Insula Burano, terapie prin culoare

me in Burano

Mi-am propus de câteva ori să scriu despre Veneţia… Dar, de fiecare dată, când încercam să-mi pun gândurile în ordine, să mă transpun în atmosfera aceea atât de specifică ,,Oraşului Podurilor”, gândul îmi zbura inevitabil la atât de coloratul Burano, insula plină de culoare, aflată la doar 7 km distanţă de Veneţia.

Amintirile mele despre Burano sunt încărcate de culoare… Chiar mai mult de atât, sunt o explozie de nuanţe vii, strălucitoare. Îmi aduc aminte că era undeva prin octombrie, iar mica insulă străbătută de canale găsise de cuviinţă să sfideze toamna printr-un soare orbitor şi o căldură de parcă ne-am fi aflat în plină vară. Lăsasem în urmă Veneţia- minunată, uimitoare, plină de surprize cum numai ea ştie să fie –  dar, trebuie să recunosc, puţin obositoare, oarecum sufocantă cu valurile nesfârşite de turişti, cu cozile imense în faţa obiectivelor turistice pe care, nu-i aşa, nimeni nu şi-ar dori să le rateze.

Pornind din Veneţia, cum altfel decât cu un vaporetto, la capătul unui drum care nu îţi ia mai mult de 40 de minute, ajungi în Burano. Până să-ţi bucuri privirea cu noianul de case intens colorate, coborâte parcă dintr-o carte de poveşti bogat ilustrată, vaporetto opreşte în dreptul unei alte insule având un nume cu rezonanţă, Murano. Despre locul înţesat cu mici ateliere, multe magazinaşe, expoziţii, toate având în prim-plan, desigur, vestita sticlă de Murano, vă povestesc altădată.

murano
Murano

Aşa că lăsăm în urmă insula pricepuţilor artişti sticlari, vaporetto alunecă pe ape tot spre nord, trecem pe lângă mai puţin vestitele insule San Michelle şi Torcello (posibil să existe linii de transport care au stabilite opriri şi aici, în cazul nostru nu s-a întâmplat) şi ajungem în minunatul Burano.

De fapt, Burano nu este o insulă în adevăratul sens al cuvântului. Mai corect spus, este un grup de 4 insuliţe- San Mauro, Giudecca, San Martino şi Terranova- separate de 3 canale peste care se află poduri ce fac posibilă trecerea dintr-o parte în alta.

dsc_0553

Clar, când spui Burano, spui terapie cromatică. Toate culorile acelea îţi induc o extraordinară stare de bine. Şi chiar ceva mai mult decât atât, o stare de euforie, de prea plin sufletesc. Eu aşa am avut impresia… Ca o gură de aer proaspăt simţi orele petrecute acolo, cu atât mai mult cu cât, de regulă, turist fiind, ajungi la Burano după un timp petrecut prin aglomeraţia, prin vacarmul atat de familiare Veneţiei. Nici Burano nu e tocmai pustiu, dar nici nu se compară atunci când vine vorba de mulţimile de turişti care iau cu asalt partea aceasta a Italiei. Nici nu-ţi trebuie prea mult timp ca să-l străbaţi de la un capăt la altul, trecând de pe o insuliţă pe alta. Poate în jur de 2-3 ore, cel mult 4, asta dacă intenţionezi să te opreşti la una dintre micile terase, să faci o vizită la Museo del Merletto(Muzeul Dantelei) sau să te bucuri de linistea si răcoarea din interiorul bisericii San Martino, veche de vreo 5 secole, cu un turn vizibil înclinat.

dsc_0454

O veche legendă spune că ideea asta a zugrăvirii caselor în culori vii, frapante chiar, vine de foarte departe. Din timpurile în care pescarii se întorceau la familiile lor, iarna, când insulele din partea asta de ţară erau înecate în ceaţă deasă iar petele de culoare le erau ajutor de nădejde în găsirea drumului către casă. Legendă sau nu, în urmă cu câteva secole, sigur că fiecare îşi alegea culoarea casei după bunul plac. Astăzi, lucrurile nu mai stau deloc aşa. Pentru că locul acesta a devenit vestit tocmai datorită cromaticii bogate, atunci când gospodarul casei doreşte să-şi zugrăvească locuinţa într-un anume fel, ei bine, nu prea poate s-o facă oricum. Este nevoie de autorizaţie din partea primăriei din Burano, nişte oameni de acolo se ocupă special de estetica bătrânului sat pescăresc. Vin la faţa locului şi îşi dau cu părerea legat de felul în care noua culoare se armonizează, intră într-un contrast plăcut sau nu cu nuanţele în care sunt zugrăvite casele vecinilor. Dacă răspunsul este nu, atunci e clar că proprietarul nu prea are încotro şi trebuie să-şi aleagă o altă culoare, să depună la primărie o nouă cerere … şi tot aşa.

dsc_0608

dsc_0554

Hoinărind prin ,,satul curcubeu”, este imposibil să nu-ţi atragă atenţia mulţimea de tot felul de obiecte brodate aflate din belşug pe tarabele vânzătorilor de suveniruri. Şi nu întâmplător pentru că a existat o vreme în care dantela brodată aici era vestită în intreaga Europa ca fiind cea mai fină, cea mai căutată. Se spune chiar că Ludovic al XIV-lea ar fi purtat la încoronare un guler din dantelă de Burano. Asta nu l-a împiedicat însă pe vestitul Rege Soare să interzică apoi importul cu scopul de a încuraja astfel producţia manufacturilor regale din Franţa în încercarea lor de a imita delicatele dantele create în Burano.

broderie-burano

Dacă se întâmplă să vă doriţi un asemenea suvenir de aici, mare atenţie. În marea lor majoritate, broderiile de vânzare sunt aduse din ţări asiatice şi nicidecum nu o să vă alegeţi cu un produs original din Burano, handmade. Încă mai există câteva femei pe insulă care stăpânesc arta brodatului punto in aria (un anume fel de a broda, specific aici, se folosesc doar acul şi aţa, fără suportul pe pânză), iar obiectele brodate astfel sunt considerabil mai scumpe decât mulţimea chinezăriilor. Chiar îmi amintesc eu că printre vânzătorii de asemenea suveniruri s-a întâmplat să găsim doi români, mamă şi fiu, care chiar au fost sinceri spunând că nici vorbă să fie de găsit dantelă de Burano handmade la vreuna din tarabele din zona respectivă. Oricum, după preţ, nici n-ar fi fost greu de intuit asta.

