este una din acele nenumarate zile extrem de incarcate, ca iar ajungem acasa tarziu, ca iar  sunt atatea teme de facut, ca iar o sa se culce aproape de miezul noptii pentru ca sunt multe de scris, multe de repetat,colorat… Si incercam sa-mi aduc aminte  daca macar i-am lasat ceva mai multa mancare lui Quicky, porcusorul nostru de Guineea.  Saracu’, o sa i se lungeasca urechile de foame si numai din cauza mea. Daca am uitat…Oare chiar am uitat? Chiar nu pot sa-mi amintesc. Haruki Murakami e vinovat.:)  M-am adancit in lectura unei carti scrise de japonezul meu preferat si habar n-am cum au trecut cateva ore bune dintr-o dimineata oricum destul de plina. Sa nu uit sa-mi fac o lista cu cartile pe care vreau sa le cumpar din Romania ca, uite, se apropie data la care trebuie sa plecam acasa. Si mai am atat de multe lucruri de pus la punct pana sa plecam acasa. Acasa…am ajuns sa numesc atat de multe locuri ,,acasa”…Si apropo de asta…nici macar n-am avut ragazul necesar ca sa iau acasa masa de pranz. Am alergat intr-un suflet  sa iau copilul de la scoala, apoi sa o duc pentru cateva minute in parc pentru ca ii promisesem si nu se face sa-mi incalc promisiunea in fata copilului. Nici macar nu a avut timp sa se joace pentru cateva minute aici.  Pentru ca m-am tinut de capul ei ca sa repete denumirile lunilor in limba croata. Apoi a trebuit sa alergam la o alta scoala unde impreuna cu alti copii asemeni ei, de alte nationalitati decat cea croata,  studiaza doar limba tarii acesteia. Uneori ma gandesc ca totusi ii cer prea mult. Ii cerem noi, pe multe le face pentru ca ea si le-a dorit, ar dori sa mai faca multe alte lucruri pentru care pur si simplu nu mai exista timp. Atat de multe lucruri de facut intr-o zi, iar ea nu este decat un copil in clasa I.

Urcam rapid intr-un autobuz si abia dupa ce  gasesc un scaun liber pentru Mara imi dau seama ca nu am mai circulat vreodata cu respectivul autobuz. Nu mai cobor, oricum deja a pornit, poate totusi are vreo statie in zona in care trebuie sa ajungem noi. Deocamdata traseul mi-e cunoscut. Uite parcul plin cu magnolii, ma tin de ceva vreme sa vin aici si sa fac poze, dar magnoliile nu ma asteapta pe mine, deja multe dintre ele s-au scuturat. Asa o sa patesc si cu freziile mele de acasa. Or sa se ofileasca in curand si nici macar nu mi-am gasit ragazul sa le miros, daramite sa le mai si fotografiez. Freziile violet plantate de sotul meu special pentru mine pentru ca stie cat de mult imi plac florile astea…E drept, arata oarecum ciudat printre straturile cu  patrunjel, rucola, marar si ce-o  mai fi pe acolo, dar tot minunate sunt…Mirosul de frezii…mi-a inmiresmat o vara intreaga in urma cu cativa ani. Primisem cadou Summer by Kenzo si m-am indragostit instantaneu de mirosul acela…Freziile erau oricum o dragoste mai veche de a mea. Din pacate, de atunci nu l-am mai gasit. Eu sunt consecventa oricum, tot il caut, desi mi-au spus mie niste doamne dragute din mai multe duty-free-uri ca il caut degeaba, cei de la Kenzo au renuntat sa-l mai fabrice. Pacat…,,- I’m sorry, I don’t understand. I can’t speak Croatian” ii spun unei batrane ce tocmai m-a intreabat ceva, habar n-am ce. Probabil ceva legat de Mara pentru ca in timp ce-mi vorbea  o privea cu un zambet  atat  de   cald. Si mi-e ciuda pe mine ca, uite, nu ma apuc si eu serios sa invat limba asta. Batranei asteia cu zambet asa de blajin mi-as fi dorit sa-i pot raspunde in limba ei. Si eu…I dont’ understand…O fi inteles femeia? Macar atat puteam sa spun si eu in limba ei- ,,-Oprostite! Ne razumijem” ca doar stiu, dar probabil ca mi-a intrat in reflex sa tot raspund in engleza…I can’t speak  Croatian…Oare o sa o pot vorbi vreodata?

Si Mara vorbeste, vorbeste , vorbeste…Gandurile mele si vorbele ei mi-au distras complet atentia si ma trezesc ca am ajuns intr-o parte a orasului complet necunoscuta mie. O, nu, asta imi lipsea! Coboram rapid si Mara incearca sa ma linisteasca. ,,-Mami, sa stii ca eu cunosc locul acesta. Mergi pe mana mea!” O privesc mirata, de unde sa stie ea? ,,-Nu stiu, poate am visat candva, incerc sa-mi amintesc visul acela, daca a fost un vis…”. Perfect! Suntem in intarziere, habar n-am unde ne aflam, iar copilul meu crede ca stie locul pentru ca e posibil sa-l fi visat. Minunat!

