Kinderdijk

Kinderdijk 1

M-am trezit în duminica abia trecută că mă aflu cam în aceeași dilemă precum fata săracului cea isteață dintr-o poveste auzită cu vreo sută de ani în urmă. Adică ,,nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum…” Parcă așa se spunea în basmul respectiv, sincer, nu prea am chef acum să caut pe google pentru a reda citatul exact. Bref, NEHOTĂRÂRE ar fi trebuit să fie numele meu. Nici nu m-aș fi mulțumit cu o plimbare prin oraș într-o zi atât de caldă și de însorită( las’ că pot să-l văd oricând, și pe ploaie, frig si vânt, fenomene meteo atât de specifice Olandei), dar nici nu aș fi mers cale de aproape 400 de km, dus-întors, ca să ne plimbam cu barca pe canalele minunatului Giethoorn, așa cum îmi propusese bărbatul meu. La Giethoorn am mai fost, dar am nimerit o zi în care a plouat infernal de la primul până la ultimul minut petrecut acolo, cam vreo 5-6 ore, că numai chef de plimbări romantice cu barca nu am avut atunci. Așa că ne propusesem să ne reîntoarcem într-o zi în care să pot face și eu niște fotografii fără teama că aparatul meu își va da obștescul sfârșit înecat în apa pluvială. Da, mi-aș fi dorit asta, dar nu în respectiva zi…

În fine, ca să nu o mai lungesc mult, după ce m-am gândit și răzgândit de nu știu câte ori de parcă ar fi fost vorba de unica vacanță din viața mea și nu de o simplă ieșire dintr-o duminică oarecare, am zis eu să fie Kinderdijk, un fel de patrie a morilor de vânt în Olanda, un must-see pentru turiștii amatori de priveliști autentic olandeze. Noi nu mai intrăm de ceva vreme în categoria asta când vine vorba de țara asta și, mai mult de atât, locuim la o distanță atât de mică de Kinderdijk că l-am putea vizita aproape oricând, un motiv foarte bine întemeiat pentru care am tot amânat de fiecare dată. 🙂 Am fi putut ajunge și cu bicicletele , aproape o oră de pedalat lejer până acolo, dar asta numai în cazul în care n-am fi avut ghinionul ca hoțul care a intrat în parcarea subterană (și cu acces securizat) a blocului nostru să pună ochii tocmai pe bicicleta abia cumpărată a capului familiei. A pus bine ochii(și mâinile, mai ales) și ia-l de unde nu-i… Așa că tot mașina personală a trebuit să-și facă datoria și pentru deplasarea asta.

K 2

Kinderdijk… bucata asta de pământ aflată la confluența râurilor Merwede și Lek, în regiunea Alblasserdam, este  un loc al naibii de fotogenic si spun ,,al naibii” în sensul cel mai bun al cuvântului. Să zicem că imaginile idilice cu tot felul de mori de vânt aliniate de-a lungul canalelor, cu verdele crud al polderelor ce par nesfârșite îmi sunt oarecum familiare de ceva vreme și mă entuziasmez mai greu într-un asemenea decor. Dar Kinderdijk mi-am dat seama că înseamnă și altceva dacă ar fi să-l compar cu locuri oarecum similare, bunăoară Zaanse Schaas. La fel de intens vizitat de turiști- e o iluzie să crezi că vei găsi un loc de basm în Olanda fără  să fie invadat de prezența umană sau poate că încă nu l-am descoperit eu-,  dar, paradoxal, Kinderdijk reușește să insufle o stare aparte de calm, de liniște… Sigur are ceva doar al lui dincolo de tot ce este specific unui spațiu invadat de turiști indiferent de anotimp. Poate că un cuvânt de spus în asta îl are și faptul că aici a fost evitat aspectul comercial atât de întâlnit în zonele turistice consacrate. Revenind la comparația cu Zaanse Schaas, unde peisajul este minunat, fără indoaială, dar oarecum  încărcat de tot felul de  magazine cu suveniruri, obiecte vintage, produse alimentare, vreo două duzini de muzee, la Kinderdijk nu am văzut așa ceva. Excepție fac un mic magazin  cu suveniruri aflat chiar la intrare și vreo două tarabe cu înghețată și alte câteva produse de patiserie, cred.

K 3

K11

Cuvântul de ordine aici este re-la-xa-re. Da, știu, multă lume a cam uitat cu ce se mănâncă asta și ceva ni se pare nefiresc odată ajunși într-o asemenea oază. Știu cum este să fii turist aflat pentru prima și poate pentru ultima dată undeva anume și atunci te cuprinde parcă disperarea de a bifa cât mai multe experiențe specifice locului respectiv, aproape teama de a nu pierde ceva din tot ce îți poate oferi spațiul acela. Nimic să nu ratăm, nimic să nu ne scape! Cunoaștem…. 🙂 Ei, da, la Kinderdijk e cazul să iei o pauză de la toate acestea și să te mulțumești cu plimbatul agale pe un polder care nu și-a schimbat prea mult înfățișarea față de acum câteva secole în urmă. Iți poți alege ce ți se pare mai tentant- o plimbare cu barca sau cu unul dintre vaporașe, cu bicicleta pe care o poți închiria din sat sau per pedes. Ultima variantă am ales-o și noi oarecum obligați de circumstanțe. Copilul nostru- care se dovește a fi uneori un veritabil ,,Cănuță, om sucit”- a simțit cum brusc îl cuprind senzațiile specifice răului de mașină, dar nu în timpul călătoriei cu mașină, nu, ci imediat cum am coborât din mașină după un drum de nici 20 de minute. Așa că nu am mai luat in calcul varianta vreunui tur cu barca, iar mersul pe bicicletă îl puteam lăsa și pe altădată căci, la drept vorbind, biciclitul numai experiență inedită nu ar putea fi considerat in cazul nostru de când locuim in Olanda.