În cazul în care vreţi să vedeţi produse autentice, atunci puteţi face o vizită la Museo del Merletto. Muzeul are şi el o istorie interesantă. Prin 1872, o bogată contesă italiană, în dorinţa de a reînvia meşteşugul brodatului în Burano, deschide aici o şcoală pentru tinerele femei dornice să înveţe. Se pare însă că nu au existat prea multe doritoare, aşa că şcoala a funcţionat cu întreruperi până când a fost clar că nu prea mai are vreun viitor. În schimb, pentru că existau destule documente, obiecte interesante având legătură cu arta brodatului, tot felul de dantelării deosebite lucrate aici, s-a hotărât transformarea şcolii într-un muzeu. Detalii despre Museo dell Merletto găsiţi destule aici.

Aş putea să mai spun destule despre Burano… despre atmosfera de vacanţă de aici, despre acel dolce far niente prezent parcă la tot pasul, despre cât de fotogenic este locul acesta şi aş mai găsi destule motive de scris, cu siguranţă. Doar că, atunci când încerc să redau atmosfera unui asemenea loc încărcat de culoare, eu spun că mai potrivit este să las imaginile să vorbească. Lor, fără doar şi poate, le reuşeşte cel mai bine…

dsc_0493

dsc_0510dsc_0486

dsc_0688

dsc_0599

dsc_0690

dsc_0473

dsc_0662

dsc_0491

dsc_0676Hai-hui prin Burano…

dsc_0497

dsc_0584

dsc_0608

dsc_0581

dsc_0516

 

Despre o anume întrecere sportivă şi nu numai…

competitie-2

Timp de o săptămână, în Doha, are loc Campionatul Mondial de Ciclism. Este  pentru prima dată când o ţară din zona Orientului Mijlociu găzduieşte o asemenea competiţie. Cam 1000 de concurenţi din 75 de ţări, peste 7000 de oameni implicaţi în evenimentul acesta au aterizat în urmă cu câteva zile în Qatar. Asta fără a mai pune la socoteală miile de fani veniţi aici pentru a-şi susţine favoriţii. Cifrele acestea sunt menţionate de presa din Qatar şi nu contest că aşa stau lucrurile. Întâmplarea face ca zilnic, în perioada asta, să fiu nevoită să traversez Porto Arabia Drive, una dintre străzile principale pe care se desfăşoară competiţia, şi să văd astfel cam cum stau lucrurile legat de organizare. Din ce am remarcat, totul mi se pare pus la punct impecabil şi cred că toţi cei implicaţi în buna desfăşurare a lucrurilor îşi dau silinţa să iasă cât mai bine astfel încât să nu existe nemulţumiţi. Sincer, eu nu am aşteptat cu nerăbdare, dimpotrivă chiar,  eu şi noi toţi care locuim în The Pearl, locul ales pentru desfăşurarea competiţiei. Motivul? În timpul amintitului eveniment, începând imediat după orele 8-9, dimineaţa, până undeva în jur de ora 17, se închide circulaţia în The Pearl pentru ca astfel să poată pedala în siguranţă concurenţii.
Din fericire, microbuzul şcolii o ia în fiecare dimineaţă pe Mara la 6:30, oră la care încă se poate circula. Aşa a fost încă de la bun început, nu e vorba de vreo schimbare impusă de situaţia asta nou creată. În schimb, la reîntoarcerea acasă (doar în săptămâna campionatului)… urmează ,,veselia”. S-a hotărât ca microbuzul şcolii să lase copiii care locuiesc în The Pearl undeva prin zona Katara, cam la 5 km distanţă de casă, adică exact până acolo unde maşinile au acces cât timp pedalează pe şosele bicicliştii aflaţi în concurs. Asta în condiţiile în care, în mod normal, şoferul îmi ia şi îmi lasă copilul exact în faţa uşii clădirii în care locuim. Şi-am zis: ,,- S-a dus naibii comoditatea mea. Să vezi de acum incurcături si dureri de cap.”

Să explic… La noi, lucrurile stau aşa: subsemnata se bucură de răcoarea din interiorul casei, iar doamna care îi supraveghează pe copii în timpul mersului cu bus-ul şcolii are grijă să mă anunţe printr-un SMS că în 2-3 minute trebuie să vin să aduc/să iau copilul în/din faţa casei. Aşa a fost până să înceapă ,,The 2016 UCI Road World Championships” Ca lucrurile să se complice şi mai tare, tocmai în zilele acestea, s-au reîntors căldurile cele mari. Aproape de mijlocul lui octombrie fiind, normal ar fi fost să scadă, dar ce mai este normal în ziua de azi când vine vorba de vreme? Maximele zilei- 38-39°C. Uite aşa se tot joacă soarele cu nervii mei exact în zilele astea. Şi bineînţeles că ora la care se întoarce copilul de la şcoală este exact când căldura atinge pragul cel mai de sus.