Bineinteles ca Mara nu a reusit sa ma duca pe drumul bun. Dupa ce m-a tot invartit vreo 10 minute prin jur, mi-a zis calma :,,-Ei, mi se intampla si mie sa ma insel. Nu cred ca am mai fost pe aici. Mami, acum merg pe mana ta!”. Era previzibil. Ne-am descurcat in cele din urma. Si nici macar n-am intarziat.,,-Vezi,mami, asa esti tu. Te tot stresezi inutil. Mereu spui ca intarziem, dar mereu ajungem la timp. Ba chiar avem de asteptat apoi.” Nu o contrazic. Are dreptate. Eu si obsesia mea de a fi un om extrem de punctual, eu si capul meu plin de un milion de ganduri in acelasi timp.

Uite, chiar astazi stateam si ma gandeam ca ar fi cazul sa o las mai moale. Ca am atatea motive pentru care ar merita sa ma relaxez, sa ma bucur. Ca sunt atatea lucruri minunate pe care as putea sa le fac si  pe care le tot aman pentru ca eu, de prea multe ori, imi ocup timpul si mintea cu lucruri care nu merita. Eu si atata lume…Ca as putea sa iau exemplu de la copilul meu plin de viata care spune atat de firesc si de atat de multe ori:,,-Sunt fericita, mami!”

Iar eu, abia astazi, mi-am adus aminte de rugamintea ei. Am uitat cu desavarsire. Cu capul plin de atatea ganduri, cine sa se mai gandeasca, macar pentru o clipa, ca, intr-o seara de 20 martie, a venit primavara. Fix la ora 17 si 57 de minute.

mara

Advertisements

Despre o anumita imagine…

Probabil ca nu multi dintre voi ati avut curiozitatea sa intrati pe google.it, apoi sa tastati cuvantul ,,rumeni” si sa dati un search pe imagini. Ceea ce iti apare in fata ochilor, in urmatoarea fractiune de secunda, e de-a dreptul sinistru. Un lung sir de poze infatisand tot felul de figuri care iti spun clar despre ce fel de persoane este vorba, români aflati in arestul politiei, români cautati  pentru tot felul de infractiuni comise pe teritoriul Italiei. ,,Arrestati”,  ,,furto”, ,,prostituzione”, ,,delinquente”, ,,criminale” sunt cuvintele de baza ce apar de cele mai multe ori in articolele care au ca personaje principale românii din Italia.

Urmatorul pas, intru pe ,,google.fr”, tastez cuvantul ,,roumains”, prima imagine care imi apare este cea a unor copii  de etnie roma. Parcurg rapid cu privirea ,,Roms et Roumains”,  articolul in care apare fotografia respectiva. In linii mari, jurnalistul scrie despre discriminarea romilor in România, despre implicarea unor ONG-uri in aceasta problema. In fine, dincolo de ideea de baza exprimata aici, pe care nu e treaba mea acum sa o comentez, macar ziaristul respectiv stie sa faca diferenta intre români si romi. Ditamai presedintele francez, Francois Hollande, spune una si buna, români si romi – tot una sunt. Si asta intr-un cadru oficial. Discutiile ulterioare despre cat de intentionata sau nu a fost respectiva confuzie, despre ironia sa mai mult sau mai putin fina(mie mi se pare de-a dreptul grosiera), chiar nu-si mai au sensul.

Oricum, lucrurile stau cu mult mai bine in spatiul google.fr. Macar nu te mai simti ca si cum te-ai afla intr-o imensa puscarie inconjurat de sute infractori, asa cum am avut senzatia in cautarile mele pe google.it.

Nu vreau sa insist prea mult povestind despre rezultatele cautarilor pe google.de, google.es sau google.co.uk, pana si pe google.hr. :)Probabil prea putini români sunt interesati de cum sunt vazuti de catre croati, curiozitatea mea este perfect explicabila avand in vedere ca traiesc in mijlocul acestor oameni de ceva vreme. Concluzionand, un lucru imi este clar- cea mai dezastruoasa imagine o avem in ochii italienilor. Legat de experimentul in sine, clar, nu poti avea pretentia ca ai descoperit astfel adevaruri general valabile despre felul in care se prezinta România in lume. E pueril sa crezi asa ceva si ar fi multe de spus, multe de comentat in privinta asta. Despre intentiile deloc ortodoxe cu care pleaca unii conationali in Italia sau in alte parti de lume, dar, pe de alta parte, si despre contributia clara pe care propaganda italiana si-a adus-o in privinta asta. Intentia mea nu e nici pe departe sa dezbat un subiect oricum foarte bine cunoscut de catre multi dintre noi, despre cum oameni plecati sa munceasca cinstit au de suferit din pricina unor generalizari de-a dreptul absurde. Doar v-as recomanda  un articol extraordinar de bine documentat, ,,Io, schiavo in Puglia”, cu care ziaristul italian  Fabrizio Gatti castiga in 2006 premiul Uniunii Europene  si acest interviu acordat  de acelasi Fabrizio Gatti, un an mai tarziu,  pentru Hotnews.ro.

