Gjirokastër. Oameni şi locuri din oraşul de piatră.

  Părea că, asemenea unui animal preistoric, oraşul acesta se ivise în vale într-o noapte de iarnă şi apoi se căţărase cu greu pe coasta muntelui, într-atât era de ciudat. Aici totul era vechi şi împietrit, începând cu străzile şi cişmelele şi sfârşind cu acoperişurile caselor masive, vechi de secole, acoperite cu plăci de bazalt, asemănătoare unor solzi uriaşi. Era greu de crezut că sub platoşele acelea pulsa viaţa. Călătorului care venea pentru prima oară i se năzărea să facă tot felul de comparaţii, dar oraşul scăpa oricărei încercări de acest fel, pentru că oraşul acesta nu semăna cu absolut nimic. Din cauza pantei deosebit de accentuate, în dreptul acoperişului unei case se ridicau temeliile alteia şi poate că acesta era singurul loc din lume în care omul, dacă ar fi căzut pe stradă, nu ar fi nimerit în şanţ, ci pe acoperişul unei case. Şi lucrul acesta îl ştiau cel mai bine beţivii. Într-adevăr, era un oraş foarte ciudat. Dacă ai fi vrut, ţi-ai fi putut agăţa pălăria, din mers, în vârful unui minaret, şi asta fără prea multă oboseală. Multe erau aici incredibile şi multe se petreceau ca în vis. Închizând în mădularele şi sub carapacea sa de piatră viaţa, oraşul îi pricinuia acesteia nedorite suferinţe, dureri şi răni, şi asta părea firesc câtă vreme oraşul era din piatră, şi orice atingere a sa, aspră şi rece. E greu să fii copil în oraşul acesta.(,,Cronică în piatră”,  Ismail Kadare)

Chiar nu mai ştiu exact ce anume m-a îndemnat să citesc ,,Cronică în piatră” a lui Ismail Kadare. Se prea poate să fi citit vreo recenzie literară care să-mi fi trezit brusc interesul pentru lectura acestei cărţi. Se poate, la fel de bine, s-o fi răsfoit într-o librărie şi verdictul imediat să fie:,,-Gata, o cumpăr!”. Însă îmi aduc aminte foarte bine că pur şi simplu m-a cucerit felul în care scrie Ismail Kadare, că n-am putut să mă dezlipesc de ,,Cronică în piatră” până ce nu am ajuns la ultima ei pagină. Şi situaţia s-a repetat şi cu ,,Vremea nebuniei”, microromanul care continuă, la distanţă de câţiva ani după sfârşitul războiului, istorisirile despre oamenii din Gjirokastër, oraşul devenit el însuşi un personaj fascinant în cărţile cunoscutului autor albanez.

Chroniclekadare

Despre cărţile lui Kadare aş putea să vorbesc mult şi bine. Între timp, am citit cam tot ce-am putut să găsesc în librării şi am răscolit anticariatele on-line în căutarea ediţiilor care nu s-au mai tipărit la noi de ani buni, bunăoară ,,Aprilie spulberat”, ,,Cetatea” sau ,,Florile îngheţate din martie”. Incă mai caut. Mai mult de atât, am făcut o adevărată pasiune pentru literatura albaneză şi i-am citit cu mare drag pe Fahri Balliu, Edi Rama, Visar Shiti, Liri Seitllari, Bashkim Shehu, Catherine Preljocaj…Dar nu recenzii de carte intenţionez să fac eu acum. Nicidecum. Doar că despre Gjirokastër, ,,straniul oraş din piatră”, mi se pare oarecum nefiresc să povestesc fără să-l amintesc pe Ismail Kadare. Pentru că datorită lui am descoperit oraşul de la poalele munţilor Gjerë şi într-un fel oarecum ciudat şi aproape inexplicabil şi pentru mine m-am simţit mai mult decât atrasă de imaginea acestui loc ce ,,nu seamănă cu absolut   nimic”. Adică, deh, e de înţeles să fii atras de locuri pline de viaţă, de peisaje pline de culoare, de dorinţa de a te contamina cu exuberanţa degajată de ele. Dar când citesti negru pe alb că orice atingere a oraşului este ,,aspră şi rece”, că ,,totul este vechi şi împietrit” în oraşul ,,cenuşiu şi singuratic învăluit de neguri duşmănoase”…hmm…