Acum, la drept vorbind, nu cred că suntem noi cei mai de plâns dată fiind situaţia asta. Chiar mă gândeam astăzi cum o fi să pedalezi, într-un concurs de o asemenea anvergură, la aproape 40°C? Bănuiesc eu că nici printre ei nu sunt prea mulţi care să aibă o asemenea experienţă la activ. Nu vreau să vă spun câte minute reuşesc eu să pedalez, fără pauză, pe bicicleta ergometrică. Îmi e cam jenă. Şi cu aerul condiţionat fixat sub 20°C. 🙂 În fine, divaghez, unul dintre obiceiurile mele.
Până la urmă, situaţia nu a fost chiar atât de speriat. Oamenii s-au organizat bine. Din The Pearl, săptămâna asta, pleacă spre Katara, la distanţă de 20-30 de minute, vaporaşe şi microbuze speciale. În plus, peste tot vezi mişunând acele golf carts- un soi de maşini micuţe, descoperite- care opresc la tot pasul ca să te ducă unde doreşti, nu contează că e vorba uneori de câtiva zeci de metri. De fiecare dată când am fost nevoită să aştept un golf cart, nu cred că s-au scurs mai mult de 10 secunde până să apară vreunul. Totul este gratis când vine vorba de mijloacele de transport special puse pentru perioada asta, fie că e vorba de water taxi, autobuze sau golf carts, indiferent de distanţa parcursă.

golf carts
Golf Carts in Katara

 

Pentru că poarta de îmbarcare este la doar câţiva metri de casa noastră, eu am ales vaporaşul. V-am zis că devin brusc o persoană foarte comodă (mă rog, cel puţin atunci cand diverse circumstanţe imi permit asta) mai ales atunci când vine vorba de călduri infernale.

În fine, revenind la noul nostru mijloc de transport, vaporaşele acestea au un aspect mai retro şi seamănă mai degrabă cu niste corăbii de demult. E oarecum frapantă discrepanţa asta între tot felul de minunăţii arhitecturale construite pe ţărm şi felul în care arată ele. Ai impresia că e ceva ce nu se leagă, că prea sunt dintr-un alt film. Dar important este că sunt construite solid chiar dacă prima impresie este alta. Cam 20 de minute durează  drumul pe ape şi zău dacă nu este chiar reconfortant. Când deja începuse să-mi placă traseul acesta, s-a hotărât ca microbuzele şcolare să fie singurele acceptate în traficul din The Pearl în perioada competiţiei. Nu mai au acces chiar până in faţa casei, aşa cum se întâmplă de regulă, dar e ok. Aşa mai apuc şi eu să ies la orele prânzului prin zona în care locuiesc, altfel n-o să mă vezi pe acolo decât după mijlocul lui noiembrie. Cică atunci coboară maximele zilei pe la 30°C. Măcar partea bună a lucrurile este că, deja de la sfârşitul lui septembrie, avem parte de nişte seri minunate când vine vorba de vreme, cel puţin aici, pe malul mării. Seara, temperaturile scad cu câteva grade bune, iar briza bătând dinspre mare e cum nu se poate mai plăcută.

pearl-3

pearl-2
Mai sunt 3 zile până lucrurile vor reveni la normal odată cu finalul competiţiei şi lumea din The Pearl va răsufla uşurată. Păcat doar că, după ultima zi a campionatului, adică duminica aceasta, or să dispară din peisaj ,,corăbioarele” cum îmi place mie să le alint. Ştiu, corăbiile au pânze, ale noastre au motor, dar tot îmi place să le spun aşa. Am avut inspiraţia să fac mai multe poze pe drumul din The Pearl, zona Porto Arabia, spre Katara. Spun inspiraţia pentru că nu ştiu când le vom mai vedea făcând traseul acesta. Probabil cu o altă ocazie când The Pearl se va închide pentru o altă competiţie. Sincer, nu ştiu dacă să-mi doresc sau nu asta. Depinde de vreme, cred.

Fotografiile respective le aveţi mai jos, alături de ele apar câteva făcute în Katara Cultural Village. Nu le-am făcut special pentru a fi văzute de cineva. Recunosc, m-am purtat asemenea lui Hansel, ştiţi voi… băieţelul din basmul fraţilor Grimm care tot presară pietricele gândind că aşa nu va pierde drumul către casă. Eu NU am simţul de orientare zero. Ar fi bine să fie aşa. Eu îl am undeva mult sub zero şi chiar nu glumesc deloc spunând asta. Ca să nu o păţesc rătăcindu-mă prin ditamai oraşul, am făcut un drum de recunoaştere, aşa… ca să fiu eu sigură că mă voi descurca a doua zi când urma să-mi iau copilul de undeva din Katara. Cumva, aveam eu un feeling că lucrurile nu vor merge chiar şnur. De asta am făcut fotografii în timp ce străbăteam Katara: ca să mă ajute a doua zi în caz că aş fi uitat drumul. Scoteam frumos aparatul şi verificam. 🙂 Ce vreau să vă spun e că voi reveni cu o postare în care subiectul principal va fi Katara Cultural Village şi atunci voi pune şi fotografii  făcute special pentru asta.