Mi se intampla uneori  sa fiu intrebata despre cum sunt priviti românii de catre croati. Am citit destule despre imaginea Romaniei in afara si cunosc destui români stabiliti prin diverse locuri din lumea asta mare carora le este jena sa-si recunoasca  tara de origine. Nu comentez o asemenea atitudine pentru simplul fapt ca nu am trecut eu prin experientele acestor oameni si nu am eu dreptul sa judec pe nimeni. Personal, nici nu imi este rusine sa recunosc de unde vin(de ce mi-ar fi?), nici nu o spun debordand de mandrie nationala. O spun pur si simplu. De ce as face acum parada de fals patriotism cand nu e cazul meu?

Despre cum este privita România de catre croati… Nu-mi place sa generalizez, prin urmare vorbesc doar despre cei  pe care i-am cunoscut eu. Ei bine, oamenii acestia nu se grabesc deloc sa puna etichete bazandu-se pe ceea ce au citit sau auzit de la altii. In fata lor esti tu, un om venit in tara lor, un om venit din România, ai motivele tale pentru care ai venit aici si considera ca nu e treaba lor ca sa iti puna intrebari legat de aspectul acesta. Esti cinstit, corect, iti vezi de ale tale, oamenii de aici iti raspund cu aceeasi moneda. Fara idei preconcepute, fara pareri imprumutate de la altii. Sincer, nu stiu cum e sa te afli la antipod pentru ca nu am experimentat asta si nici o voi face vreodata, clar.

Eu inclin sa cred ca oamenii, indiferent de locul din care vii, ajung sa te priveasca asa cum le permiti tu sa o faca. E adevarat, lucrurile nu stau tocmai simplu inca de la bun inceput. Uneori este nevoie de ceva mai mult timp la mijloc, de multa rabdare, dar, intr-un final, mai devreme sau mai tarziu, ajung sa se convinga singuri despre cum esti cu adevarat. Dar, repet, e vorba strict de propriile experiente. Se prea poate ca in eventualitatea in care soarta m-ar fi pus in cu totul alta situatie decat cea de acum si as fi fost, sa zicem,  menajera, bona, ingrijitoare de batrani, de bolnavi, in Italia sau in oricare alta tara, situatia  sa fi stat cu totul altfel si cu totul alta sa fie opinia mea de acum. Probabil ca as fi acumulat si eu destule frustrari, jigniri, probabil mi-ar fi fost si mie jena sa recunosc de unde vin. Eu prin asemenea experiente nu am trecut, dar intamplarea face sa cunosc destule persoane care asta traiesc acum, care isi intretin de ani buni, muncind din greu, muncind cinstit, familiile ramase in tara. Povestile lor nu au cum sa te lase indiferent. Cunosc femei care au fost batute de cei care se cred stapanii lor pentru simplul fapt ca le platesc o suma de bani pentru efortul prestat, femei jignite sistematic, femei tratate ca niste sclave si care simt ca au ajuns la capatul puterilor, dar merg mai departe. Pentru ca sunt constiente de faptul ca renuntarea  ar insemna o grea lovitura adusa celor dependenti de efortul lor. Pe de alta parte, cunosc si persoane care nu se confrunta nici pe departe cu asemenea probleme, sunt tratate cu respect, ca fiind de-ai casei, ca fiind prieteni. In fine, aici e vorba de capacitatea fiecaruia de a sti sa ramana om, de a intelege ca nimeni si nimic pe lumea asta nu-ti da dreptul sa tratezi un om ca fiind sclavul tau.

Eu am cunoscut Italia (si nu numai )doar din ipostaza de turist. As minti daca as spune ca m-am simtit jignita, umilita, frustrata. Ar fi fost chiar culmea sa ma trezesc cu asemenea  probleme din partea celor care lucrau la hotelul, pensiunea, magazinul sau restaurantul pentru ale caror servicii  eu plateam niste bani. Multi, putini, chiar nu conteaza. Eram clientul lor si aveau datoria sa ma respecte indiferent de propriile convingeri legate de tara careia ii apartineam. Si oamenii au respectat asta. Daca nu ar fi facut-o, aproape sigur ca nu am fi lasat lucrurile asa. Pentru ca existe limite ale bunului simt peste care demnitatea mea de om nu  permita altora sa treaca, indiferent de locul din care vin, indiferent de imaginea pe care unii oameni au creat-o tarii mele. Intr-o asemenea situatie e vorba de omul corect care esti tu si atat.