old city

Şi totuşi…îmi aduc aminte că în timp ce citeam ,,Cronică în piatră” şi mai apoi ,,Vremea nebuniei”, simţeam cum Gjirokastërul îmi devine din ce în ce mai drag, aproape familiar, chiar cu toate ciudăţeniile lui şi cu toată atmosfera aceea de straniu întreţinută atât de măiestrit de talentul celui mai cunoscut autor albanez contemporan. Oraşul acesta este un adevărat personaj din lumea deloc idilică a unei Albanii măcinate de ororile celui de-al doilea război mondial, un personaj creionat fără urme de patetism, fără false melancolii… Pentru că sentimentalismele ieftine devin de-a dreptul derizorii acolo unde intervin brutal realităţile dure ale unui război absurd ce schimbă iremediabil destine. Ce fel de oraş e acesta, Doamne?…E un oraş la fel că toate celelalte…Ca toate celelalte? Nu, nu, nu. Ăsta nu-i oraş. Ăsta-i o demenţă !’‘ exclamă spre finalul ,,Cronicii în piatră” personajul principal al cărţii, nimeni altul decât copilul care a fost cândva Ismail Kadare, născut el însuşi în Gjirokastër.

Am ajuns în Gjirokastër undeva pe la sfârşitul lui august când ,,oraşul straniu” vegheat de bătrâna cetate medievală părea că dormitează în aerul fierbinte, aproape irespirabil al amiezii de vară. Înainte de a intra în labirintul de străduţe înguste şi abrupte suntem nevoiţi să străbatem câţiva kilometri din partea nouă a oraşului construit în vale. Înaintăm pe Shtatori, principalul bulevard ce străbate noul Gjirokastër dintr-un capăt în altul , şi nu pot să spun că ar fi ceva care să-mi placă aici. E la fel ca toate celelalte mari oraşe ale Albaniei, un amestec de vechi şi nou, de blocuri comuniste absolut sinistre alături de clădiri ridicate in ultimii ani, in discordanţă cu primele, dar fără sa impresioneze in vreun fel prin dimensiunile sau eleganta stilului arhitectural. Nu acesta este locul pe care îl caut eu.

Vechi si Nou

Sursa foto aici.

Deşi poartă acelaşi nume, diferenţa dintre ele două, orasul medieval  si cel nou construit in vale,  este enormă. Suntem oarecum derutaţi de mulţimea de străduţe ce se desprind de Shtatori şi intrăm pe una dintre ele sperând să fie drumul bun. N-a fost să fie. Cel puţin nu pentru călătorii cu maşina, aşa ca noi. Drumul se îngustează atât de tare încât ne trezim cu maşina aproape captivă între zidurile de piatră ale caselor. E un drum frumos deasupra căruia smochinii din curţile oamenilor se unesc într-o boltă al cărei capăt nu reuşesc să-l văd încă. Aproape că-i invidiez pe copiii care o pornesc la pas pe drumul acesta umbrit. Noi, însă, trebuie să facem cale întoarsă.

Drumul spre oras

Strada Varosh urcă cu greu la deal, iar dinspre dreapta coboară în goana mare Strada Gjobek, care, după ce trece de casa din fibre de celuloză a călugăriţelor italiene, ferindu-se de ea ca de ciumă, se întâlneşte şi se izbeşte de Strada Varosh, strâmbându-se amândouă. Mai încolo, Uliţa Nebunilor, încăpăţânată şi rea, se repede către cocheta Stradă a Liceului, dar, în ultimul moment, aceasta din urmă o evită cu abilitate, îndepărtându-se puţin. Atunci, Uliţa Nebunilor se repede la vale prin mijlocul cartierului, ca şi când ar cauta gâlceavă şi, din fugă, face câteva întoarceri neaşteptate şi ciudate.(Ismail Kadare, ,,Cronică în piatră”)

