Pe insula Pag…

În zori. Este abia ora 5 când cobor în pas grăbit scările din piatră ce duc spre plaja îngustă încă înrourată pe alocuri. Locul asta are ceva numai al lui…Nici nu ştiu bine să definesc acum ce anume, dar, fără îndoială, are acel ceva ce te cheamă să revii. Şi te supui pentru că sunt chemări la care nu te poţi împotrivi. E atât de multă linişte aici în dimineaţa asta de iunie. Marea pare de-a dreptul încremenită în sclipiri oţelite, nici măcar o tresărire de val, nici ţipenie de om la ora asta, doar câteva prigorii îşi gâlgâie trilurile din când în când. Un timp suspendat în care nimeni şi nimic nu te mai preocupă, mult prea departe pare tot ce ţi-ar putea tulbura pacea de acum. Marea încremenită, plaja pustie, stâncile aride din depărtare, liniştea de început de lume… şi eu. Ce mi-aş mai putea dori? Peste doar câteva ore, locul se va umple de strigătele şi de râsul molipsitor al Marei, acum cufundată în somnul dulce al copilului lipsit de griji. Toată pofta ei de viaţă, bucuria ei de nestăvilit mi-s atât de dragi şi mă umplu mereu de o stare grozavă de bine, dar acum, în zori, clipele acestea de linişte deplină îmi aparţin doar şi doar mie. Am avut momente în care am simţit cum tânjesc după ele şi acum sunt doar ale mele.

Este ora la care nu aştept nimic… Soarele răsare de cealaltă parte a insulei, aşa că nu are rost să stau cu ochii ţintă în zare pândind miracolul ivirii astrului din mare. Nu-i bai, doar cu o seară înainte mi-a fost dăruit unul dintre cele mai minunate apusuri de soare. Aşa ceva doar aici, pe insula Pag, am putut admira… şi în Santorini. Uneori mi se face dor şi de însoritul şi alb-albastrul Santorini, într-o zi poate am să mă reîntorc acolo. Poate un pic de neînţeles chiar şi pentru mine, dar sunt de-a dreptul fascinată de locurile aride, lipsite de vegetaţie, locuri scăldate doar de soare şi de mare, peisaje lipsite de strălucirea culorilor puternice, calde, dar care totuşi îmi par atât de familiare… Probabil acesta este şi motivul pentru care am simţit atât de aproape de sufletul meu ,,deşertul de piatră”, ,,marea de sare”, apelative pentru insula Pag, insula mea dragă. Pur şi simplu ai senzaţia că te afli într-o altă lume, o lume cu o poezie doar a ei, aspră, cu muchii tăioase, cu gust puternic de sare, cu vânturile mânioase care se avântă din munţii Velebit răvăşind insula asta aproape fără încetare. Vezi bine că asta chiar este o dimineaţă specială de vreme ce şi ele s-au hotărât să o lase în pace.

Copilul meu înfruntând vânturile dezlănţuite pe insula Pag 🙂

Orasul Pag

Plajele invadate de nisipul cel mai fin, exploziile de vegetaţie luxuriantă, valuri dantelate de mare albastră… simt cu tot sufletul că nu mă interesează absolut deloc, nu tânjesc după ele, nu le simt lipsa. Nu aici, nu acum, nu într-o dimineaţă că asta. Mi-e dragă bucata asta de pământ presărată bogat cu pietriş în care îţi zdreleşti tălpile atunci când nu calci cu grijă, mi-s dragi stâncile atât de fascinante tocmai în toată sărăcia asta lucie, văduvită de orice urmă de verde. Ajunge să-mi mut privirea spre casele albe, cochete, cocoţate pe dealul pietros din spatele meu şi retina imi este invadată de pete vesele de culoare. Plante lipsite de orice urmă de pretenţii, unele răsărite direct din stâncă, asa…ca o sfidare adusă vitregiilor climei din partea asta de ţară.

Încerc să citesc măcar câteva rânduri dintr-o carte luată în bagajul făcut în mare grabă. Pur şi simplu îmi este imposibil. Cu doar o seară înainte, în acelaşi loc, citisem cu nesaţ pagini întregi. Nu o alesesem cu grijă, de cele mai multe ori las factorul surpriză să-şi facă treaba când vine vorba de lecturile mele, dar s-a dovedit a fi o alegere minunată. Marilynne Robinson scrie ca şi cum ar picura cu linişte în sufletul celui care o citeşte, în cuvinte simple, lipsite de emfaza autorului atoateştiutor, cu o ironie atât de fină şi cu un umor atât de subtil. Ieri seară am devorat pur şi simplu paginile în care apărea imaginea Kansas-ului arid, cotropit de secetă. Cu siguranţă, locul în care mă aflăm m-a făcut să simt atât de bine pulsul cuvintelor, atmosfera aparte din ,,Galaad”. Acum, în dimineaţa asta, exact în acelaşi loc, nu mai pot să urmăresc un fir narativ oricum deloc pretenţios, deloc imposibil. De teamă că aş putea rata astfel minunăţia din jur care îşi schimbă înfăţişarea de la un minut la altul. Privesc de-a dreptul fascinată la jocul de lumini şi culori care scaldă marea, stâncile, zarea. În stânga mea, cerul şi apa s-au îmbrăcat în atât de fine nuanţe de roz. În faţă… e o cu totul altă poveste, o lumină de un galben portocaliu, ca mierea de zmeură,  îmbracă stâncile ce strălucesc acum de-a binelea. Ele şi reflexia lor în apa mării, la fel de tăcută, la fel de încremenită sub ploaia de lumină ce pare de-a dreptul materială.

,,-Dobro jutro!” mă salută vesel un pescar venit să-şi verifice plasele puse în locuri numai de el ştiute de-a lungul ţărmului pietros. Mda, cred că s-a cam dus cu liniştea ce mi-a fost atât de bun prieten în dimineaţa asta. Oricum, deja totul este inundat de lumină puternică, de soare strălucitor.

-Dobro jutro i prekrasan dan ! (-Bună dimineaţă şi o zi minunată !) răspund cu veselie nedisimulată în glas. Ştiu sigur că va fi o altă zi minunată, zi fierbinte de vară, aici , pe insula mea de suflet,insula Pag.