Amintiri din Theth (II)

Ziua în care am ajuns în Theth nu părea să anunţe prea multe lucruri bune, mai ales din partea vremii. Acolo, în Munţii Blestemaţi, un apelativ pentru culmile incredibil de înalte şi abrupte ale Alpilor Dinarici din nordul Albaniei, totul pare desprins dintr-o poveste cu mult verde, ceţuri groase şi ploi dezlănţuite din senin. Aşa, ca un om mânios la culme care îşi varsă năduful exploziv pentru ca apoi să îţi zâmbească frumos, ingenuu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cam aşa e şi cu ploile care cad vara pe văile munţilor Shala. Vezi bine că şi ploile dese şi norii negri au felul lor de a-i îmbuna pe cei nevoiţi să le suporte. O lumină caldă, blândă pune stăpânire pe întreg muntele, totul pare mai viu, mai colorat, mai proaspăt, aproape ireal pentru cei nedeprinşi cu viaţa de zi cu zi într-un asemenea loc.

Aşa că am avut şi noi parte de ,,botezul” ploii. Ce-i drept, nimic serios, doar preţ de câteva minute, răstimp în care ne-am adăpostit într-un soi de bodegă aflată în centrul satului.

De acolo, drumul aşternut bogat cu pietriş adus din albia râului Thethit duce în 10-15 minute la casa mai mult decât modestă a lui Sokol Koceku. Ei bine, omul acesta a primit moştenire unul dintre puţinele turnuri kula care mai sunt astăzi de găsit pe teritoriul albanez. Din fericire, kula familiei Koceku, veche de mai bine de 400 de ani, nu a avut parte de soarta multor asemenea turnuri dărâmate rând pe rând în timpul ocupaţiei otomane şi, mai târziu, în perioada dictaturii comuniste a lui Enver Hoxha.

Până să călcăm pragul casei lui Sokol, observ un soi de adăpost destul de neobişnuit în umbra căruia se află o fetiţă care nu cred să fi avut mai mult de 10-11 ani. Are un zâmbet atât de cald, de frumos, la fel ca şi lumina aceea dulce aşternută peste munte, după ploaie, într-o zi de vară. Pe lângă un asemenea copil nu ai cum să treci indiferent, mai ales când te salută atât de prietenos. Aşa că mă apropii, intrăm în vorbă şi vedem că fetiţa albaneză se descurcă destul de bine la capitolul conversaţie în engleză, limbă pe care, spune ea, a învăţat-o conversând cu turiştii care vizitează ,,my store”. Ai crede că este o fetiţă care se joacă ,,de-a vânzătoarea”, dar nu, ea chiar vinde te miri ce- câteva borcane cu miere sau dulceaţă din fructe de pădure, pacheţele cu plante medicinale, calupuri mici de brânză, caşcaval şi sticle cu lapte proaspăt – într-un soi de încăpere (mult prea pretenţios cuvântul acesta, dar altul nu-mi vine acum în minte) înjghebată pe marginea unei culmi a dealului.

Îmi pare de-a dreptul incredibil.  În spatele şi în dreapta acelui adăpost din crengi şi frunze uscate într-un alt anotimp, pământul s-a surpat cu totul lăsând să se vadă un hău pe fundul căruia se zăresc sclipind apele râului Thethi. În spaţiul mic, cât pentru o căsuţă de copil, există chiar un frigider vechi, dar funcţionabil încă, o laviţă acoperită cu un lăicer viu colorat, o măsuţă, un aparat de radio cu o înfăţişare curioasă, probabil moştenire de la bunici.