Cumva reuşim să ne descurcăm prin încrengătura deasă a străzilor ce urcă spre castel şi ajungem cu bine în parcarea aflată în  piaţa centrală a oraşului. Practic, odată ajuns în zonă, nu prea ai cum s-o ratezi. Statuia înaltă de câţiva metri a lui Çerçiz Topulli, erou naţional al Albaniei născut pe la sfârşitul secolului trecut în Gjirokastër, domină centrul oraşului vechi. Întâlnirea asta neaşteptată mă face să zâmbesc pentru că-mi amintesc de fragmentul din ,,Cronică în piatră” în care Kadare povesteşte despre o întâmplare mai puţin plăcută pentru ,,omul din bronz”(deşi, sincer, am mari rezerve că l-ar mai fi putut afecta în vreun fel pe eroul albanez) şi, mai ales, despre ,,întâlnirea” locuitorilor din Gjirokastër cu ,,personajul temerar de pe soclu”.

Çerçiz Topulli

Un sergent grec a tras cu arma fără a răni însă pe nimeni. De fapt, ţintise în picior singura statuie a oraşului. Era o statuie impunătoare din bronz, ce fusese ridicată în piaţeta din centru pe vremea împărăţiei. Înainte de ea, în oraş nu mai existase alta.Singurele reprezentări ale omului, făcute de mâna lui, erau sperietorile de ciori plasate pe câmpul de dincolo de râpă. Când s-a zvonit câte ceva despre ridicarea statuii (ceea ce se întâmplase cam odată cu inaugurarea antiaerianului), au fost destui dintre aceia care, în vreme ce pentru instalarea tunului nu-şi ascundeau entuziasmul, în legătură cu statuia s-au arătat sceptici. Un om din fier! Era oare necesară o asemenea creatură? Nu aveau să se producă tulburări? În vreme ce întreaga suflare ar dormi, aşa cum cere Domnul, statuia va sta în picioare, nu? Tot aşa cum va sta zi şi noapte, iarnă şi vară. Oamenii plâng şi râd, îi comandă pe alţii sau mor, în vreme ce ea nu va putea face nimic din toate acestea. E va sta acolo, fără grai. Şi, se ştie, tăcerea este suspectă.

Sculptorul venit de la Tirana să vadă locul unde îşi va amplasa opera scăpase nebătut doar printr-o minune. În ziarul oraşului izbucnise o polemică aprinsă. În cele din urmă, răbdarea unora triumfase şi statuia fusese adusă în oraş cu un camion mare, acoperit cu prelata. Era iarnă. În cursul nopţii, statuia a şi fost instalată în piaţeta din centru. Pentru a fi evitate tulburările s-a renunţat la inaugurare. Oamenii priveau miraţi spre personajul temerar de pe soclu care, cu o mâna pe tocul revolverului, privea încruntat piaţeta, de parcă ar fi întrebat: ,,-De ce nu m-aţi vrut?”

În noaptea aceea, cineva pusese pe umerii statuii o pătură şi, de atunci, oraşul şi-a îndrăgit omul de bronz.

În el trăsese sergentul grec. Trecătorii se apropiaseră în fugă să vadă gaura făcută de glonţ în piciorul statuii. Unii avură impresia că ei înşişi şchioapătă. Erau indignaţi. Alţii şchiopătau într-adevăr de parcă pe ei i-ar fi lovit plumbul. Oraşul se alarmă. Apăru de undeva însuşi Katantzakis, însoţit de gărzi, şi urcă scările primăriei, unde fusese stabilit comandamentul grec.

După o oră, în locul unde erau lipite afişele, apăru un comunicat în greceşte şi albaneză prin care se făcea cunoscut că soldatul grec fusese arestat şi închis. (Ismail Kadare, ,,Cronică în piatră”)

topulli

Căldura sufocantă nu-mi da ghes deocamdată să urc drumul în pantă abruptă către castel, cu atât mai mult cu cât oraşul mă atrage ca un magnet. Ei da, nu-i o treabă tocmai uşoară să te încumeţi să tot urci şi să tot cobori (mai ales partea cu urcatul) prin ,,oraşul celor 100 de trepte”.Asta pentru turişti, localnicii chiar nu au o aşa mare problemă. Au antrenament serios. E chiar amuzant. În timp ce nou-veniţii calcă încetişor, atent pe caldarâmul devenit lucios ca argintul din cauza urmelor lăsate de atâţia paşi, e ceva obişnuit să vezi localnici în vârstă păşind sprinţari pe acelaşi drum. Sau femei căţărate pe tocuri înalte, asta chiar mi se pare o adevărată aventură.