masti

Dacă vreţi să ştiţi deznodământul, ei bine, nu m-am rătăcit, nici n-am fost nevoită să scot aparatul pentru a verifica pe unde mă aflu… Nici n-aş fi avut cum pentru că, zăpăcită cum sunt de felul meu, am uitat aparatul acasă. Şi am uitat şi telefonul care îmi era vital pentru comunicarea cu Mara, cu şoferul, cu soţul meu, în cazul în care nu ne-am fi găsit. Ca să fiu sigură că nu îl voi uita, mi-am pus mobilul în poşetă cu ceva timp înainte să ies din casă. Doar că, în momentul în care am dat să ies pe uşa, mi-am zis c-ar fi mai potrivit un rucsac la câte aveam să iau cu mine. Zis şi făcut! Luat în grabă rucsacul, îndesat in el tot ce am crezut că e important să iau, lăsată acasă poşeta în care se aflau cele două lucruri importante cu adevărat când pleci la drum- telefonul şi banii. Bafta mea că mi-am dat seama la timp şi am coborât în fugă din water taxi cu câteva secunde înainte să se dea semnalul de plecare. De bine ce mă bucuram eu că am ajuns la timp şi nici n-am fost nevoită să-l aştept prea mult… Ştiţi voi cum e să aştepţi la 40°C ceva/ pe cineva? Oribil! E drept că oamenii montaseră o copertină acolo, dar aveam impresia că nici măcar nu există aşa ceva, atât de năucitoare era căldura. Şi a fost nevoie să astept vreo 20 de minute ca să vină următorul, apoi am traversat Katara fără să mă rătăcesc (şi ce mândră am fost de mine cu asta!). 🙂 Şi am ajuns la locul stabilit, unde am mai aşteptat aproape o oră. Şi fără copertină de data asta, noroc mare cu un copac aflat pe acolo şi cu soţul meu care, între timp, şi-a încheiat ziua de lucru la birou şi a ajuns cu maşina la mine. Iar cireaşa de pe tort a fost faptul că şoferul microbuzului şcolar nu a ajuns acolo decat dupa multe, multe explicatii la telefon.  Şi s-a tot învârtit, şi s-a tot învârtit prin zonă şi copilul meu habar nu avea pe unde se află ca să ne lămurească. În fine, asta e deja o altă poveste, important este că ne-am găsit în cele din urmă.

drum-2

drum-3

drum-4

drum-5

drum-7

drum-6

În plan îndepărtat, West Bay, un loc înţesat de zgârie-noi şi multe clădiri cu arhitectură futuristă

drum-8

drum-10Zig Zag Towers

drum-11Din water taxi… direct în Katara, una din principalele zone turistice din Doha. Dacă va întrebaţi ce serveşte fiica-mea, ei bine, este vorba despre un pahar cu laban rece(probabil că balonul acela din sticlă albă are funcţia de a răci, nu stiu exact), un iaurt preparat după o reţetă tradiţională arăbească.

Mother Nature
,,Mother Nature” in Katara

 

piata-2

cheie-2

golden-mosque

Golden Mosque. ,,-Wow, clădirea asta chiar o fi acoperită cu foiţe din aur?” s-a întrebat fiică-mea când a văzut-o strălucind atât de orbitor. Aşa că s-a apropiat ca s-o studieze mai bine. Verdictul? ,,-Eh, mi-am imaginat eu că nu are cum să fie din aur. Prea mult aur chiar şi pentru ţara asta.”

goldem-m3

bus-stationŞi locul în care am tot aşteptat…M-am gândit că fiind aşa de colorat e aproape imposibil să nu-l găsească. Cu atât mai mult cu cât i-am trimis şoferului exact poza asta. Este una dintre staţiile în care opresc autobuzele destinate călătorilor care vor să ajungă în principalele puncte turistice ale capitalei qatareze. Când am găsit-o, am zis că e perfectă fiind dotată şi cu aer condiţionat în interior. Însă…ghinion! A doua zi, când am ajuns eu, era încuiată şi nici ţipenie prin preajmă. Ar fi trebuit să-mi imaginez că în timpul Campionatului de Ciclism, în orele în care este interzisă circulaţia în The Pearl, sunt sistate şi cursele cu Doha Bus. 🙂

Revenind la The 2016 UCI Road World Championships, mâine va fi prima zi a intrării în concurs pentru doi dintre reprezentanţii României, pentru ca duminică să vină rândul celui de-al treilea. Acum îmi dau seama că, luată de valul poveştilor mele, n-am pomenit nimic despre faptul că România a trimis  3 concurenţi aici, in Doha. Despre ce vor reuşi să facă băieţii aceştia mâine şi duminică, în ultima zi a competiţiei, revin cu un later edit.

Cu bine!

So…later edit…La sectiunea juniori, Denis Vulcan a terminat cursa (135,5 km) pe locul 33, iar Dan Babaita pe locul 63.

La sectiunea seniori, Andrei Nechita a abandonat cursa(253,7 km).

That’s it!

 

 

Întâmplări din şcoala finlandeză (II)

La cursul de limbă franceză, începători, un coleg de-al Marei, Camilo, spaniol de origine, îi spune profesorului:
-Mr. X, după părerea mea,  limba franceză sună foarte ciudat. Dar vreau să vă spun că printre copiii din clădirea în care locuiesc eu, există doi băieţi care vorbesc o limbă si mai  ciudată. Şi mi-au zis că vor să mă înveţe şi pe mine, dar nu cred că vor reuşi. Prea complicată, prea ciudată mi se pare.
Mr. X, profesorul de franceză: ,,-Wow! Really? And what language is this???”

Camilo: ,,Staţi să-mi amintesc…  Ah, da, LIMBA ROMÂNĂ!!!
De un lucru îmi pare rău. Că nu am fost acolo în acel moment. Ca să-i văd faţa fiică-mii. 🙂
Ieri seară, o găsesc pe Mara adâncită în căutări pe internet.
Eu:- Ce tot butonezi acolo de jumătate de oră??
Mara: ,,-Vreau să învăţ pe cineva minte.”
Eu (în gând): Doamne, ce mai pune la cale de data asta?
Mara: ,,- Ştii că ţi-am povestit despre Camilo, da? M-am gândit să-i arăt ce înseamnă cu adevărat o limbă ciudată. Lasă că îl învăţ eu limba română, îl învăţ eu  ,,strange language”! M-am gândit să caut fraze din acelea la care şi noi ne încurcăm. Mă duc în pauze la el şi o să-i tot repet câte una din asta. Şi nu mă voi duce doar într-o singură zi, spuse fiică-mea zâmbind mefistofelic. Mda, probabil că o să încerce şi el să mă înnebunească cu vreun tongue-twister din limba spaniolă, dar mă descurc eu şi cu asta. Uite ce-am găsit!
Într-un document în Word , stăteau frumos aliniate:

,,Capra crapă piatra-n patru, crăpa-i-ar capul caprei precum a crăpat piatra-n patru.”