Legat de Italia, a fost o singura situatie in care m-am gandit ca nationalitatea noastra ar avea un cuvant de spus. In urma cu cateva saptamani, venind din San Marino, ne-am oprit pentru cateva ore in Rimini.Pe una dintre stradutele aflate foarte aproape de centrul orasului,  am oprit masina doar pentru cateva minute necesare pentru a cauta o anumita destinatie pe GPS. Imediat ne-am trezit cu doi politisti italieni langa noi, sotul meu a fost invitat sa coboare, i s-au cerut toate actele posibile, permis de conducere, actele masinii, pasapoartele noastre, tot felul de intrebari, de unde venim, unde ne ducem, eu si copilul studiati cu atentie prin geamul masinii pret de cateva secunde. Au verificat totul cu maxima atentie, nu imi mai amintesc bine, dar parca ne-au cerut sa deschidem si portbagajul masinii. Se poate sa ma insel aici. Cert este ca unul dintre ei era hotarat rau sa ne gaseasca cu ceva in neregula. Fireste, nu a gasit nimic. Sa amendezi un om pentru faptul ca l-ai gasit in masina personala, butonand GPS-ul pentru a gasi o parcare(nici macar motorul masinii nu era oprit), e de-a dreptul aberant. In cele din urma, au renuntat sa ne tot caute nod in papura, mai mult, celalalt politist ne-a explicat unde gasim cea mai apropiata parcare si parca a pomenit ceva despre faptul ca este carnaval in Rimini si din aceasta cauza era interzis parcatul pe strada respectiva. A fost singurul incident cu care ne-am confruntat in Italia, tara in care am fost de nenumarate ori. In alte tari, nici atat.

Mai mult de atat, tara in care de fiecare data ni se cer actele masinii de catre ofiterul de la punctul de trecere a frontierei este…România. Si s-a mai  intamplat o singura data in Bosnia. In rest, prin aproape 20 de tari prin care am tot trecut, nu s-a intamplat niciodata sa ni se ceara asa ceva, nu s-a intamplat sa ne fie verificate bagajele. Cel mult sa fim intrebati daca nu avem ceva de declarat, dar asta rareori. Ofiterul român ne-a explicat ca face parte din procedura de rigoare pentru ca se intampla adeseori sa fie probleme legat de masinile furate. O fi stiind omul ce spune…

Si pentru ca tot am adus vorba anterior despre francezi, inchei postarea asta cu o intamplare petrecuta in urma cu mai putin de doi ani. Foarte amabil, tanarul de la receptia hotelului unde ne cazasem, a tinut sa ne dea  ,, very important information”. Anume- odata iesiti pe strazile Parisului, sa avem mare grija la copiii români care sunt un adevarat pericol pentru buzunarele si gentile turistilor. Omul nu se uitase cu atentie in pasapoartele noastre ca sa ne vada si nationalitatea. I-am dezvaluit-o noi. S-a fastacit grozav, si-a cerut mii de scuze. Noi nu i-am reprosat nimic in privinta gafei facute, nu ne-am suparat, eram in vacanta, chiar nu merita sa ne stricam ziua cu asa ceva. Si apoi…stiam foarte bine ca avea dreptatea lui. Mai greu a fost cu Mara. A inceput sa planga. Pentru ca in mintea ei de copil se nascuse o intrebare chinuitoare:,,-Domnul acesta spune ca mami si tati, in Paris, trebuie sa se fereasca de copiii români, prin urmare si de mine. De ce trebuie sa se fereasca parintii mei de mine???”.

Nu mai stiu ce am inventat atunci. Cu siguranta nu i-am spus nimic despre imaginea pe care tara din care venim o are in ochii unora, despre confuzii si etichete nedrepte care se tot pun. Cum poti sa-i explici unui copil ce abia implinise 6 ani cum e cu lucrurile acestea?

La distanta de nici o ora dupa intamplarea asta, aveam sa ne convingem cu propriii ochi despre cum stau lucrurile. In imediata vecinatate a Turnului Eiffel, cine imbia turistii cu alba-neagra? Ati ghicit cu siguranta. Ditamai gașca…Cateva ore mai tarziu, chiar in fata Catedralei  Notre Dame de Paris, cateva domnisoare mai creole tot au incercat sa ne convinga, in franceza vorbind, despre cat de importanta ar fi o suma de bani din partea noastra pentru ,,les pauvres enfants” dintr-un anumit orfelinat. Am ghicit din start cum stau lucrurile, asa ca nu au vazut nimic de la noi. Ca nu ne-am inselat ne-am convins cateva minute mai tarziu cand le-am auzit discutand (in limba româna de data asta)despre cati fraieri reusisera sa gaseasca in ziua respectiva…

One big family

Povesteam intr-o postare anterioara despre cat de mult ne-am dorit pentru Mara o scoala cu predare intensiva in limba engleza, dar, din pacate, in orasul croat in care locuim de ceva vreme, nu exista asa ceva. In urma cu cateva luni, intamplarea a facut sa aflu despre existenta in acelasi oras a unui centru Helen Doron. La vremea aceea  nu stiam mare lucru despre scoala respectiva, m-am documentat si parea sa sune destul de bine ceea ce am aflat. Este vorba despre un sistem ce are la baza metoda initiata si dezvoltata de Helen Doron, lingvist si educator englez. Ideea de baza este urmatoarea: antrenati in tot felul de jocuri distractive adaptate varstei, prin ascultare repetata si incurajare, copiii invata intr-un mod placut si eficient limba engleza. Este deja implementat in peste 30 de tari(printre care si Romania), numarand deja peste 700 de centre. Se adreseaza copiilor cu varste cuprinse intre 3 luni(asta, sincer, mi s-a parut usor exagerat) si 14 ani, in cazul in care va intereseaza mai in amanunt subiectul, aveti un link cu informatii interesante aici.