bazar 2

Bazarul îmi pare cuprins de un soi de stare lenevoasă, de apatie şi mă gândesc că de vină nu poate fi decât căldura caniculară a după-amiezii. Aproape nimic din agitaţia şi zarva cu care avusesem de-a face cu doar 2-3 zile în urmă în coloratul bazar din Krujë. Atunci, vânzătorii cuprinşi de aproape un soi de febrilitate la vederea turiştilor ce le treceau prin dreptul dughenelor m-au făcut să-mi amintesc de memorabila scenă din ,,Take, Ianke şi Kadîr” când simpaticele personaje îşi disputau eventualii clienţi deveniţi aproape biete victime în mâinile lor. Insistenţi vânzătorii din Krujë! Nu a fost şi cazul celor din Gjirokastër. Mai bine, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Încă n-am uitat cum în urmă cu doi ani mi-a venit să strâng de gât câţiva vânzători indieni dintr-un bazar din Dubai. Atât de enervant de insistenţi ştiu să fie. În fine, asta e deja altă poveste…Revenind la bazarul din Gjirokastër, aproape fără excepţie, oamenii stăteau la adăpost în umbra micilor prăvălii sau savurau plictisiţi o cafea, un pahar cu rakia în compania vecinului de dugheană, în faţa unei table uitate de ţintar. Are oarecum un farmec aparte locul acesta aflat la răscrucea a cinci străzi, dar nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit. Probabil este vorba de propria subiectivitate, de alte aşteptări pe care le aveam eu cea fascinată de imaginea oraşului zugrăvit de autorul meu albanez preferat. De la bun început m-a urmărit impresia că e ceva aici ce nu prea are îşi are locul potrivit, că ar fi putut să fie altfel…Şi nu de starea de apatie a oamenilor este vorba. Asta chiar mi-a plăcut. Poate faptul că maşinile circulă în voie în zona respectivă şi, pe alocuri, eşti silit să te lipeşti de mărfurile oamenilor pentru a le face loc, poate kitsch-ul din acele podoabe luminoase agăţate deasupra străzilor care îmi amintesc de perioada sărbătorilor de iarnă, destul de nefiresc pentru luna august.

bazar

Ok, sunt eu o persoană cârcotaşă, dar reclama aceea la Vodafone chiar nu-şi are locul acolo

Bazar 3

bazar 5

DSC_0372

Din Qafa e Pazarit, zona de intrare in bazar,de pe Gjin Bue Shapata (cuvântul albanez pentru stradă este ,,rruga), ai de ales. Ori urci până ajungi în capătul străzii şi porneşti pe Shezai Como, ori alegi să cobori şi ajungi pe strada…Ismail Kadare. Nu mai ştiu exact ce am făcut noi care oricum nu prea aveam habar pe unde s-o luăm prin labirintul de străzi şi străduţe. Cred că am mers absolut la întâmplare şi am ajuns în cele din urmă şi pe strada ce poartă numele celui mai renumit autor contemporan albanez. Există în paginile ,,Cronicii în piatră” câteva fragmente minunat scrise care descriu casa asta devenită asemenea oraşului un personaj pe care cu greu îl mai poţi uita, pasaje ce readuc la viaţă oameni, dar şi întâmplări petrecute între zidurile ei bătrâne.

str. Kadare

In a şaptea zi de la primele bombardamente s-a întâmplat ceva nu tocmai lipsit de importanţă: pe strada noastră a fost pusă o plăcuţă de tablă. Într-o dimineaţă, foarte devreme, câţiva necunoscuţi au fixat-o pe zidul nostru, în dreptul porţii. Pe placă era scris cu negru: ,,ADĂPOST AERIAN PENTRU 90 DE PERSOANE”.