K7

K6

K5 (2)

K5

Indiscutabil, oamenii vin la Kenderdijk atrași de mulțimea morilor de vânt de aici, 19 la număr, practic, cea mai mare concentrare de asemenea construcții pe tărâm olandez, altfel spus, un soi de rai al morilor de vânt din Țara Morilor de Vânt. 🙂 Cinstit vorbind, or fi ele actorii principali în toată povestea asta, dar farmecul peisajului este dat într-o bună măsură și de darurile pe care natura, deloc zgârcită, le-a lăsat pe bucata asta de pământ brăzdat de ape.

Dacă nu știai, Olanda are și o zi națională dedicată morilor de vânt, Nationale Molendag, pe limba lor spus; de fapt, nu doar o singură zi, ci un weekend întreg, al doilea din luna mai. În acele zile, nu există moară în vârful căreia să nu fluture drapelul olandez, se organizează tot felul de târguri, expoziții, întreceri, în special pentru copii. Eu am preferat să merg la Kinderdijk în primul weekend din luna mai tocmai pentru a evita vacarmul și aglomerația care însoțesc Nationale Molendag și cred că am fost bine inspirată în privința asta. Oricum, toate cele 19 mori de vânt aveau drapelele arborate și aerul de sărbătoare părea să plutească deja în aerul de la Kinderdijk, o atmosfera mai potolită, așa cum îmi este dragă mie. Cu bine!

K8

K10

K12

K10 (2)

K13

K14

K9

 

Advertisements

Zaanse Schans

Zaanse Schas 1

Nici nu încape îndoială că Zaanse Schans este un loc foarte pitoresc, o picătură din Olanda autentică, de demult, când morile de vânt împânzeau țara asta și probabil că nu exista sătuc în care să nu găsești un meșter priceput în a-ți face perechea perfectă de saboți. Dar, dincolo de peisajul încântător, pe mine m-a izbit mirosul, o aromă tare, dulce, aspră oarecum. N-aș spune că mi-a plăcut teribil, de fapt, chiar mi s-a părut un pic nesuferit până am reușit să mă obișnuiesc. L-am simțit imediat de cum am coborât din mașină, încă din parcarea aflată la intrarea în satul muzeu, m-a intrigat în primele două-trei ore pentru că îmi părea extrem de cunoscut, dar fără să-mi pot da seama de unde vine…  Primul meu gând a fost că, pe undeva, se coc plăcinte cu brânză si că responsabilul de treaba asta a cam uitat de ele.  Dar m-am lămurit apoi că simțul meu olfactiv a luat-o razna de-a dreptul. Așa-zisul miros de de brânză rumenită era, de fapt, aromă intensă de cacao. Ei, da, îmi plac parfumurile la nebunie, cândva am strâns o colecție impresionantă, obișnuiam să cumpăr din aproape toate locurile foarte dragi mie câte un parfum care să-mi amintească de locul respectiv, un fel de ,,a la recherche du temps perdu” doar al meu. Dar dacă, într-o altă viață, s-o fi întâmplat să fiu parfumier- că tot veni vorba, una dintre cărțile care m-a fascinat de-a dreptul a fost ,,Parfumierul” lui Patrick Süskind- atunci, vai, probabil că am fost cel mai prost parfumier întâlnit vreodată. 🙂 Cum să confunzi mirosul de cacao, nu oricare, ci  Van Houten, cea mai cunoscută cacao olandeză, cu o tradiție de vreo două secole, cu nesuferitul miros de brânză prăjită excesiv? Shame on me! :))) Dincolo de glumă, probabil că aș fi reușit să ghicesc de la bun început dacă nu s-ar fi amestecat in povestea asta și mirosurile degajate in procesul de obținere a bomboanelor gelatinoase  liquorice, cel mai oribil (după părerea mea) desert olandez.

Cam un milion și jumătate de turiști vizitează anual Zaanse Schans, prin urmare nu te aștepta la cine știe ce plimbări romantice înconjurați de liniștea adâncă de pe malul drept al râului Zaan. Nu există așa ceva. Indiferent de anotimp, este imposibil  să găsești locul pustiu. Olandezii știu să valorifice din plin potențialul turistic al unei zone, iar Zaanse Schans, pe lângă avantajul de a se afla foarte aproape de Amsterdam, cam 20 km în direcția NV, chiar are foarte multe atracții de oferit. O zi rezervată doar pentru acest loc este mai mult decât suficient, poate chiar o jumătate de zi dacă nu ai de gând să bifezi chiar totul de pe lista punctelor de interes. Vor fi câteva ore pline în care nu se pune problema că te-ai putea plictisi pentru că sunt multe locuri interesante de vizitat, lucruri inedite de experimentat. Și apoi, dacă la un moment dat simți nevoia să te afli într-un loc mai puțin asaltat de turiști, atunci poți trece râul Zaan și ajungi astfel într-un loc absolut încântător, dar mai liniștit, cu o atmosferă mai calmă, satul Zaandijk.

Zaandijk
Zaandijk

Fără pretenția de a face un top al celor mai interesante locuri de văzut aici, chiar nu este de ratat o vizită la Kooijman Souvenirs & Clogs, un fel de 3 în 1, un vechi depozit în care se află un atelier unde se confecționează klomperii, vestiții saboți olandezi, un magazin de suveniruri și un muzeu al  încălțărilor din lemn, modele foarte interesante și cu o vechime considerabilă.

