Despre o anume întrecere sportivă şi nu numai…

competitie-2

Timp de o săptămână, în Doha, are loc Campionatul Mondial de Ciclism. Este  pentru prima dată când o ţară din zona Orientului Mijlociu găzduieşte o asemenea competiţie. Cam 1000 de concurenţi din 75 de ţări, peste 7000 de oameni implicaţi în evenimentul acesta au aterizat în urmă cu câteva zile în Qatar. Asta fără a mai pune la socoteală miile de fani veniţi aici pentru a-şi susţine favoriţii. Cifrele acestea sunt menţionate de presa din Qatar şi nu contest că aşa stau lucrurile. Întâmplarea face ca zilnic, în perioada asta, să fiu nevoită să traversez Porto Arabia Drive, una dintre străzile principale pe care se desfăşoară competiţia, şi să văd astfel cam cum stau lucrurile legat de organizare. Din ce am remarcat, totul mi se pare pus la punct impecabil şi cred că toţi cei implicaţi în buna desfăşurare a lucrurilor îşi dau silinţa să iasă cât mai bine astfel încât să nu existe nemulţumiţi. Sincer, eu nu am aşteptat cu nerăbdare, dimpotrivă chiar,  eu şi noi toţi care locuim în The Pearl, locul ales pentru desfăşurarea competiţiei. Motivul? În timpul amintitului eveniment, începând imediat după orele 8-9, dimineaţa, până undeva în jur de ora 17, se închide circulaţia în The Pearl pentru ca astfel să poată pedala în siguranţă concurenţii.
Din fericire, microbuzul şcolii o ia în fiecare dimineaţă pe Mara la 6:30, oră la care încă se poate circula. Aşa a fost încă de la bun început, nu e vorba de vreo schimbare impusă de situaţia asta nou creată. În schimb, la reîntoarcerea acasă (doar în săptămâna campionatului)… urmează ,,veselia”. S-a hotărât ca microbuzul şcolii să lase copiii care locuiesc în The Pearl undeva prin zona Katara, cam la 5 km distanţă de casă, adică exact până acolo unde maşinile au acces cât timp pedalează pe şosele bicicliştii aflaţi în concurs. Asta în condiţiile în care, în mod normal, şoferul îmi ia şi îmi lasă copilul exact în faţa uşii clădirii în care locuim. Şi-am zis: ,,- S-a dus naibii comoditatea mea. Să vezi de acum incurcături si dureri de cap.”

Să explic… La noi, lucrurile stau aşa: subsemnata se bucură de răcoarea din interiorul casei, iar doamna care îi supraveghează pe copii în timpul mersului cu bus-ul şcolii are grijă să mă anunţe printr-un SMS că în 2-3 minute trebuie să vin să aduc/să iau copilul în/din faţa casei. Aşa a fost până să înceapă ,,The 2016 UCI Road World Championships” Ca lucrurile să se complice şi mai tare, tocmai în zilele acestea, s-au reîntors căldurile cele mari. Aproape de mijlocul lui octombrie fiind, normal ar fi fost să scadă, dar ce mai este normal în ziua de azi când vine vorba de vreme? Maximele zilei- 38-39°C. Uite aşa se tot joacă soarele cu nervii mei exact în zilele astea. Şi bineînţeles că ora la care se întoarce copilul de la şcoală este exact când căldura atinge pragul cel mai de sus.

Acum, la drept vorbind, nu cred că suntem noi cei mai de plâns dată fiind situaţia asta. Chiar mă gândeam astăzi cum o fi să pedalezi, într-un concurs de o asemenea anvergură, la aproape 40°C? Bănuiesc eu că nici printre ei nu sunt prea mulţi care să aibă o asemenea experienţă la activ. Nu vreau să vă spun câte minute reuşesc eu să pedalez, fără pauză, pe bicicleta ergometrică. Îmi e cam jenă. Şi cu aerul condiţionat fixat sub 20°C.🙂 În fine, divaghez, unul dintre obiceiurile mele.
Până la urmă, situaţia nu a fost chiar atât de speriat. Oamenii s-au organizat bine. Din The Pearl, săptămâna asta, pleacă spre Katara, la distanţă de 20-30 de minute, vaporaşe şi microbuze speciale. În plus, peste tot vezi mişunând acele golf carts- un soi de maşini micuţe, descoperite- care opresc la tot pasul ca să te ducă unde doreşti, nu contează că e vorba uneori de câtiva zeci de metri. De fiecare dată când am fost nevoită să aştept un golf cart, nu cred că s-au scurs mai mult de 10 secunde până să apară vreunul. Totul este gratis când vine vorba de mijloacele de transport special puse pentru perioada asta, fie că e vorba de water taxi, autobuze sau golf carts, indiferent de distanţa parcursă.

golf carts
Golf Carts in Katara

 

Pentru că poarta de îmbarcare este la doar câţiva metri de casa noastră, eu am ales vaporaşul. V-am zis că devin brusc o persoană foarte comodă (mă rog, cel puţin atunci cand diverse circumstanţe imi permit asta) mai ales atunci când vine vorba de călduri infernale.