Pe strada noastră nu existase niciodată vreun anunţ. Nu mai văzusem pe aici un asemenea afiş(…) Mi-am amintit câteva cazuri când pe pereţii caselor fusese scris, cu cretă sau cu creionul, cuvinte porcoase. Dar asta se întâmplă rar. Prima tăbliţă adevărată era cea fixată acum în drepta casei noastre. (…)

Stăteam în poartă şi le zâmbeam trecătorilor, ca şi când le-aş fi spus: vedeţi, asta mai zic şi eu casă. Eram tare mândru. În cartier la noi erau multe case mari şi frumoase, dar pe niciuna dintre ele nu fusese pus un asemenea anunţ. Asta, îmi spuneam, înseamnă că niciuna nu este mai solidă decât a noastră.

Continuam să le zâmbesc trecătorilor, dar, ciudat, niciunul nu mă lua în seama. Cu o singură excepţie, Harilla Luka, cel mai fricos om din cartier, care, îndată ce mă văzu, îşi scoase pălăria şi mă salută cu respect .(…)

Pe urmă, am coborât în pivniţă şi i-am admirat cu respect zidurile groase, nevăruite de mult. Până acum fusese un loc lipsit de importanţă. Puneam acolo cărbunii şi stingeam varul. Pivniţa era cenuşăreasa, în comparaţie cu camera mare de la etajul al doilea. Tavanul era galben, din lemn sculptat. Toţi ai casei o îngrijeau: mama îi freca lemnăria până devenea galbenă cum era ceara, perdelele din ferestre erau albe, numai dantele, şi pernele de pe sofa, pe care se aşezau bătrânele venite în vizită ca să-şi soarbă cafeaua şi să-şi spună toate acele vorbe înţelepte, erau împodobite cu lucrătură de mâna. Era uşor să bănuieşti ciuda celorlalte odăi, ba chiar şi a coridoarelor. Ciuda care se vedea în ferestrele lor mici, în plafoanele coşcovite şi în uşile înguste.

Şi iată că, pe neaşteptate, lucrurile se schimbaseră în ziua în care căzură primele bombe. În acea zi, geamurile camerei celei mari se spărseseră şi totul se răvăşise cumplit, în vreme ce tăcuta şi modesta pivniţă nu păţise nimic.
Îmi părea rău pentru camera de oaspeţi, pe care o părăsiseră toţi. În timpul baombardamentelor, când stăteam în pivniţă apărat de zidurile ei groase, mă gândeam cu părere de rău la camera de la etaj, care se zgâlţâia şi trosnea acolo sus, singură de tot. O asemuiam cu o femeie frumoasă, dar speriată, de-a dreptul isterizată, în vreme ce beciul era o bătrână surdă, dar plină de vitalitate. Îndată ce camera cea mare îşi pierdu importanţă, pivniţa deveni partea cea mai însemnată a casei. (…)De mult, poate, gropile şi şanţurile oraşului aşteptau un asemenea eveniment. Probabil ştiau că avea să vină o zi în care se vor bucura şi ele.

muzeu

Cam aşa arată interiorul unei camere tradiţionale albaneze, ,,camera mare de la etajul al doilea”. Imagine preluată de pe site-ul Muzeului Etnografic din Gjirokastër.