Întreaga afacere aparține familiei Kooijman, iar oamenii se află deja la a treia generație de când se ocupă cu așa ceva. Ei au reușit să adune una dintre cele mai impresionante colecții de saboți din lume și, mai mult de atât, nu știu să mai existe și alte locuri în Olanda în care să poți asista la o demonstrație live, klomperii fiind confecționați manual chiar sub ochii vizitatorilor. Citeam undeva că, în Olanda, se fabrică anual în jur de 6 milioane de perechi de klomperi, majoritatea zdrobitoare fiind cumpărată de… turiști, desigur. Personal, încă nu am văzut vreun olandez care să umble încălțat cu așa ceva.

Klomperi uriasi

Magazin Klomperi

Saboti cu lalelesaboti pentru patinat

Klomperi muzeu
Which do you prefer? :))

saboti roz

In Klomper

Catharina Hoeve, o fermă specializată în producția de brânzeturi, construită după modelul celor din secolul XVII,  este un alt loc vestit în Zaanse Schans. Poți asista la un întreg proces de obținere a brânzei, explicat pas cu pas de ghidul de serviciu sau te poți limita doar la degustarea a zeci de soiuri de brânză și cașcaval, unele chiar de-a dreptul neobișnuite în privința gustului și chiar a culorii. Cele mai multe provin din zona Gouda, principalul producător de brânzeturi al Olandei. Preferatele mele sunt sortimentele cu levănțică(e adevărat, culoarea violet a brânzei m-a făcut să fiu puțin reticentă la început, dar gustul e divin), cu ulei de trufe și ardei iute, dar nici brânză verde neon ca urmare a combinației cu pesto nu e de neglijat. Fiică-mea a fost încântată de cea cu gust de cocos, așa ca ne-am făcut proviziile pentru o vreme din magazinul cu pricina.

Magazin
Se vede treaba că nu doar eu am făcut o pasiune pentru brânza de Gouda cu levănțică. 🙂
capritele de la Zaanse Schas
Nici căprițele nu lipsesc din preajma fermei de brânzeturi. 🙂

Să mergem mai departe, zic… Și ajungem la CocoLab, locul ,,vinovat” pentru mirosul puternic de cacao și, uneori, liquorice, atelierul în care îți poți face propria ciocolată sub îndrumarea unui maestru cofetar care îți va povesti despre prepararea ciocolatei în stilul tradițional olandez. O lecție care durează jumătate de oră costă 9 euro, pentru o oră întreagă, 22 euro. Te grăbești sau nu ai chef de de așa ceva, în schimbul a 2 euro, îți poți prepara singur o ciocolată caldă. A, să nu uit, Van Houten este cea mai apreciată cacao olandeză din ultimii aproape 200 de ani. Are o aromă puternică și cu un gust aparte față de alte sortimente încercate de mine până acum. Posibil să fie de găsit în multe dintre magazinele din Olanda, dar știu sigur că nu lipsește  din rândul produselor expuse spre vânzare la CocoLab.

CocoLab 2

CocoLab 1.jpg

Și ar mai fi destule locuri interesante în care poți zăbovi mai mult sau mai puțin: mai multe muzee, ateliere de lucru, tot felul de magazine cu suveniruri, dar și antichități, obiecte vintage. Că veni vorba, am descoperit acolo un loc minunat- magazinul de antichități Jagershuis. Se află în cea mai veche casă din Zaanse Schans, o clădire construită in urmă cu aproape 400 de ani de un bogat negustor de cherestea din zona asta.

Gradina Jagershuis
În grădina casei în care se află magazinul de antichități Jagershuis.
Muzeul Painii
Bakery Museum de Gecroonde Duyvekater, mai simplu și mai pe înțelesul oricui- Muzeul Pâinii. Se găsește în spațiul unei brutării construită în 1658, an din care încă se păstrează cuptorul de pâine și podeaua frumoasă din marmură. Duyvekater, numele muzeului, vine de la faimoasa pâine dulce specifică zonei Zaanse Schans.

Din păcate, timpul a fost prea scurt pentru a încerca unul dintre tururile organizate aici pentru explorarea împrejurimilor locului. Poate altădată, mai puțin de 100km despart orașul în care locuim de Zaanse Schans, așa că nu-i vreun bai… Se pot închiria biciclete, există câteva trasee special amenajate in acest scop sau poți alege plimbarea cu barca sau vaporașul însoțit de unul dintre ghizii locului. Dacă ți-ai propus să ajungi aici, uite un site foarte bine pus la punct, cu toate informațiile actualizate la zi.

Așa… și să ajung, în sfârșit, la un subiect foarte drag mie atunci când vine vorba de partea asta a Olandei. Este vorba despre morile de vânt care dau un aer atât de pitoresc locului și despre cele câteva case construite în stilul arhitectural olandez specific secolului XVII. Nu mă hazardez în a povesti despre fiecare moară în parte, o să spun doar că multe dintre ele au o istorie de câteva sute de ani, unele au fost aduse de la o distanță considerabilă, sunt funcționale și pot fi vizitate pentru poveștile interesante spuse de ghizii de acolo, dar și pentru panorama extraordinară oferită de la înălțimea lor. Rămâne doar să te hotărăști ce să alegi- există mori pentru măcinarea condimentelor(mirosul este demențial în preajma lor), pentru obținerea pigmenților de vopsea, felurite uleiuri, cherestea… Pentru cine este interesant de povestea fiecărei mori în parte, detalii foarte interesante sunt de găsit aici.

Pe câteva dintre muuultele mele fotografii cu morile de vânt și minunatele case vopsite în verde și albastru din Zaanse Schans le-am atașat mai jos. Cu bine!