În faţa aşa-zisei uşi, se întinde un fel de terasă pe care mesele şi scaunele stau într-un echilibru ce îmi pare grozav de precar, pe o punte suspendată deasupra văii. Imaginea asta o simt dintr-odată ca fiindu-mi atât de familiară. O credeam uitată de mult timp şi brusc îmi dau seama de unde vine. Aşa îmi imaginam eu, cândva, în copilărie, una dintre scenele din ,,Capra cu trei iezi”. 🙂 Ştiţi voi, imaginea aceea memorabilă când capra pregăteşte locul pierzaniei pentru lupul mâncător de iezi. Iar dacă sub podeţul improvizat de ,,biata caplă” (aşa obişnuiam s-o compătimesc pe atunci) ardea focul răzbunător, aici se află cu totul altceva. Printre spaţiile dintre beţele ce sper să fie suficient de rezistente, priveşti vârfurile copacilor şi aceleaşi unde repezi ale râului ce taie satul în două.

Şi un alt soi de terasă rustică… De data asta, proprietarul a preferat să o suspende la 2-3 paşi deasupra pământului, printre ramurile copacilor din jur. Asta îmi inspiră ceva mai multă încredere. Dacă se întâmplă să ai ghinionul ca lemnul să cedeze cu tine acolo, măcar distanţa este suficient de mică, zic eu, încât să nu păţeşti mare lucru.

Cum spuneam, intrăm în vorbă, cumpărăm una-alta, nu atât pentru că am fi avut cine ştie ce nevoie de lucrurile acelea, cât de dragul micuţei albaneze. E o minune de copil!

Ne luăm rămas bun, mai facem câţiva paşi doar şi suntem în faţa casei lui Sokol Koceku, proprietarul unicei kule din Theth. Despre kanun, despre gjakmarrja şi despre kula, refugiul celor urmăriţi pentru a fi ucişi din răzbunare, am scris aici, aşa că n-am să mai intru în alte detalii privind vendeta albaneză. Cât priveşte kula lui Sokol, probabil că nu există turist care, odată ajuns în Theth, să nu fie mânat de curiozitatea de a urca în turnul care altădată îi adăpostea pe cei aflaţi în pericol de moarte la modul propriu.

Iar Sokol, gătit de fiecare dată în costumul tradiţional albanez, îi primeşte cu drag pe fiecare. Casa şi-a construit-o la doar câţiva paşi de kula primită moştenire de la un unchi. Costă doar un euro ca să poţi urca în turnul vechi de vreo 400 de ani. O suma infimă, dar Sokol trage nădejde că banii obţinuţi astfel îl vor ajuta într-o zi să demareze munca de renovare a mai puţin obisnuitei moşteniri. Iar dacă omul are chef să stea la o cafea în casa lui, cu atât mai bine, oricine este primit acolo cu braţele deschise. Nu este prea vorbăreţ cu cei care nu-i cunosc limba, dar nu pentru că n-ar şti să fie ospitalier, nici pe departe.  Motivul este cu totul altul: Sokol nu stăpâneşte prea bine limba engleză. În schimb, Maria, fiica lui care nu cred să fi împlinit încă 10 ani, se străduieşte să ne explice diverse lucruri, chiar să-i arate fetei mele câteva acorduri la çifteli. Şi unde cuvintele nu mai vin în minte, compensează din plin gesturile, mimica şi zâmbetul ei de copil bun şi frumos.

Din ciclul ,,experienţe inedite”. Maria încearcă s-o înveţe pe Mara câteva acorduri la çifteli, instrument tradiţional albanez.

Sokol împreună cu familia lui- soţia, mama, feţita şi un bebeluş de doar câteva luni despre care, iniţial, încă nedeprinsă cu lumina slabă din cameră, am crezut că este o păpuşă- locuiesc o parte din an în Shkodër, oraşul aflat la 80 de km distanţă de Theth. De cum zăpezile coborâte cu nemiluita peste munte încep să se topească, făcând posibilă trecerea dintr-o parte în alta, iau şi ei drumul spre pitorescul sătuc de pe valea munţilor Shala. Şi rămân acolo până când vremea rea îi va obliga să-şi facă din nou bagajele pentru a reveni în oraş. Nu se compară viaţă în cenuşiul Shkodër cu minunăţia de natură din inima muntelui, dar măcar acolo, în oraş, nu sunt rupţi total de lume, de civilizaţie, aşa cum se întâmplă cu cei câţiva bătrâni, locuitori permanenţi ai satului din care nimeni nu se mai încumetă să plece odată ce troienele de zăpadă vor bloca luni în şir drumul peste munte.