,,Păpucarul papucăreşte papucii nepapucăriţi ai papucăresei, dar papucăreasa nu poate păpucari papucii nepapucăriţi ai păpucarului care papucăreşte papuci nepapucăriţi.”

,,Am o prepeliţă pestriţă cu paisprezece pui de prepeliţă pestriţi. E mai pestriţă prepeliţa pestriţă decît cei paisprezece pui de prepeliţă pestriţi, iar mai pestriţ decît prepeliţa cea mai pestriţă este prepeliţoiul cel pestriţ.”

,,Ştiu că ştii că ştiuca-i ştiucă /Şi că ştiuca se mănâncă/ Şi mai ştiu că ştiuca-i peşte/ Şi că ştiuca se prăjeşte.’

,,Un vultur stă pe-un pisc c-un pix în plisc.”
,,Eu pup poala popii, popa pupă poala mea.’
Aoleu, pe asta din urmă cu ,,popa pupă poala mea” şi eu mă tem s-o spun cu voce tare. Şi mai ales grăbindu-mă foarte tare s-o spun. 🙂
Vai de capul lui Camilo! La cât de insistentă şi încăpăţânată o ştiu pe fiică-mea… nu-l văd bine. Chiar deloc!

Întâmplări din şcoala finlandeză. Partea întâi.

Despre sistemul de învăţământ finlandez am aflat cu nişte ani buni în urmă şi apoi am tot citit de-a lungul timpului despre subiectul acesta.

Ca profesor, ca părinte, mi s-a părut de-a dreptul extraordinar. Ce părinte nu şi-ar dori pentru copilul lui o şcoală în care dezvoltarea personalităţii să primeze, un sistem de învăţământ în care să fie încurajate independenţa, creativitatea, libertatea de a-şi exprima propriile opinii? Mi-am dorit mult ca Mara să înveţe într-o asemenea şcoală şi, cumva, uite că astrele s-au aliniat în aşa fel încât să-mi văd dorinţa îndeplinită. 🙂

La Şcoala Internaţională Finlandeză din Qatar, copiii intră în primul an de studiu la vârsta de 5 ani. Ştiu că Finlanda este una dintre puţinele ţări din Europa în care copiii merg la şcoală doar după ce împlinesc 7 ani. Probabil că s-a considerat vârsta de 5 ani ca fiind cea mai potrivită în cazul de faţă dat fiind că mulţi dintre copiii de expaţi ce ajung aici, în Qatar, vin din sistemul britanic în care înscrierea la şcoală se face la o vârstă atât de mică.

Copilul meu a intrat în clasa I cand deja implinise 7 ani. Pe atunci ne aflam în Croaţia, ţară în care părinţii hotărăsc vârsta la care copilul începe şcoala, la 6 sau la 7 ani. Din motive asupra cărora nu vreau să mai insist aici, am fost şi sunt de părere că 7 ani este vârsta potrivită şi am procedat ca atare. Aşa se explică mirarea domnului Juha, directorul şcolii, un finlandez tare simpatic, în momentul în care a aflat că Mara are 9 ani şi este în clasa a III-a. Cred că asta se întâmpla prin aprilie, anul acesta, înainte ca eu şi copilul să plecăm din România, iar soţul meu se afla deja în Qatar unde a vizitat mai multe şcoli, a stat de vorbă cu diverse persoane din conducerea lor tocmai pentru a găsi cea mai bună alternativă pentru copilul nostru. Aşa că, din start, un lucru a fost clar ca bună ziua. Pentru a fi primită la şcoala finlandeză, Mara urma să susţină, la sfârşitul lui august, un examen care să-i permită trecerea peste un an de studiu. Concret, reuşita la acel examen însemna trecerea din clasa a III-a… direct în anul 5 de studiu. Altfel nu era posibil. Zis şi făcut. La două-trei zile după ce avionul nostru a aterizat în Qatar, la ora stabilită am fost prezenţi la Finland Internaţional School. După prezentările de rigoare, copilul a fost condus intr-una din sălile de clasă de unde a revenit după vreo două ore. Ce s-a întâmplat în aceste două ore? Mai multe… În primul rând, au dorit să vadă cât de bine stăpâneşte copilul limba engleză – discuţie liberă, verificarea cunoştinţelor de gramatică, inventarea unei poveşti pornind de la câteva ilustraţii pentru a verifica astfel imaginaţia copilului, o dictare. Apoi un set de exerciţii şi probleme de matematică, cunoştinţe de cultură generală, abilităţi practice şi chiar testare psihologică.

Am adus în discuţie subiectul testării pentru că destulă lume este convinsă că examenul de admitere la o şcoală privată e doar o simplă formalitate. Chiar pe pagina de facebook a şcolii există comentariile unor părinţi nemulţumiţi de faptul că nu le-au fost admişi copiii la această scoală după susţinerea respectivei examinări. De vină cred eu că este o anumită concepţie pe care o au unii oameni atunci când vine vorba de şcolile private. Şi anume că fiecare elev înscris înseamnă o sumă considerabilă de bani care trece din buzunarele părinţilor direct în bugetul respectivei instituţii şi atunci cum să nu fie acceptat fiecare doritor? O fi prin alte locuri, nu zic ba, dar aici nu stau deloc lucrurile aşa.