Zaanse 1

Zaanse 8

zaanse-3.jpg

Zaanse 5

Zaanse 10

Zaanse 6

Zaanse 5

Zaanse 9

Black&White

 

Pe patine prin Olanda înghețată

A fost nebunie mare în Amsterdam în zilele din urmă.  Uite că ,,Siberische Beer”  a făcut posibilă minunea asta- capitala olandeză s-a transformat în ditamai patinoarul la începutul lui martie. Da, nici nu e de mirare entuziasmul olandezilor ieșiți la patinat pe canale dacă ne gândim că au avut ceva de așteptat- 6 ani-, iarna foarte geroasă din 2012 aducându-le atunci cadoul mult dorit.  Apropo,  în iarna asta a fost pentru prima dată când am auzit despre ceea ce ei numesc  ,,ijstransplantatie ”, adică… transplant de gheață. Pe canalele din Amsterdam s-a patinat zilele acestea fără a fi nevoie de o asemenea ciudățenie, acum natura a făcut totul, dar transplantul de gheață a fost soluția pe care olandezii au găsit-o în iarna lui 1997, în perioada desfășurării  Elfstedentocht-ului, pentru  a evita astfel vreo posibilă tragedie din cauza grosimii insuficiente a gheții.

Elfstedentocht 1997
Elfstedentocht 1997, sursa aici

Și dacă tot am pomenit de Elfstedentocht, pe repede înainte vă spun câte ceva și despre competiția asta după care olandezii tânjesc ierni în șir. Există o vorbă care zice că ei sunt în stare să renunțe la perspectiva organizării unui turneu mondial de fotbal în țara lor și chiar la posibilitatea de a primi brânză gratis, nelimitat,  tot anul,  doar de dragul organizării unui nou Elfstedentocht. 🙂 Tânjesc ei, dar… degeaba pentru că, între două asemenea competiții de patinaj viteză,  s-a întâmplat să treacă chiar mai bine de  două decenii fără ca să poată fi dat startul din nou . Motivul? Stratul de gheață pe care se întrec în jur de 300 de patinatori nu a atins grosimea regulamentară de 15 centimetri. Din 1909, anul în care a fost organizat pentru prima dată, locul ales pentru desfășurarea maratonului a rămas același- provincia Friesland din nordul Olandei. Mai precis, este vorba despre un traseu circular, lung de aproape 200 de km, format din apa înghețată a canalelor, râurilor și lacurilor din 11 orașe, punctul de plecare și sosire fiind același oraș- Leeuwarden. Din cauza iernilor relativ blânde, uite că a trecut aproape un secol de la primul Elfstedentocht și doar 15 asemenea competiții au putut fi organizate de atunci, ultima fiind în urmă cu 21 de ani.

În iarna lui 2012, perspectiva unui nou Elfstedentocht a pus pe jar întreaga Olanda, dar s-a renunțat în ultimul moment, organizatorii declarând că nu vor să pună în pericol siguranța participanților din cauza creșterii bruște a temperaturilor peste pragul de îngheț. O hotărâre foarte înțeleaptă dacă stai să te gândești că atunci, în ’97, stratul de gheață pe care urma să se desfășoare competiția ar fi trebuit să suporte câteva sute de mii de oameni- concurenți, patinatori de ocazie, susținători, presa străină- atrași de renumele acestui inedit maraton viteză.

Ei, da, cum era de așteptat, zilele foarte geroase din ultima săptămâna a lui februarie  le-au dat din nou speranțe olandezilor mari iubitori de Elfstedentocht, dar în zadar. Mai mult de atât, chiar citeam zilele trecute un articol în care se scria că olandezii ar trebui să fie realiști și să spună adio unei asemenea competiții pentru că fenomenul încălzirii globale va face absolut imposibilă organizarea în viitor a unei alte ediții.

N-a fost să fie Elfstedentocht nici în iarna asta, dar pentru că au înghețat bocnă canalele, lacurile, râurile, oamenii și-au pus imediat patinele că nu se știe peste câți ani vor mai avea o asemenea ocazie. Firește, există destule patinoare în țara asta, dar nu se compară. Din păcate pentru mine, am ajuns cu o zi mai târziu în Amsterdam, așa că am ratat ocazia de a poza oamenii zburdând fericiți pe patine. Măcar am avut soare, mult soare și cald așa cum nici nu am sperat in urmă cu doar o zi când am refuzat categoric să ies din casă de teama gerului strașnic.

E tare frumos Amsterdamul, mi-a plăcut mult, cam prea aglomerat pentru gusturile mele și nu vreau să-mi imaginez cum arată străzile orașului vara, perioada preferată de cei mai mulți turiști. Eu, aproape sigur, îl voi evita în perioada respectivă. Până la următorul popas în minunata capitală, vă las aici câteva dintre fotografiile mele, făcute în urmă cu două zile în Amsterdam. Cu bine!

_DSC0502-4

_DSC0506

_DSC0541

piata de flori
Unele alegeri sunt atât de grele…:) Până la urmă, și-a ales un bonsai cu frunze roșii ca focul.

_DSC0614

_DSC0719

_DSC0595

Iarna în Olanda

24955581_1573334022757151_1790623124929615091_o

,,-Dat het zo koud is!”, îmi spune vecina mea olandeză,  după ,,goedemorgen”-ul  de rigoare (presupun eu că este una dintre vecinele mele, când locuiești într-un turn cu peste 25 de etaje, este cam  imposibil să știi exact cu cine te-ai întâlnit în ascensor), în timp ce coborâm împreună de la nivelul 10. Pentru olandezi, observațiile despre vreme sunt, se știe, cel mai bun prilej pentru a începe o scurtă conversație, așa, din amabilitate, pentru a umple un timp scurt de tăcere jenantă când doi oameni sunt forțați de împrejurări să împartă un spațiu foarte restrâns, bunăoară liftul nostru.