Problema era ca modulul potrivit varstei Marei(,, English for All Children”) incepuse pe 1 septembrie, iar noi ne aflam deja la sfarsitul lunii ianuarie. In atare situatie, ne-am spus ca nu prea mai avem ce face decat sa o inscriem la modulul imediat urmator, cursul de vara ,,English Through Drama”. Dar  facusem imprudenta sa-i povestesc copilului despre scoala asta si deja nu prea mai aveam liniste : ,,-Mami, cand mergem si noi sa vedem cum decurg lectiile la Helen Doron?” era intrebarea pe care o auzeam de nu stiu cate ori intr-o singura zi. Am un copil extrem de insistent, cred ca am mai spus-o si cu alte ocazii. Asa ca am mers, ne-am interesat si ni s-a spus ca putem aduce copilul in ciuda faptului ca viitorii ei colegi parcursesera deja mai bine de jumatate din materia rezervata modulului amintit. Inainte de a ne hotari, am putut asista la o lectie, iar copilul meu a fost pur si simplu fermecat de felul in care teacher Arna stie sa-i invete pe copii engleza. Acum chiar ca era aproape imposibil sa-i mai cer Marei sa aiba rabdare pana in iulie, asa ca de vreo 5-6 saptamani, in fiecare vineri seara, mergem la scoala Helen  Doron.

A inceput sa-mi placa si mie. Chiar tare mult. 🙂 Helen Doron este scoala unde si parintii, in cazul in care acestia isi doresc, pot asista. Eu sunt prezenta de fiecare data si imi face mare placere sa-i vad pe copii antrenati in tot felul de jocuri, rezolvand exercitii distractive, experimentand diverse lucruri. De pilda, pentru a-si fixa mai bine cuvinte precum ,,sweet”, ,,sour”, Arna i-a servit cu bucatele de zahar si felii de lamaie. Unii dintre ei nu au fost deloc incantati. 🙂 Sunt curioasa daca la lectia urmatoare le va servi ardei iuti si ramane de vazut ce va alege Arna pentru gustul amar. 🙂

Legat tot de ultima lectie… Dupa ce si-au insusit prin joc o serie de cuvinte legate de notiunea de familie, fiecare copil a fost invitat sa spuna cati frati, cate surori are. Nici macar unul dintre cei 6-7 colegi de grupa ai Marei nu este singur la parinti. Si auzindu-i cum vorbesc cu drag despre fratii si surorile lor, parca mi s-a strans un pic inima… Nu stiu prea bine ce-a fost in capul copilului meu. Ori ca nu a vrut ca ea sa fie mai prejos decat ceilalti spunand doar atat -,, I don’t have brothers or sisters”, ori ca tine atat de mult la porcusorul ei de Guineea, incat ii acorda statutul de membru al familiei, cert e ca replica ei a fost simpatica rau: ,, I don’t have brothers or sisters, but I have… an animal. ” Ma rog, exprimarea mai corecta ar fi fost ,, I have a pet”, dar ce mai conteaza? Parca a sunat chiar mai hazliu asa.

Mai mult de atat, in timp ce-si desena membrii familiei alaturi de Quicky, sobolanu’ (asa ii spunem noi, Mara nu foloseste niciodata acest apelativ), si-a adus aminte ca mai are pe acasa si niste pestisori ce traiesc in buna pace(deocamdata) cu doua broaste testoase, Mary si Harry. Nu ma intrebati cum de a ajuns fiica-mea la concluzia ca o testoasa este femela si alta mascul de le-a numit asa. Habar n-am, dupa cum n-am habar nici care este Mary sau Harry, desi ,,fac parte din familie” de mai bine de un an de zile. Cert este ca fata mea a decis ca si amfibienii si reptilele ce populeaza acvariul din bucatarie sa fie si ei ,,members of the family”. Asadar, dupa ultima numaratoare, suntem vreo 10. In atare situatie, Mara are, de departe, cea mai numeroasa familie comparativ cu ai ei colegi de la Helen Doron. 🙂

Family

Mara si Quicky

Farmecul discret al Bratislavei

Bratislava
http://www.hdrshooter.com/top-5-spots/top-5-photography-spots-bratislava/#