Revenim acolo unde rămăsesem, adică pe strada Ismail Kadare.🙂 Mi-am imaginat că logic ar fi fost să găsim pe strada respectivă şi casa în care a copilărit cândva Kadare. Logica mea nu a funcţionat şi atunci. Am străbătut-o de la un capăt la altul (şi înclin să cred că este una dintre cele mai lungi străzi ale oraşului vechi), dar degeaba. În cele din urmă, când aproape renunţasem s-o mai caut, am găsit-o pe Fato Berberi, una dintre uliţele ce se desprind de-a lungul străzii Kadare. Îmi imaginez că oficialităţile oraşului au considerat că vestitul scriitor născut în oraşul lor merită mai mult decât să dea numele unei uliţe lungi de câţiva metri. Doar presupun. Mărturisesc preplexitatea care m-a lovit în momentul în care am fost convinsă că am ajuns acolo unde mi-am dorit. Casa asta este departe de imaginea pe care mi-o creasem în mintea mea citind ,,Cronică în piatră”. Am căutat casa copilăriei lui Kadare şi am găsit un adevărat şantier. Nu asta m-a izbit oarecum neplăcut, e de înţeles că fiind destul de veche chiar avea nevoie de consolidări, reparaţii… Doar că aşa cum se prezintă în nouă variantă pare să nu mai aibă aproape nimic din farmecul misterios pe care îl respiră clădirile vechi. Se muncea de zor, lucrătorii mişunau de colo până colo tot cărând materiale de construcţie. Mi-am dat seama că nu este cel mai potrivit moment să intru în curte. Nici n-aş fi îndrăznit să le cer voie. Dar se prea poate să le fi atras atenţia cu aparatul meu foto  de gât în căutare de cadre interesante pe Fato Berberi şi întârziind cam mult în preajma zidurilor înalte ale casei. Sau poate că a remarcat asta un domn ceva mai în vârstă pe care l-am zărit şi eu pe aceeaşi stradă (ştiu că m-a frapat eleganţa lui nefirească pentru un turist şi cu atât mai puţin pentru un localnic) şi am fost oarecum derutată să-l văd că intră pe poartă ca şi cum ar fi fost la dânsul acasă. Că doar n-o fi fost însuşi Kadare.:) Glumesc, e foarte posibil să fi fost una dintre persoanele care se ocupau de bunul mers al lucrurilor în proiectul de renovare al casei. În fine, cert este că la mai puţin de un minut din momentul în care domnul a dispărut în curte, iar noi deja începusem să ne îndepărtăm, ne-a ajuns din urmă unul dintre muncitori care ne-a întrebat dacă nu cumva ne dorim să vizităm casa. Ba bine că nu! 🙂

Fato Berberi

casa Kadare, exteriorDSC_0406

Asa arata in august, anul acesta, casa lui Ismail Kadare

DSC_0404

Cronica...

O mica nebunie de-a mea…Sa-mi pun in bagajele pentru Albania cartea care, intr-un fel, m-a indemnat sa ajung pe meleagurile albaneze.

DSC_0396

Am intrat, prea multe nu am reuşit să vedem, v-am spus deja că se muncea de zor. Văzând-o aşa de aranjată pe exterior, cu zidurile proaspăt văruite strălucind în soare, cu fiecare bucăţică de piatră finisată chiar nu mi s-a părut a mai avea mare lucru în comun cu casa veche de câteva sute de ani. Departe de mine gândul de a-mi dori s-o văd în ruine, dar îmi imaginez că ar fi putut să gândească proiectul acesta păstrând cumva ceva din patina timpului. Le mulţumesc frumos oamenilor pentru că mi-au permis să o văd şi plec mai departe. Sunt curioasă de un lucru. Ce părere o fi având Kadare de felul în care îi arată acum proprietatea? Nu ştiu…dar gândul mă duce imediat la reacţia pe care a avut-o Enver Hoxha, vestitul dictator al Albaniei, născut el însuşi în Gjirokastër, atunci când a venit ca să inaugureze reconstrucţia casei părinteşti. Ei bine, am citit că dictatorul s-ar fi făcut foc de mânie văzând ce a ieşit. Arhitectul care s-a ocupat de misiunea asta şi-a imaginat că Hoxha va fi mai mult decât încântat să regăsească în locul umilei case un adevărat palat. Bad idea! Primul lider comunist al Albaniei provenea dintr-un clan destul de bogat, dar familia sa ajunsese un fel de oaie neagră printre ei în privinţa bunăstării materiale ajungând să locuiască într-o casă mai mult decât modestă. Temutul dictator a fost atât de furios încât bietul arhitect a fost arestat în aceeaşi zi. Astăzi, construcţia cu pricina este de găsit pe strada Hysen Hoxha, dar nu sub numele de ,,Casa memorială Enver Hoxha ”, ci Muzeul Etnografic din Gjirokastër.

muzeu 2

Si actualul Muzeu de Etnografie din Gjirokastër, construit pe ruinele casei in care a copilarit Enver Hoxha.