Buuun, eu sunt încă la stadiul în care mintea mea refuză să priceapă măcar o iotă atunci când cineva mi se adresează în olandeză și tot ce disting din spusele persoanei din fața mea este doar un șir nesfârșit de h-uri venite din adâncul laringelui peste care se rostogolesc parcă de-a valma r-uri, f-uri și alte câteva consoane, toate rostite cât se poate de apăsat, neapărat. Iar eu mă simt ca și cum omul respectiv se răstește la mine pentru că aș fi făcut ceva rău. Și mă pierd ca o fetiță prostuță care nu știe ce răspuns să dea la o întrebare pusă pe un ton intimidant. Să fim înțeleși, nu am nimic cu olandezii, cei pe care i-am cunoscut eu sunt chiar foarte ok, doar că limba lor sună ca și cum te-ar lua la ceartă (cel puțin așa mi se pare mie, sper să scap de impresia asta… cândva.). Așa că abordez un zâmbet candid și vin cu fraza pe care deja am ajuns s-o urăsc profund: I’m sorry, I don’t speak Dutch

Daaaar… nu și în cazul conversației din lift. De acolo plecasem, dacă va mai amintiți… Cum s-ar spune, încep să-mi depășesc bariera lingvistico-psihologică sau cum s-o fi numind blocajul acesta in cazul meu. Nu, nu într-o așa măsură încât să mă aventurez în a răspunde în olandeză- mai e cale lungă până acolo- dar măcar încep să pricep ceva. Bine, recunosc, dată fiind asemănarea fonetică izbitoare a lui ,,koud” cu englezescul ,,cold”, probabil că aproape orice străin de limba olandeză, dar măcar puțin cunoscător de engleză, ar fi înțeles spusele vecinei mele, dar eu tot mândră de mine îs. Exagerez, firește, dar un pic de haz de necaz nu îi strică nimănui. Așa că îi răspund vecinei mele amabile că pentru mine gerul contează mai puțin, important este că nu plouă- da, minune, uneori trec câteva zile în șir fără să ne sâcâie ploaia în Olanda-, că soarele strălucește și că, la sfârșit de februarie, vremea asta îmi dă senzația că a venit deja primăvara. Vecina este de acord cu tot ce debitez eu în engleză- Sfântă amabilitate olandeză!-,  ascensorul se deschide la parterul clădirii și ieșim împreună în ,,primăvara” de afară, la vreo 3-4 grade, cu MINUS. Ea își potrivește mănușile, își îndeasă mai bine căciula pe urechi și probabil că se întreabă din ce loc cu geruri siberiene am venit eu în țara lor de am ajuns să mă cred în mijlocul primăverii când canalele olandeze sunt încă înghețate. Iar pe mine mă amuză gândul că nu mai departe decât iarna trecută, tot la sfârșitul lui februarie, mă bronzam sub soarele deșertului în Qatar. Am urât gerul, dar de când cu venirea în Olanda, uite că nu mă mai înspăimântă atât de tare, important e să nu plouă și SĂ FIE SOARE, chiar și din acela cu ,,dinți”, nu contează!!! Mda, soarele care m-a exasperat în anul petrecut în Qatar și ploaia după care am tânjit  în același Qatar; cred că s-a întâmplat să plouă de 3-4 ori într-un an întreg, iar acum am ploaie… să-mi ajungă. Nemulțumiți care suntem noi! 🙂

Până să vă povestesc despre primăvara olandeză- despre care știu deja că va fi una foarte ploioasă, așa cum este fiecare anotimp in partea asta de Europă, normal- să vă spun câte ceva despre prima mea iarnă aici. Am avut o iarnă cu de toate, lucru mai rar întâlnit prin locurile acestea. Așa, să fie pentru fiecare, că tot e plină Olanda de expați, emigranți veniți din toată lumea, nimeni să nu sufere de vreun fel de nostalgii legate de lipsa zilelor însorite, a zăpezii, a gerului, a canalelor înghețate, a vântului puternic. Mă rog, nu știu dacă există cineva care să gândească ceva de genul: ,,-Vai, cât de dor îmi este de o furtună care să facă prăpăd în cale!”, dar am avut și vreo două din astea, iar cea de la mijlocul lui ianuarie chiar a fost urâtă de tot. În clipul de mai jos, o compilație a unor momente surprinse în perioada respectivă, recunosc, m-a amuzat pățania biciclistului. Frate, cum să biciclesti pe o așa vreme?!? În rest, zâmbetul mi-a cam înghețat pe buze..

Să vă povestesc despre lucruri mai plăcute, zic… Despre prima ninsoare serioasă văzută aici, prima și ultima pe iarna asta pentru că tot ce a urmat apoi au fost mici glumițe comparativ cu zăpada căzută aproape de mijlocul lui decembrie. Așa fulgi mari eu nu cred să fi văzut vreodată, de vis a fost. A nins întreaga zi, a nins și în noaptea imediat următoare, dar a doua zi, pe seară, zăpada devenise deja aproape o amintire din cauza celor 10-11 grade pentru că, da, iernile în Olanda sunt blânde, rareori maximele zilei coboară sub valoarea de îngheț, așa cum s-a întâmplat acum, la sfârșit de februarie.

25182390_1573331449424075_3220433705154859003_o-1

iarna Olanda 2

iarna Olanda 3

iarna Olanda 4

iarna Olanda 5

Nu-mi aduc aminte ca ianuarie să fi excelat prin ceva anume, cred că totuși ploile și-au spus cuvântul, deci nimic ieșit din comun pentru țara asta. În schimb, februarie a fost de senzație cu zilele lui însorite. Destul de frig, chiar anormal de frig în anumite perioade, dar cu 136 de ore în care a strălucit soarele(media pentru februarie este de doar 86), este posibil să fie declarată câștigătoare în topul celor mai însorite luni din Olanda, în 2018, ,,un pic” anormal fiind vorba de februarie. Așa că am profitat de vreme și am ieșit la pozat de cer albastru, mult verde, floricele colorate și canale mai mult sau mai puțin înghețate…