Deja aveam stabilit, pe drumul spre casă, venind din Polonia, urma să ne oprim pentru două zile în Praga. M-am răzgândit pe ultima sută de metri. Recunosc, deşi îmi doresc de ceva vreme să ajung în capitala cehă, factorul curiozitate a jucat rolul decisiv. Într-o discuţie avută cu Nataşa, profesoara de croată a Marei, ea imi povestea pur si simplu extaziată despre oraşul de pe Dunăre. Vizitase Praga fără să-i lase o impresie deosebită, în schimb, de capitala slovacă se declara iremediabil îndrăgostită: ,, -Daniela, Bratislava is so special! Bratislava is my soul! ” Chiar aşa? Ce-o fi având oraşul acesta atât de special? Hai să-l vedem şi noi! Aşa că am lăsat pe altădată Cehia şi la începutul lui ianuarie, când oraşul încă mai păstra ceva din atmosfera sărbătorilor de iarnă abia încheiate, am ajuns aici.
Să spun şi eu asemenea Nataşei că Bratislava ,,is my soul”…mi se pare niţel exagerat. Bratislava e frumoasă, are un farmec aparte, o linişte şi o atmosfera boemă care te acaparează discret şi plăcut, dar, repet, aş exagera dacă aş spune că se află pe primul loc în topul preferinţele mele şi că abia aştept să mă reîntorc în locul acesta. Pe de altă parte, e adevărat că timpul petrecut aici a fost mult prea scurt pentru a hoinări agale pe străzile şi prin parcurile oraşului, pentru a vizita pe îndelete obiective turistice de referinţă precum Castelul Bratislava, Castelul Devin, Palatul Grassalkovich, Oraşul Vechi, Centrul Istoric, Piaţă Principala(Stara Trznica), Catedrala Sfântul Martin, Biserica Albastră, Muzeul Oraşului Bratislava, Muzeul Farmaciei, Muzeul Ceasurilor, Muzeul Copiilor, Bibiana, Gradina Botanică, Parcul Forestier şi lista nu se opreşte aici.

Fantana Roland

Fântâna lui Roland, în unele surse apare cu numele de ,,Fântâna lui Maximilian”. Dealtfel aceasta a fost săpată la porunca lui Maximilian al Doilea, rege al Ungariei (undeva prin secolul XVI) în scopul alimentării populaţiei oraşului cu apă proaspătă. Indiferent de numele cu care este menţionată, fântâna această aflată în Piaţa Centrală a Oraşului Vechi este una dintre emblemele principale ale Bratislavei.

Opera

Clădirea Operei Naţionale

Castelul Bratislava

Aflat pe un deal stâncos chiar în centrul capitalei slovace, cel mai cunoscut castel al Bratislavei oferă o panoramă minunată asupra întregului oraş. Mai mult de atât, în zilele însorite, din turnurile castelului poţi zări până departe în Austria şi Ungaria.

SONY DSC

Cel mai vizitat palat din Bratislava, Grassalkovich, a fost construit în urmă cu mai bine de 350 de ani la porunca unui foarte bogat nobil maghiar, contele Antal Grassalkovich. Începând cu anul 1919 a devenit reşedinţa tuturor preşedinţilor aleşi pentru a conduce Slovacia.

Biserica Albastra

Biserica Sfintei Elisabeta este probabil cel mai fotografiat edificiu religios din Bratislava. ,,De vină” este minunata culoare albastră cu care ii sunt impodobite zidurile exterioare, dar si in interior. Puţină lume o mai pomeneşte cu numele dat iniţial, acum localnicii şi turiştii îi spun simplu ,,Biserica Albastră”

Biserica Albastra

Interiorul aceleiasi minunate Biserici Albastre

Muzeul Farmaciei

Într-o clădire ce datează din secolul XVIII se află farmacia cu un nume cel puţin ciudat- ,,Racii Roşii”. Dar nu acest nume a făcut celebră farmacia amintită, ci faptul că în interiorul acestuia se află chiar Muzeul Farmaciei. Picturi ale unor cunoscuţi artişti slovaci, echipament farmaceutic având unele exponate care datează chiar din secolul XVI, fotografii ale unor celebri medici ai Slovaciei, o biblioteca cu câteva cărţi unice in lume, cursuri de specialitate medicală şi farmaceutică, unele având la activ multe sute de ani, prin urmare destule motive care fac din Muzeul Farmaciei un loc de neratat.

Bibiana

Bibiana este locul din care copiii n-ar mai pleca acasă. Exponate inedite de văzut, activităţi practice în care sunt implicaţi din plin, poveşti de ascultat, ce mai, locul ideal pentru năzdrăvani.

DSC_4435 - Copy

Să tot colinzi pe asemenea străduţe…

Neşansa noastră a fost că am ajuns într-o zi de duminică când destule dintre obiectivele turistice din oraş aveau lacătele puse pe uşă. Ca ghinionul să fie deplin, în a doua zi a şederii noastre aici, s-a nimerit să fie una dintre sărbătorile lor (apropo, slovacii sunt campionii Europei în privinţa zilelor libere legale) în care nici măcar magazinele nu erau deschise, de altele… ce să mai vorbim. Oricum, în cele din urmă am reuşit să ne petrecem timpul plăcut şi cu folos. Am rătăcit îndelung pe străduţele Bratislavei din Oraşul Vechi, am mers în noapte pe Novi Most, cel mai lung pod suspendat peste Dunăre, am admirat Bratislava din renumitul restaurant construit ca o navă OZN, am petrecut ore bune vizitând castelul medieval Devin, arată absolut deosebit, iar istoria sa este una mai mult decât interesantă.