În fine, revenind la noul nostru mijloc de transport, vaporaşele acestea au un aspect mai retro şi seamănă mai degrabă cu niste corăbii de demult. E oarecum frapantă discrepanţa asta între tot felul de minunăţii arhitecturale construite pe ţărm şi felul în care arată ele. Ai impresia că e ceva ce nu se leagă, că prea sunt dintr-un alt film. Dar important este că sunt construite solid chiar dacă prima impresie este alta. Cam 20 de minute durează  drumul pe ape şi zău dacă nu este chiar reconfortant. Când deja începuse să-mi placă traseul acesta, s-a hotărât ca microbuzele şcolare să fie singurele acceptate în traficul din The Pearl în perioada competiţiei. Nu mai au acces chiar până in faţa casei, aşa cum se întâmplă de regulă, dar e ok. Aşa mai apuc şi eu să ies la orele prânzului prin zona în care locuiesc, altfel n-o să mă vezi pe acolo decât după mijlocul lui noiembrie. Cică atunci coboară maximele zilei pe la 30°C. Măcar partea bună a lucrurile este că, deja de la sfârşitul lui septembrie, avem parte de nişte seri minunate când vine vorba de vreme, cel puţin aici, pe malul mării. Seara, temperaturile scad cu câteva grade bune, iar briza bătând dinspre mare e cum nu se poate mai plăcută.

pearl-3

pearl-2
Mai sunt 3 zile până lucrurile vor reveni la normal odată cu finalul competiţiei şi lumea din The Pearl va răsufla uşurată. Păcat doar că, după ultima zi a campionatului, adică duminica aceasta, or să dispară din peisaj ,,corăbioarele” cum îmi place mie să le alint. Ştiu, corăbiile au pânze, ale noastre au motor, dar tot îmi place să le spun aşa. Am avut inspiraţia să fac mai multe poze pe drumul din The Pearl, zona Porto Arabia, spre Katara. Spun inspiraţia pentru că nu ştiu când le vom mai vedea făcând traseul acesta. Probabil cu o altă ocazie când The Pearl se va închide pentru o altă competiţie. Sincer, nu ştiu dacă să-mi doresc sau nu asta. Depinde de vreme, cred.

Fotografiile respective le aveţi mai jos, alături de ele apar câteva făcute în Katara Cultural Village. Nu le-am făcut special pentru a fi văzute de cineva. Recunosc, m-am purtat asemenea lui Hansel, ştiţi voi… băieţelul din basmul fraţilor Grimm care tot presară pietricele gândind că aşa nu va pierde drumul către casă. Eu NU am simţul de orientare zero. Ar fi bine să fie aşa. Eu îl am undeva mult sub zero şi chiar nu glumesc deloc spunând asta. Ca să nu o păţesc rătăcindu-mă prin ditamai oraşul, am făcut un drum de recunoaştere, aşa… ca să fiu eu sigură că mă voi descurca a doua zi când urma să-mi iau copilul de undeva din Katara. Cumva, aveam eu un feeling că lucrurile nu vor merge chiar şnur. De asta am făcut fotografii în timp ce străbăteam Katara: ca să mă ajute a doua zi în caz că aş fi uitat drumul. Scoteam frumos aparatul şi verificam.🙂 Ce vreau să vă spun e că voi reveni cu o postare în care subiectul principal va fi Katara Cultural Village şi atunci voi pune şi fotografii  făcute special pentru asta.