ghiocei, Olanda

Și, la sfârșit de februarie, uite că a dat năvală peste noi ditamai ,,de ‘Siberische Beer”, adică ,,Ursul din Siberia”, așa a numit presa olandeză valul de frig venit peste Europa tocmai din ținuturile înghețate ale Rusie. ,,Superb”! Și de data asta este cam prea mult chiar și pentru fiică-mea care spune că ei nu îi este niciodată frig și că ar fi preferat să se nască eschimos. Ei, aș!  Stă la fereastră și se minunează de cât de senin este cerul(cu atât de puține zile însorite pe an, cred că am ajuns să fim precum cârtițele, prea multă lumină solară = nefiresc), dar parcă nici nu ar ieși în gerul și vijelia de afară. Ok, mie îmi convine. 🙂 Norocul ei (și al meu) că perioada asta a coincis cu vacanța care marchează sfârșitul trimestrului 2 în școlile din sudul Olandei.  Perioadele în care se dă startul vacanțelor școlare diferă în funcție de zona în care te afli- în partea de nord și centrală, respectiv regiunea de sud-, motivul principal fiind evitarea haosului în trafic. Așa că, tocmai în perioada asta, copiii din nordul și centrul Olandei, adică exact zonele cele mai vitregite zilele acestea, merg la școală pentru că vacanța lor s-a încheiat deja cu aproape două săptămâni în urmă. Din câte am remarcat până acum, pe aici nu prea se practică închiderea școlilor din cauza intemperiilor atât timp cât nu se consideră a fi foarte serioase, cu atât mai puțin când e vorba doar de ger și vânt. Căci, așa cum bine spunea zilele acestea un meteorolog olandez, ce mare tragedie poate să fie atunci când  minimele coboară puțin sub minus 10 grade? ,,- Een warme trui lost het probleem wel op” (un pulover călduros rezolvă problema), concluziona el și zău dacă nu are dreptate omul.

Numai ce am aruncat o privire rapidă pe prognoza meteo pentru zona în care locuim noi. Începând de mâine, scăpăm de valorile cu minus, dar, așa cum mă așteptam, încep ploile. Adunat, cu puțin noroc, vom avea în luna martie vreo 6-7 zile in care vom putea ieși fără grija ploii, teoretic, practic…rămâne de văzut… Bune și astea, noi să fim sănătoși, restul chiar nu mai contează.

S-aveți primăvara pe care v-o doriți!

flori Olanda 2

 

Olanda. Punct și de la capăt.

blog 1
      De câte ori îmi amintesc de zilele imediat premergătoare plecării noastre în Olanda, am puternica senzație că am fost personaj într-un film derulat cu o viteză amețitoare. Și poate că, într-un fel, a fost mai bine așa. Probabil că o perioadă liniștită, cu suficient timp pentru meditat și întors situația nou creată pe o mie de fețe, m-ar fi făcut să ezit oarecum, să-mi pun fel și fel de întrebări. La urma urmelor, nu mi se întâmplă chiar în fiecare zi să fiu pusă în situația de a alege o altă țară pentru viitorul copilului meu, pentru noi- eu și soțul meu- oameni la 40+. Am încheiat un capitol numit Qatar- e drept, atunci când l-am început, în vara lui 2016, nu ne-am gândit că va fi atât de scurt, doar un singur an, dar a fost o experiență intensă, complet diferită de tot ce trăisem anterior, prin urmare… no regrets… Și, mai mult de atât, am hotărât să punem un mare punct vieții de expat, o perioadă foarte interesantă din viața noastră, cu extrem de multe provocări, situații inedite, multe călătorii, oameni noi, dar, din păcate, toate venite la pachet și cu  părțile mai puțin plăcute ale unui perpetuu mutat dintr-o țară în alta. Ups, asta îmi amintește de faptul că va trebui să găsesc o altă denumire pentru blogul meu fiindcă ,,Expat Wife” nu prea se mai potrivește noii realități. 🙂

       Ei bine, am făcut-o și pe asta, de aproape jumătate de an suntem rezidenți olandezi în toată regula, cu BSN (burgerservicenummer, ca să folosesc denumirea în olandeză, un soi de CNP, fără de care nu prea poți face nimic aici, în Olanda, atât timp cât nu ești doar un simplu turist) și cu tot ce presupune condiția de rezident în țara asta. Până în momentul în care legea olandeză ne va permite înscrierea la examenul pentru obținerea cetățeniei olandeze (fix 5 ani din momentul obținerii BSN-ului), am mai avea ceva timp pentru învățarea limbii olandeze, sper… 🙂

Cum e viața în Olanda? Hm, sunt multe de spus, nici nu știu de unde să încep… În primul rând,  complet altfel, dacă e s-o compar cu țările prin care am locuit în anii din urmă și cu, desigur, țara mea de baștină.  Pe alocuri, îmi aduce aminte de perioada trăită în Croația, țară pe care am iubit-o și care va ocupa mereu un loc special în sufletul meu. Nu e vorba de peisaje, nici măcar de atmosferă sau felul de a fi al oamenilor, deși, dacă mă gândesc mai bine, pe alocuri, unele asemănări ar exista în privința asta. În primele săptămâni petrecute în Olanda, nu reușeam deloc înțeleg de ce anume mă tot încearca senzația aceea de déjà-vu.  Mă rog, exprimarea asta consacrată, déjà vu,  nu era tocmai potrivită în cazul meu, mai degrabă i-aș spune déjà senti pentru că vizualul nu prea avea ce căuta aici.  Mai nimic din înfățișarea futuristului Rotterdam nu-mi inspira atmosfera din Rijeka, orașul croat în care am locuit vreme de doi ani. Apoi, într-o bună zi, mi-am dat seama. Trebuie să fi fost într-una din după-amiezile acelea liniștite de toamnă, în timp ce rătăceam pe vreuna dintre străzile lăturalnice, atât de dragi  mie, aproape îngropate sub o mare galbenă de frunze, departe de agitația vreunui mare bulevard. Atunci am înțeles ce anume mă lega de trecutul trăit în Croația. Nimic altceva decât o profundă liniște sufletească, sentimentul că am ajuns în locul în care trebuia să fim. Că, da, inevitabil, se vor mai ivi și diverse obstacole de trecut,dar, dincolo de toate, rămâne lucrul cel mai important, faptul că, într-un anumit moment din viață, am luat o hotărâre și am îndrăznit mergem până la capăt. Nu sunt naivă să cred că totul va fi perfect, sunt conștientă de toate eforturile presupuse de adaptarea la o nouă cultură, alte mentalități, învățarea unei limbi deloc ușoare, dar, asta e, am făcut o alegere și trebuie să ne-o asumăm cu tot ce aduce ea.