Novi Most

Novi Most şi restaurantul ,,farfurie zburătoare”

Panorama Bratislava

Cu Dunărea la picioarele nostre…Privind de la înălţimea la care se află restaurantul UFO, partea aceasta a oraşului este dominată de imaginea Castelului Bratislava, dar şi de cea a Catedralei Sfântul Martin.

Catedrala Sf. Martin
Turnul Catedralei Sfântul Martin, cel mai vechi şi impozant edificiu religios al Bratislavei. Între anii 1563-1830 aici au fost încoronaţi nu mai puţin decât 18 regi. Cu o asemenea istorie în spate, nu ar trebui să mai mire pe nimeni faptul că în vârful turnului (85 m) nu se află o cruce, ci o copie a coroanei regale ungare.

Castelul Devin
O parte a castelului Devin… Ar fi multe de povestit despre castelul aflat la confluenţa Dunării cu Morava (tot într-o viitoare postare).

De un farmec aparte în capitala slovacă mi s-a părut a fi Oraşul Vechi, locul mai mereu plin de turişti, dar, curios, încărcat de o atmosferă aparte, de calm, de linişte. Cel puţin aşa l-am perceput eu, aşa cum aceeaşi senzaţie am avut-o pe tot parcursul perioadei în care am hoinărit prin Bratislava. Chiar după primele ore petrecute aici, senzaţia mea a fost că Bratislava seamănă izbitor cu Ljubljana, dar dacă ar fi să aleg între cele două, aş preferă-o totuşi pe prima. Pentru că Bratislava are într-adevăr ceva aparte, acel ,,quelque chose” oarecum mai greu de prins exact în cuvinte. Poate mai multă culoare, amestecul interesant de vechi şi nou, lipsit complet de stridenţe, integrându-se atât de firesc în peisaj, acel ,,grăbeşte-te încet” după care par să-şi organizeze viaţa slovacii. La ce bun să te agiţi atât? Şi mâine mai e o zi… Poţi nu le dai dreptate? 🙂

De ceva ani, am făcut o adevărată pasiune pentru fotografiatul statuilor care mi se par deosebite, altfel. Bratislava mi-a oferit material din plin încă de la primii paşi făcuţi pe străzile ei.

Bunăoară, imediat ce am ieşit din hotelul în care ne-am cazat, Apartment Residence, chiar vis-a-vis de acesta, mi-a atras atenţia felul în care proprietarul barului a găsit de cuviinţă să informeze trecătorii din zonă că în interior există şi o masă de biliard. Prin urmare, poftiţi la o bilă!

Biliard

Slowenska Posta

Imposibil de ratat Slovenska Poşta… Câte oficii poştale aţi întâlnit voi care să fie puse în evidenţă astfel?

Sf Mihail

Cu câţiva paşi înainte de a pătrunde pe vestita poartă de intrare în Oraşul Vechi, Poarta Sfântului Mihail.

DSC_0970 - Copy

O poartă ce datează cam de pe la 1300, Poarta Sfântului Mihail. Este singură parte păstrată din fortificaţiile medievale aflându-se în topul celor mai vechi construcţii din oraş. În turnul aflat chiar deasupra porţii se află Muzeul Armelor.

Poarta Sf. Mihail

Piata Centrului Vechi

Piaţa Mare din Oraşul Vechi al Bratislavei

Soldier

Una dintre statuile în bronz vestite ale Bratislavei, soldatul din armata lui Napoleon Bonaparte. Inedit este modul în care artistul s-a gândit a-l reprezenta. Îmi imaginez că în cazul în care l-ar fi modelat în poziţia caracteristică soldatului în front, statuia aceasta ar fi trecut aproape neobservată. Graţie ideii inspirate, astăzi soldatul acesta este una dintre cele mai fotografiate statui din zonă.

Pig

Mascota care atrage atenţia trecătorilor, ,,-Poftiţi la mâncăruri din bucătăria tradiţională slovacă !” 🙂 Noi am ales un restaurant cubanez, aşa că nu va pot da detalii despre bucatele de aici. Poate data viitoare…

Piata Mare, Centrul Vechi

Tot Piaţa Mare

Magazin suveniruri(1)

În faţa unui magazin de suveniruri…Nu le-am stricat intimitatea celor doi prea mult. 🙂 Doar câteva secunde, cât să fac poza asta.

Magazin Suveniruri(2)

L-a văzut singur şi s-a gândit să-i ţina puţin companie…:)

Cafe Studio

Cafe Studio, locul preferat de artiştii sloveni şi nu numai, muzică live- în fiecare zi.