masti

Dacă vreţi să ştiţi deznodământul, ei bine, nu m-am rătăcit, nici n-am fost nevoită să scot aparatul pentru a verifica pe unde mă aflu… Nici n-aş fi avut cum pentru că, zăpăcită cum sunt de felul meu, am uitat aparatul acasă. Şi am uitat şi telefonul care îmi era vital pentru comunicarea cu Mara, cu şoferul, cu soţul meu, în cazul în care nu ne-am fi găsit. Ca să fiu sigură că nu îl voi uita, mi-am pus mobilul în poşetă cu ceva timp înainte să ies din casă. Doar că, în momentul în care am dat să ies pe uşa, mi-am zis c-ar fi mai potrivit un rucsac la câte aveam să iau cu mine. Zis şi făcut! Luat în grabă rucsacul, îndesat in el tot ce am crezut că e important să iau, lăsată acasă poşeta în care se aflau cele două lucruri importante cu adevărat când pleci la drum- telefonul şi banii. Bafta mea că mi-am dat seama la timp şi am coborât în fugă din water taxi cu câteva secunde înainte să se dea semnalul de plecare. De bine ce mă bucuram eu că am ajuns la timp şi nici n-am fost nevoită să-l aştept prea mult… Ştiţi voi cum e să aştepţi la 40°C ceva/ pe cineva? Oribil! E drept că oamenii montaseră o copertină acolo, dar aveam impresia că nici măcar nu există aşa ceva, atât de năucitoare era căldura. Şi a fost nevoie să astept vreo 20 de minute ca să vină următorul, apoi am traversat Katara fără să mă rătăcesc (şi ce mândră am fost de mine cu asta!).🙂 Şi am ajuns la locul stabilit, unde am mai aşteptat aproape o oră. Şi fără copertină de data asta, noroc mare cu un copac aflat pe acolo şi cu soţul meu care, între timp, şi-a încheiat ziua de lucru la birou şi a ajuns cu maşina la mine. Iar cireaşa de pe tort a fost faptul că şoferul microbuzului şcolar nu a ajuns acolo decat dupa multe, multe explicatii la telefon.  Şi s-a tot învârtit, şi s-a tot învârtit prin zonă şi copilul meu habar nu avea pe unde se află ca să ne lămurească. În fine, asta e deja o altă poveste, important este că ne-am găsit în cele din urmă.

drum-2

drum-3

drum-4

drum-5

drum-7

drum-6

În plan îndepărtat, West Bay, un loc înţesat de zgârie-noi şi multe clădiri cu arhitectură futuristă

drum-8

drum-10Zig Zag Towers

drum-11Din water taxi… direct în Katara, una din principalele zone turistice din Doha. Dacă va întrebaţi ce serveşte fiica-mea, ei bine, este vorba despre un pahar cu laban rece(probabil că balonul acela din sticlă albă are funcţia de a răci, nu stiu exact), un iaurt preparat după o reţetă tradiţională arăbească.

Mother Nature
,,Mother Nature” in Katara

 

piata-2

cheie-2

golden-mosque

Golden Mosque. ,,-Wow, clădirea asta chiar o fi acoperită cu foiţe din aur?” s-a întrebat fiică-mea când a văzut-o strălucind atât de orbitor. Aşa că s-a apropiat ca s-o studieze mai bine. Verdictul? ,,-Eh, mi-am imaginat eu că nu are cum să fie din aur. Prea mult aur chiar şi pentru ţara asta.”

goldem-m3

bus-stationŞi locul în care am tot aşteptat…M-am gândit că fiind aşa de colorat e aproape imposibil să nu-l găsească. Cu atât mai mult cu cât i-am trimis şoferului exact poza asta. Este una dintre staţiile în care opresc autobuzele destinate călătorilor care vor să ajungă în principalele puncte turistice ale capitalei qatareze. Când am găsit-o, am zis că e perfectă fiind dotată şi cu aer condiţionat în interior. Însă…ghinion! A doua zi, când am ajuns eu, era încuiată şi nici ţipenie prin preajmă. Ar fi trebuit să-mi imaginez că în timpul Campionatului de Ciclism, în orele în care este interzisă circulaţia în The Pearl, sunt sistate şi cursele cu Doha Bus.🙂

Revenind la The 2016 UCI Road World Championships, mâine va fi prima zi a intrării în concurs pentru doi dintre reprezentanţii României, pentru ca duminică să vină rândul celui de-al treilea. Acum îmi dau seama că, luată de valul poveştilor mele, n-am pomenit nimic despre faptul că România a trimis  3 concurenţi aici, in Doha. Despre ce vor reuşi să facă băieţii aceştia mâine şi duminică, în ultima zi a competiţiei, revin cu un later edit.

Cu bine!

So…later edit…La sectiunea juniori, Denis Vulcan a terminat cursa (135,5 km) pe locul 33, iar Dan Babaita pe locul 63.

La sectiunea seniori, Andrei Nechita a abandonat cursa(253,7 km).

That’s it!

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s