blog 2

Greu de crezut, dar am început chiar să fac pace și cu vremea de aici. Nu că aș fi avut altă opțiune, poate doar să-mi fac din nou bagajele abia desfăcute și să fug spre alte zări mai însorite. Că tot veni vorba… Măi, eu știam câte ceva despre ploile care cad și tot cad aproape zilnic peste pământul olandez, despre verile răcoroase, chiar prea răcoroase pentru gusturile mele, dar cred că n-am vrut să conștientizez pe deplin efectele unei asemenea clime pentru o persoană meteosensibilă până în măduva oaselor, adică exact așa ca mine. Am pierdut șirul anilor de când organismul meu se manifestă precum cel mai sensibil barometru la schimbările de vreme: cer acoperit de nori, ploi pe care, uneori, nici tot felul de aparate sofisticate în domeniu nu reușesc să le prevadă, răcire bruscă a vremii, presiune atmosferică scăzută, s.a.m.d… Pentru nimic in lume, organismul meu n-ar fi ratat ,,plăcerea”  de a-mi da de știre despre toate acestea. Și eu suportam consecințele de rigoare că nu prea aveam încotro.

Așa… și ajung eu în Olanda și am norocul să mă bucur de un sfârșit de august absolut superb,  că se mirau și olandezii de minunea care a dat peste ei la final de vară- zile foarte calde, cu soare strălucitor și cer albastru, fără scamă de nori. O adevărată poezie, ce mai! Și, aproape incredibil, ploaia ne-a ignorat aproape complet mai bine de o săptămână… Pentru o țară în care plouă, în medie, 100 de minute, zilnic, asta e mare lucru. Dar cum o minune nu poate dura la nesfârșit, pe la începutul lui septembrie, s-a declanșat ,,veselia”, cer plumburiu, ceva vânt, iar ploile s-au dezlănțuit și ele din plin. Ca și cum ar fi dorit să-și ia revanșa după o așa  lungă absență. Și, cum era de așteptat, pe toate acestea a trebuit să le resimt din plin, stare mizerabilă condimentată și cu o nesuferită de febră musculară provocată de mersul pe bicicletă după o pauză de vreo 3 decenii . Asta cu biciclitul e o altă poveste, rămâne pe altădată…

_DSC0321
Un peisaj foarte familiar mie, vedere de la una dintre ferestrele casei. Eh, nu e întotdeauna chiar așa de scary, iar curcubee minunate ca aici (duble chiar) nu am văzut nicăieri până acum.

În fine, partea nostimă cu meteosensibilitatea asta a fost că, la un moment dat, organismul meu cred că s-a cam plictisit s-o tot facă pe meteorologul de serviciu. Probabil că a fost funny pentru el să mă chinuie o vreme, adică niște ani buni, dar, în niște limite rezonabile, să zicem, în medie, cam o dată pe lună, mai ales toamna. Chiar mult mai rar de atât, dacă e să mă gândesc la anul petrecut în Qatar, când vremea din deșert nu mi-a dat deloc de furcă. Cum, în Țara Morilor de Vânt, plouă aproape zilnic, bașca norii grei, umiditatea ridicată din atmosferă și temperaturile scăzute, eu îmi imaginez că i s-a făcut lehamite de atâta acțiune și s-a decis -mi dea pace. Nu definitiv, nu am eu norocul ăsta, dar măcar fie cu pauze, sper. 🙂

Ei, da, vă mai povestesc și cu alte ocazii, aici, pe blog, despre Olanda și nu doar. Acum, dacă tot m-am întors după vreo câteva luni bune de absență, poate îmi revine și pofta de scris. Subiecte am… gârlă! Zile însorite s-aveți! La propriu și/sau la figurat, cum vă pofteste inima. Vă asigur că se întâmplă lucruri minunate și te poți simți foarte bine chiar și într-un loc în care plouă aproape zilnic. Totul depinde doar de tine, de cum alegi tu să-ți fie. Cu bine!

Amintiri din Theth (II)

DSC_0244

Ziua în care am ajuns în Theth nu părea să anunţe prea multe lucruri bune, mai ales din partea vremii. Acolo, în Munţii Blestemaţi, un apelativ pentru culmile incredibil de înalte şi abrupte ale Alpilor Dinarici din nordul Albaniei, totul pare desprins dintr-o poveste cu mult verde, ceţuri groase şi ploi dezlănţuite din senin. Aşa, ca un om mânios la culme care îşi varsă năduful exploziv pentru ca apoi să îţi zâmbească frumos, ingenuu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cam aşa e şi cu ploile care cad vara pe văile munţilor Shala. Vezi bine că şi ploile dese şi norii negri au felul lor de a-i îmbuna pe cei nevoiţi să le suporte. O lumină caldă, blândă pune stăpânire pe întreg muntele, totul pare mai viu, mai colorat, mai proaspăt, aproape ireal pentru cei nedeprinşi cu viaţa de zi cu zi într-un asemenea loc.