Apropo de partea financiară, citeam undeva că educaţia unui singur copil costă statul finlandez cam 200 000 euro, bani alocaţi din momentul în care copilul intră pe porţile grădiniţei până la finalizarea studiilor universitare. Asta se întâmplă în şcolile de stat din Finlanda. Într-o şcoală privată organizată pe principiile sistemului considerat a fi cel mai performant din lume, situaţia se schimbă oarecum atunci când se pune problema banilor. Pentru un singur copil, suma de 200 000 euro ar ajunge cam pentru 10, poate 11 ani, asta la o socoteală rapidă făcută de mine acum. Asta cu condiţia ca taxele actuale să nu mai crească. Nu intră în discuţie în suma amintită banii pentru cursurile opţionale. Nu mi-a plăcut niciodată să aduc în discuţie banii, dar m-am gândit că e posibil să ajungă pe blogul meu oameni interesaţi direct de subiectul acesta şi asta ar fi o informaţie pe care ei şi-ar dori s-o aibă.

Revenind strict la povestea noastră, când ne-am revăzut copilul după două ore care mi s-au părut interminabile, doamna profesoară s-a declarat foarte încântată. Dintr-un total de 100 puncte, Mara a obţinut 99,90. 🙂 ,,- Cred că nu am obţinut punctajul maxim din cauza dictării. Probabil că am greşit vreun cuvânt pe acolo. Pentru mine, prea este british accentul doamnei profesoare. Eh, mă obişnuiesc eu şi cu asta”, a spus fata mea. 🙂

A trecut deja o lună de când Mara învaţă în Şcoala Internaţională Finlandeză din Doha, capitala Qatarului. Nici nu ştiu despre ce să vorbesc mai întâi atunci când vine vorba de elementele de noutate comparativ cu şcolile prin care ea a trecut în anii din urmă. Şi aici nu e vorba doar de şcoala românească, noi avem şi experienţa şcolii de stat din Croaţia şi apoi, în anul următor de studiu, a sistemului britanic Cambridge. Nici pe departe nu vreau să mă hazardez în a face clasificări de genul ,, greşit întocmit- minunat”, ,,extenuant- fantastic de relaxant”, ,,îmbâcsit-performant”. Sunt exagerări care nu îşi au locul aici. Şi nicidecum nu am să arunc acum cu noroi în sistemele anterioare de învăţământ. Ar fi nedrept şi incorect. Copilul meu a învăţat să vorbească fluent câteva limbi străine în asemenea şcoli, a învăţat matematică, şi-a îmbogăţit mult cultura generală, şi-a făcut prieteni, iar pe unii dintre foştii ei dascăli din Croaţia şi din România pur şi simplu îi iubeşte şi aminteşte mereu cu drag de ei. Pentru oamenii aceştia eu am un deosebit respect şi am să le  recunosc intotdeauna meritele pentru tot ce au sădit acolo, în mintea şi în sufletul copilului meu.

Ce vreau eu să spun legat de şcoala finlandeză este că acum, când nu o mai cunosc doar din articolele citite pe internet, mă uimeşte aproape zilnic cu câte ceva. Abia aştept să vină fata mea de la şcoală şi să-mi povestească despre ce s-a mai întâmplat în ziua respectivă. Diferenţele sunt multe. Aproape totul diferă, până şi modul în care sunt structurate orele de curs şi pauzele. Ora de curs durează 45 de minute. Programul începe la ora 7:30, dar între primele două ore de curs nu există pauză. La sfârşitul primelor 90 de minute de curs urmează o pauză de o jumătate de oră. După alte 90 de minute de curs, copiii se bucură timp de o oră de pauza mare; intre 11:00 si 11:30, relaxare în spaţiile de joacă din interior sau în curtea şcolii, iar în intervalul imediat urmator, 11:30-12:00, se serveşte masa.

loc-de-joaca-1

Unul dintre locurile in care copiii se pot juca. Fata mea preferă locul in care se joacă kickboxingul. 🙂

curte

Aşa arată terenul de sport al şcolii. Şi este vorba despre o şcoală dintr-o ţară aflată în deşert.

Între ultimele două ore de curs (probabil pentru că deja copiii sunt ceva mai obosiţi), există o pauză de 15 minute. Programul se sfârşeşte la 13:45. Incepand cu ora 14:00, in program au fost incluse cluburile care sunt optionale: balet, scuba diving, lego, kickboxing, parkour si altele.
Teme nu au zilnic(în medie, cam de două ori pe săptămană) şi atunci când au necesită foarte puţin timp rezolvarea lor. Cum drumul de la şcoală până acasă durează aproape o oră, Mara le rezolvă în microbuzul şcolar. Aşa, ca să ştie ea că nu mai are teme de făcut acasă. 🙂 Pe undeva, mai în glumă, mai în serios, cred că a rămas marcată de anii în care timpul petrecut la after school era insuficient pentru a rezolva noianul de teme din ziua respectivă. Venea copilul de la şcoală undeva în jur de ora 17 (chiar 19 cand avea ore de balet) şi constatam cu stupoare că mai are destule teme de făcut pentru a doua zi. Nu de puţine ori s-a întâmplat să ne prindă miezul nopţii cu ea aproape dormind la masa de lucru. Se întâmpla în clasa I, s-a întâmplat şi în clasa a II-a…