Ruine 1

Străzi. Pivniţe. Case străvechi. Grinzi, duşumele, pervazuri care scârţâie uşor, uşor de tot, ca într-o permanentă şi monotonă scurgere. Ce aveţi, ce vă doare? Vă dor, sunt sigur, încheieturile şi măruntaiele bătrâne. (…) Sunteţi acolo, împietrite pe veci, dimpreună cu semnele lăsate de cutremure, de ierni şi de furtunile omeneşti.(,,Cronica in piatra”)

Ei da, rătăcind pe străzile bătrânului oraş medieval, pe alocuri, când te aştepţi poate mai puţin, în umbra unei construcţii mândre, acum renovată cu tot dichisul, zăreşti case în ruină, uitate de vreme, uitate de cei cărora le-au fost lăsate moştenire, ajunşi acum prin cine ştie ce colţuri de lume. Au un farmec aparte, un mister doar al lor, dar îmi par că ascund şi multă tristeţe, tristeţea abandonului şi a nepăsării. Au rezistat sute de ani, dar la felul în care se prezintă acum, dacă nu se intervine la timp, e greu de crezut că nu se vor prăbuşi într-un viitor apropiat. Şi ar fi mare păcat. Gjirokastërul are o istorie mai mult decât interesantă. Cu rădăcini pierzându-se în perioada Antichităţii, locul acesta are o mulţime de poveşti de spus şi mi-ar lua foarte mult timp să îi înşir legendele şi mai ales multele stăpâniri sub care s-a aflat sau doar să-i amintesc pe oamenii care au avut un cuvânt de spus în istoria oraşului. Este printre foarte puţinele locuri din lume (unii spun că ar fi chiar unic) în care arhitectura otomană s-a conservat aproape intactă, motiv pentru care din anul 2005 a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Fie că albanezilor le place sau nu să recunoască asta, Enver Hoxha are meritul lui în conservarea oraşului. Originar din Gjirokastër, fostul dictator şi-a dorit ca oraşul lui să nu fie trecut pe sub tăvălugul schimbărilor aduse de ,,noua orânduire comunistă” în privinţa arhitecturii sale. Din ordinul său, în 1961 Gjirokastërul capătă statutul de oraş-muzeu cu interdicţia clară de a mai schimba ceva în arhitectura oraşului. Cei care nu au mai putut să locuiască în casele vechi ce stăteau să se dărâme pe ei s-au mutat în oraşul nou construit în vale. După căderea regimului comunist, Gjirokastërul are aceeaşi soarta tristă ca şi celelalte oraşe albaneze: atentate, incendii, multă sărăcie, mare parte dintre locuitorii săi aleg să emigreze în Grecia şi nu numai. Citeam zilele acestea într-un articol cules dintr-un periodic albanez (google translate să trăiască!) despre cât de greu le este oficialităţilor oraşului sau celor din Ministerul Culturii să facă ceva în privinţa caselor ce stau să se prăbuşească. Multe dintre ele au proprietari care acum sunt aproape imposibil de găsit dat fiind că s-au stabilit de ani buni în alte ţări, unii chiar şi-au pierdut actele de proprietate şi nu pot face astfel dovada că le aparţin. Chiar nu ştiu cum o fi la albanezi cu condiţiile privind trecerea de bunuri în patrimoniul statului, dar bănuiesc eu că ar trebui să existe nişte regului şi în privinţa asta. În plus, se scria în acelaşi articol, chiar dacă proprietarii au fost găsiţi, rămâne problema principalului material de construcţie pentru acoperisuri, bazaltul cioplit in forma solzilor de peşte, acum aproape o raritate atât timp cât nu mai există meşteşugari care să se încumete la o aşa muncă migăloasă şi care ar cere şi un preţ pe măsură. Este motivul pentru care mulţi proprietari preferă să-şi acopere casele cu ţiglă roşie iar asta strică mult din farmecul zonei.

acoperisuri

Vechile acoperisuri ale caselor din Gjirokastër

casa G

G.

DSC_0418DSC_0411

DSC_0373

Probabil un admirator al celui care a fost Enver Hoxha. Sau nu…

DSC_0400

Unii oameni…

DSC_0445

Despre castelul ce poartă numele oraşului, cu siguranţă unul dintre cele mai impresionante castele pe care le-am văzut vreodată (şi am văzut destule până acum), vă povestesc în următoarea postare. Cu bine!

One thought on “Gjirokastër. Oameni şi locuri din oraşul de piatră.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s