Cumil

La intersecţia străzilor Panska şi Laurinska, în Oraşul Vechi, se află această simpatică statuie în bronz. Este cunoscută sub numele de Čumil, cuvânt care tradus din slovacă ar însemna ,,cel căruia îi place să privească”. Un alt apelativ folosit este cel de ,,Om la lucru”, deşi poziţia sub care este înfăţişat nu pare să aibă nimic de a face cu asta. Mai degrabă contemplare, relaxare deplină… Din 1997, anul în care artistul sloven Vikor Hulik l-a aşezat în locul acesta, Čumil n-a avut o soartă tocmai roz. De două ori a fost practic distrus de maşinile ai căror şoferi nu l-au remarcat. Motiv pentru care, mai în glumă, mai în serios, alături de ghinionist a fost plasat indicatorul cu atenţionarea fermă ,, MAN AT WORK”.

MAN AT WORK

Cumil (2)

Uneori trebuie să-ţi aştepţi rândul ca să-i poţi face o poză lui Čumil.

Schöner Náci

Ei bine, el este este Schöner Náci, personaj pitoresc şi, fără doar şi poate, una dintre legendele simpatice ale Bratislavei. Un bătrânel sărac, dar mereu îmbrăcat elegant în frac şi cu nelipsitu-i joben, Schöner colinda zilnic, în urmă cu 60-70 de ani, străzile din Bratislava. Nu oricum, ci afişând de fiecare dată un zâmbet larg şi salutând cu adânci plecăciuni domnii şi mai ales complimentând doamnele întâlnite în cale şi asta indiferent de condiţia lor socială. Se spune că nu făcea asta neapărat din dorinţa de a primi câţiva bănuţi pentru lucrul acesta. Îşi ducea modest existenţa făcând curăţenie pe străzile oraşului si dorinţa lui era de a-i face pe oameni să zâmbească, aşa cum făcuse cândva bunicul lui care fusese clovn.

Schöner Náci(2)

Mda, se pare că am apărut în pozele multor chinezi. Taman în momentul în care ne-am aşezat eu şi fiica-mea lângă Schöner Náci pentru poza de rigoare, ne-am trezit că ne fotografiază o armata de chinezi. In secunda următoare m-am şi grăbit să ies din cadru. Cum era cu proverbială ,,răbdare de chinez?”


Restaurant Paparazzi

Chiar în colţul străzii Laurinska, în Oraşul Vechi, se află restaurantul Paparazzo devenit adevărat obiectiv turistic datorită statuii din poza de mai jos. Ştiam că Paparazzo este una dintre cele mai vestite statui din Bratislava, motiv pentru care am căutat-o mult şi bine. Am găsit restaurantul relativ uşor, statuia…ia-o de unde nu-i! În cele din urmă, exasperaţi de atâta căutare, l-am întrebat pe unul din vânzătorii de la un magazin de suveniruri din apropiere. Omul ne-a spus că o căutăm în zadar în locul ştiut, într-o bună zi a disparut şi nici nu are habar unde ar putea fi. Aşa că am abandonat căutările. Câteva zile mai târziu, acasă, când am descărcat sutele de fotografii făcute în Bratislava, mi-am dat seama că, de fapt, îl pozasem pe Paparazzo încă din prima seară a venirii aici, dar în alt loc decât în cel in care a fost de găsit vreo 17 ani. Din motive pe care nu le cunosc, el a fost amplasat în UFO, restaurantul suspendat deasupra lui Novi Most. Am comparat pozele făcute de mine cu cele găsite pe net şi zic eu că este una si aceeaşi. Doar dacă nu este vorba despre o copie foarte reuşită…

Paparazzi

Poza preluata de aici

Paparazzi(UFO)

Paparazzzo in UFO

Cenrrul istoric

Melanj interesant de vechi si nou in Old Town

Piata Hviezdoslavovo

Piata Hviezdoslavovo

Andersen

Traversând piaţa Hviezdoslavovo, cu siguranţă, trecătorii nu au cum să nu observe impunătoarea statuie a lui Hans Christian Andersen.

A trăit o vreme în oraşul acesta şi se pare că i-a plăcut mult de tot aici. Îmi imaginez că nu doar din amabilitate, Hans Christian Andersen a calificat Bratislava ca fiind ,, the most beautiful city în Europe”. Intrebat dacă a fost îndeajuns de impresionat încât să scrie o poveste inspirat de atmosfera din Bratislava, celebrul autor danez a dat următoarea replică : ,,You are asking me to tell you a fairy tale. Why? Your town is a fairy tale itself”.

Piata Hviezdoslavovo(2)

La câţiva paşi distanţă de statuia lui Andersen se află ,, Fecioara şi căprioara”, mi-a plăcut expresivitatea pe care sculptorul a reuşit să i-o dea.

Hviezdoslav

Cea mai impunătoare statuie din zona este cea ridicată în amintirea lui Pavol Orszagh Hviezdoslav, unul dintre autorii consacraţi din literatură slovacă. Mai mult de atât, piaţa în care se află chiar aşa se numeşte, Piaţa Hviezdoslavovo.

Centrul Vechi

Dovidenia, Bratislava !