Profesorii sunt finlandezi, toţi sunt absolvenţi de master în psihopedagogie, altfel nu poţi deveni profesor în Finlanda. Am citit că doar o mică parte din cei care încep studiile în domeniu reuşesc să ajungă profesori tocmai pentru că au de trecut examene foarte dificile. Bineînţeles că profesorii de arabă nu sunt finlandezi. Copiii (chiar nefiind qatarezi) trebuie să studieze şi limba ţării în care se află. Nu este ceva neobişnuit. În Croaţia, Mara a studiat într-o clasă în care limba de predare era italiana, dar în orarul şcolar figurau şi 4 ore de croată pe săptămână. Acelaşi număr de patru ore săptămânal, destinate învăţării scrisului şi vorbitului în limba arabă, există şi în actuala programă şcolară.

laborator

ora-de-muzica-1La ora de muzică

ora-de-muzica-2

Manualele sunt cele după care se studiază în Finlanda, desigur traduse în engleză. Folosesc mult internetul în timpul orelor de curs. La începutul şcolii, fiecare copil a primit propria tabletă pe care o foloseşte doar la cursuri. Responsabilitatea folosirii şi păstrării în bune condiţii îi aparţine. Spre deosebire de elevii din ,,Ţara soarelui de la miezul nopţii”, copiii de la Şcoala Internaţională Finlandeză din Qatar primesc note(sau calificative) la obiectele studiate. S-a luat decizia asta încă de la bun început şi zic eu că e foarte bine că se procedează aşa Altfel chiar nu ştiu dacă ne-am fi hazardat să ne înscriem copilul aici. Motivul este lesne de înţeles. Copiii aceştia vin din toată lumea aici. Din câte mi-a povestit Mara, colegii ei din cele două grupe ale anului 5 provin din aproape 30 de ţări. Cred că sunt doar doi băieţi care vin din aceeaşi ţară, Spania, în rest… copilul şi ţara- Japonia, Brazilia, Ungaria, Finlanda, America, Italia, Grecia, Islanda, Rusia,India şi gata, mă opresc aici, nu am de gând să enumăr peste 30 de ţări. 🙂 Ca să nu mai spun de faptul că mulţi dintre ei vin din familii mixte. Sunt copii de expaţi care oricând pot pleca în ţara natală sau în oricare altă ţară şi atunci intervine problema echivalării studiilor. Nefiind note sau calificative, procedura de echivalare bănuiesc eu că ar deveni destul de complicată. Din fericire, aici s-a rezolvat problema asta prin decizia acordării de note.

hol-scoala

Câte ceva despre orele de curs… Cele mai multe sunt o combinaţie inteligentă între tot felul de activităţi care să le transmită, în acelaşi timp, cunoştinţe legate de matematică, engleză,geografie, istorie, societate şi, mai ales, multe activităţi practice, multe experimente. Concret, un capitol despre animalele pe cale de dispariţie a condus la tot felul de discuţii pe marginea unui text din manualul de limbă engleză (cuvinte şi expresii noi, studiu de caz, punerea în scenă a unui proces în sala de judecată cu tot ce implică aşa ceva, judecător, inculpaţi, avocaţi, etc). Apoi probleme şi exerciţii la matematică pornind tot de la subiectul dezbătut în săptămâna respectivă şi rezolvate astfel încât copiii să simtă că, de fapt, nu fac altceva decât să se joace unii cu alţii. Pentru că asta se caută de fiecare dată atunci când este posibil- transmiterea cunoştinţelor să fie făcută sub forma unui joc. Copiii se joacă şi învaţă astfel. Pe lângă toate cele enumerate, zilnic, copiii au lipit, creionat, colorat, pirogravat, pilit, tăiat, cusut pentru ca la sfârşitul săptămânii respective fiecare să aibă gata un puzzle care să înfăţişeze animalul pe cale de dispariţie, ales încă de la prima lecţie.

proiect-1

Se încurajează foarte mult munca în echipă. Se lucreză de cele mai multe ori în grupuri de patru copii, dar nu numai. Zilnic, există 2-3 ore în care sunt aduşi împreună copiii din acelaşi an de studiu, dar clase diferite, A şi B. Atunci se strâng în jur de 30 de copii, organizaţi pe echipe, fiecare având sarcini bine definite şi totul se desfăşoară sub supravegherea a doi profesori, de regulă a profesorilor principali, un fel de echivalent al dirigintelui din şcoala românească.

proiect-2

Legat de activităţile practice… Of, Doamne!  :)Eu recunosc, devin îngrozitoare atunci când consider  că siguranţa copilului meu ar putea fi pusă, fie şi numai pentru o fracţiune de secundă, în pericol. Să fim înţeleşi, eu ştiu clar că exagerez mult de tot cu temerile mele şi mi-e ciudă pe mine că sunt aşa. Pentru că dincolo de toate obsesiile astea, ştiu bine un lucru. Din mult prea multă grijă pentru cineva drag îi poţi frânge aripile, îi poţi strecura temerile tale în suflet şi nu e bine deloc. Asta cu atât mai mult atunci când este vorba de un copil. Eu încerc din răsputeri să mă schimb, să îmi intre bine în cap că Mara nu mai este tocmai un copil mic şi complet neştiutor, neajutorat. Dimpotrivă chiar. Numai că nu-mi iese aşa cum mi-aş dori de fiecare dată. Încă mai sunt terorizată de un milion de griji atunci când vine vorba de copilul meu şi nu-mi fac prea multe speranţe că am să mă schimb fundamental vreodată în privinţa asta. Dar uite că s-a întâmplat să vină peste mine tot noianul acesta de lucruri noi, de tot felul de situaţii inedite pentru mine odată cu mutarea în Qatar, cu tot ce implică noua şcoală a fetei mele. Şi, într-un fel, toate astea mă silesc să mă schimb cumva, să adopt o altă atitudine. Nu e tocmai simplu pentru mine, dar e foarte bine că se întâmplă aşa. Pentru că eu sunt conştientă de faptul că era necesar să vină şi asemenea schimbări, că aveam nevoie de un brânci, cum se spune. Şi a venit…