M-am luat cu vorba şi nu v-am povestit nimic despre vizita în kula. Cred că am zăbovit preţ de câteva minute în atmosfera care mi s-a părut destul de apăsătoare, sumbră. Într-un fel, este de înţeles să nu te simţi tocmai confortabil într-un asemenea loc atât timp cât îi cunoşti povestea, ştiind care i-a fost destinaţia atât amar de vreme.

Nu mai stiu dacă am auzit asta de la Sokol sau am citit-o pe undeva, dar kula din Theth s-a aflat oarecum într-o altă situaţie decât restul turnurilor  cândva în număr destul de mare pe pământ albanez.  Asta pentru că oamenii de acolo s-au dovedit a fi oarecum mai paşnici, mai puţin dornici de răzbunarea prin vărsare de sânge. Spre norocul lor, cei care au stat o vreme între zidurile kulei din Theth nu au avut ghinionul de a rămâne închişi ani în şir, aşa cum au păţit-o atâtea alte victime ale gjakmarrjiei. Doar 15 zile, de atât timp era nevoie pentru ca oamenii cei mai respectaţi din comunitate, cei care formau Sfatul Bătrânilor, să găsească o cale prin care să-i îmbuneze într-un fel pe cei hotărâţi să-şi facă singuri dreptate. Au fost stinse astfel nu mai puţin decât 300 de conflicte izbucnite între oamenii locului. Mai mult de atât, în ultima sută de ani, nimeni din sat nu şi-a mai căutat scăparea între zidurile kulei  pentru simplul fapt că nici măcar nu a fost nevoie, oamenii trăind în pace şi înţelegere.

Construită pe două nivele, parter şi etaj, probabil că partea aflată la baza kulei servea ca spaţiu de depozitare. Cel puţin asta este impresia făcând o comparaţie între cele două. Dacă în prima încăpere te întâmpină o austeritate completă, doar un dulap vechi de lemn ce pare mai degrabă aruncat într-un colţ decât pus pentru o anume utilitate, camera de la etaj încearcă să recreeze întrucâtva imaginea unei dhomë (odaie dintr-o casă ţărănească) de altădată. Atmosfera pare să fie oarecum înviorată de covorul ţesut în roşu şi negru, culorile drapelului albanez, şi de tablourile fixate în pereţii de stâncă. Printre ele, recunosc dintr-o scurtă ochire figura impunătoare a prinţului Lekë Dukagjini.  Si mă întreb cum o fi să stai închis în atmosfera aceea atât de apăsătoare, terorizat de frica propriei morţi, având mereu în faţa ochilor portretul omului in mare parte răspunzător de situaţia în care te afli…

Vedere din turn. Cum să stai închis acolo când afară arată aşa?

     Se duce repede timpul acolo, în minunăţia aceea de loc unde ritmul trepidant, obositor al vieţii urbane nu are ce cauta. Simţi cum te încarci cu energie pozitivă şi ţi-ai dori să mai rămâi, măcar o vreme. Ar mai fi atâtea de văzut… cascada Grunas ale cărei ape cad de la peste 30 de metri, oferind un spectacol unic celor care se încumetă să urce până în locul unde îşi are izvorul, iar canionul având acelaşi nume este o adevărată minune a naturii spun cei care l-au străbătut de-a lungul celor aproape 3 km. Şi ar mai fi Ochiul Albastru, lacul glaciar de lângă Kaprre, unul dintre cele mai pitoreşti sate din Alpii Albanezi, căsuţele din piatră din Nderlysa, peşterile de pe vârful Harapi, cascada Gjeçaj… Cineva care a tot colindat prin locurile acelea spunea care ar fi nevoie de măcar o săptămâna pentru a savura pe îndelete minunile oferite de natură acolo, aşa că am motive suficiente pentru a-mi dori să mă reîntorc in Theth… cândva…