mr-juha-1Mr. Juha

Să explic… În urmă cu 2-3 săptămâni, am mers la şedinţa cu părinţii. Şi simpaticul domn finlandez Juha, directorul şcolii, ne-a spus nouă, celor peste o sută de părinţi adunaţi acolo, în sala de sport: ,,-Voi, în special mamele, sunteţi extrem de temătoare. Nu te căţăra! Nu pune mâna! Încetează! O s-o păţeşti!!!  Aşa faceţi cele mai multe dintre voi. Dar noi, cei din şcoală finlandeză, nu vrem să procedăm deloc aşa cu copiii voştri. Pentru că noi vrem să-i lăsăm să experimenteze, vrem să-i facem responsabili. Nu veţi fi o viaţă lângă ei pentru a-i păzi. Noi le spunem aşa: -Poftim, acesta este un cuţit. Un cuţit poate fi periculos dacă nu îl foloseşti aşa cum trebuie. Uite, eu îţi arăt cum să-l foloseşti. Tu trebuie să fii atent pentru că e foarte important. Dacă nu-l foloseşti cu atenţie, nu-ţi ascund că te poţi răni, uneori chiar foarte rău. Uite, procedăm aşa. Acum foloseşte-l tu aşa cum te-am învăţat.”

mr-juha-2Tot Mr. Juha…

Buuun, şi uite aşa se face că acum, aproape zilnic, am surprize de genul:

Mara… pur si simplu radiind de incântare: ,,-Mami, azi am lucrat cu lemnul şi am găurit cu bormaşina. Ce tare a fost!!!”

Eu… pierită, sperând că este o glumă: ,,- Nu era o bormaşină adevărată, nu? Era de jucărie presupun…”

Mara, debordând de entuziasm: ,,-Ei, aş! Cum să fie de jucărie? Era adevărată. Scria B-O-S-C-H pe ea. Era conectată la curent şi aşa ce mă zgâlţâia când o foloseam… Frate, ce taaaare a fost! Ziceai că-mi zboară din mâini dacă n-o ţin bine, dar eu o ţineam cât puteam de strâns şi mi-a reuşit tot ce am vrut să fac.

In altă zi…

Mara, bineînţeles, tot pe culmile entuziasmului: ,,-Azi am lucrat cu fierăstrăul electric. Maaamă, ştii cum intra în bucata de lemn? Ca în brânză, frate! Abia aştept să încerc din nou. Şi cu pila electrică am lucrat. Dar tot mai mult îmi place cu fierăstrăul electric. Brrrr, brrrr, brrrr, uite aşa făcea în timp ce tăiam lemnul… Îmi imaginam că sunt într-un film de acţiune.Super!!!

Eu… fără cuvinte…

Mai nou, o suspectez pe fiică-mea că acum îşi ia revanşa pentru lucrurile nebuneşti pe care a vrut să le facă de-a lungul anilor şi pe care încă mai vrea să le facă. Mă rog, nebuneşti mi s-au părut mie atunci si unele mi se par la fel şi acum. Probabil că nu au fost şi nu sunt chiar aşa, dar eu, din aceeaşi grijă exagerată pentru siguranţa ei, am spus hotărât NU. Zic asta pentru că mi se pare că sesizez în vorbele ei nişte nuanţe oarecum insinuante. Mai mult sau mai puţin. Uite, chiar ieri seară, mi-a mai zis una: ,,- Ah, am uitat să-ţi spun. Am lucrat cu o chestie, nu ştiu cum se spune în limba română… Că mie nu mi-a arătat nimeni aşa ceva până la şcoala asta, deşi ar fi fost frumos să ştiu şi eu că există aşa ceva. În fine, burning pen i se spune în engleză. Ştii, e ca un stilou care are un fir înroşit cu care desenăm pe lemn. Firul asta arde lemnul. Ştii ce temperatura are firul ăsta? 600 de grade! Ţi-am spus… aşa… ca să ştii. Pfoaaai, îţi dai seama? 600 de grade, frate! Mâine am să-l rog pe Mr. Kimmo să mă lase să lucrez mai mult cu aparatul ăsta. Mâine ar trebui să fiu în echipa care lucrează la maşinile de cusut, dar e cam plictisitoare munca asta cu acul şi aţa. Daaa, mâine voi desena cu burning pen. Tu sigur nu ai fi de acord să-mi cumpăraţi aşa ceva, nu? Lasă că recuperez eu la şcoală.”

Eu… bineînţeles că primul meu gand a fost să-i dau imediat două, trei, zece sfaturi despre cât de atentă trebuie să fie atunci când foloseşte aparatul de pirogravat, dar m-am oprit la timp. Copilul meu nu e singur acolo, există nişte oameni responsabili care nu îl scapă din ochi, care au grijă să-i dea sfaturile necesare. Au existat destui asemenea oameni şi în anii din urmă, nu doar acum şi aici. Doar că eu prea am fost obsedată de ideea că trebuie să deţin mereu controlul, că nimeni şi nimic nu poate să-mi protejeze copilul aşa cum ştiu eu s-o fac. Şi nu e tocmai ok să gândesc mereu aşa. Probabil că de aici porneşte totul. De la stropul acela de încredere pe care, la un moment dat, trebuie să ai puterea să-l acorzi. Cu toată inima, celorlalţi şi, fireşte, în primul rând copilului tău.

Ştiu, m-am întins destul cu vorba… Şcoala abia a început. La fel şi noua noastră viaţă în ţara asta cu obiceiuri şi mentalităţi atât de diferite de ale noastre, atât de plină de surprize si neprevăzut . Mai povestim şi altădată. Cu bine!