DSC_0280-2

Aşa că am avut şi noi parte de ,,botezul” ploii. Ce-i drept, nimic serios, doar preţ de câteva minute, răstimp în care ne-am adăpostit într-un soi de bodegă aflată în centrul satului.

De acolo, drumul aşternut bogat cu pietriş adus din albia râului Thethit duce în 10-15 minute la casa mai mult decât modestă a lui Sokol Koceku. Ei bine, omul acesta a primit moştenire unul dintre puţinele turnuri kula care mai sunt astăzi de găsit pe teritoriul albanez. Din fericire, kula familiei Koceku, veche de mai bine de 400 de ani, nu a avut parte de soarta multor asemenea turnuri dărâmate rând pe rând în timpul ocupaţiei otomane şi, mai târziu, în perioada dictaturii comuniste a lui Enver Hoxha.

Până să călcăm pragul casei lui Sokol, observ un soi de adăpost destul de neobişnuit în umbra căruia se află o fetiţă care nu cred să fi avut mai mult de 10-11 ani. Are un zâmbet atât de cald, de frumos, la fel ca şi lumina aceea dulce aşternută peste munte, după ploaie, într-o zi de vară. Pe lângă un asemenea copil nu ai cum să treci indiferent, mai ales când te salută atât de prietenos. Aşa că mă apropii, intrăm în vorbă şi vedem că fetiţa albaneză se descurcă destul de bine la capitolul conversaţie în engleză, limbă pe care, spune ea, a învăţat-o conversând cu turiştii care vizitează ,,my store”. Ai crede că este o fetiţă care se joacă ,,de-a vânzătoarea”, dar nu, ea chiar vinde te miri ce- câteva borcane cu miere sau dulceaţă din fructe de pădure, pacheţele cu plante medicinale, calupuri mici de brânză, caşcaval şi sticle cu lapte proaspăt – într-un soi de încăpere (mult prea pretenţios cuvântul acesta, dar altul nu-mi vine acum în minte) înjghebată pe marginea unei culmi a dealului.

DSC_0166-2

DSC_0164

Îmi pare de-a dreptul incredibil.  În spatele şi în dreapta acelui adăpost din crengi şi frunze uscate într-un alt anotimp, pământul s-a surpat cu totul lăsând să se vadă un hău pe fundul căruia se zăresc sclipind apele râului Thethi. În spaţiul mic, cât pentru o căsuţă de copil, există chiar un frigider vechi, dar funcţionabil încă, o laviţă acoperită cu un lăicer viu colorat, o măsuţă, un aparat de radio cu o înfăţişare curioasă, probabil moştenire de la bunici.

În faţa aşa-zisei uşi, se întinde un fel de terasă pe care mesele şi scaunele stau într-un echilibru ce îmi pare grozav de precar, pe o punte suspendată deasupra văii. Imaginea asta o simt dintr-odată ca fiindu-mi atât de familiară. O credeam uitată de mult timp şi brusc îmi dau seama de unde vine. Aşa îmi imaginam eu, cândva, în copilărie, una dintre scenele din ,,Capra cu trei iezi”. 🙂 Ştiţi voi, imaginea aceea memorabilă când capra pregăteşte locul pierzaniei pentru lupul mâncător de iezi. Iar dacă sub podeţul improvizat de ,,biata caplă” (aşa obişnuiam s-o compătimesc pe atunci) ardea focul răzbunător, aici se află cu totul altceva. Printre spaţiile dintre beţele ce sper să fie suficient de rezistente, priveşti vârfurile copacilor şi aceleaşi unde repezi ale râului ce taie satul în două.

DSC_0178
Şi un alt soi de terasă rustică… De data asta, proprietarul a preferat să o suspende la 2-3 paşi deasupra pământului, printre ramurile copacilor din jur. Asta îmi inspiră ceva mai multă încredere. Dacă se întâmplă să ai ghinionul ca lemnul să cedeze cu tine acolo, măcar distanţa este suficient de mică, zic eu, încât să nu păţeşti mare lucru.

Cum spuneam, intrăm în vorbă, cumpărăm una-alta, nu atât pentru că am fi avut cine ştie ce nevoie de lucrurile acelea, cât de dragul micuţei albaneze. E o minune de copil!

Ne luăm rămas bun, mai facem câţiva paşi doar şi suntem în faţa casei lui Sokol Koceku, proprietarul unicei kule din Theth. Despre kanun, despre gjakmarrja şi despre kula, refugiul celor urmăriţi pentru a fi ucişi din răzbunare, am scris aici, aşa că n-am să mai intru în alte detalii privind vendeta albaneză. Cât priveşte kula lui Sokol, probabil că nu există turist care, odată ajuns în Theth, să nu fie mânat de curiozitatea de a urca în turnul care altădată îi adăpostea pe cei aflaţi în pericol de moarte la modul propriu.

Iar Sokol, gătit de fiecare dată în costumul tradiţional albanez, îi primeşte cu drag pe fiecare. Casa şi-a construit-o la doar câţiva paşi de kula primită moştenire de la un unchi. Costă doar un euro ca să poţi urca în turnul vechi de vreo 400 de ani. O suma infimă, dar Sokol trage nădejde că banii obţinuţi astfel îl vor ajuta într-o zi să demareze munca de renovare a mai puţin obisnuitei moşteniri. Iar dacă omul are chef să stea la o cafea în casa lui, cu atât mai bine, oricine este primit acolo cu braţele deschise. Nu este prea vorbăreţ cu cei care nu-i cunosc limba, dar nu pentru că n-ar şti să fie ospitalier, nici pe departe.  Motivul este cu totul altul: Sokol nu stăpâneşte prea bine limba engleză. În schimb, Maria, fiica lui care nu cred să fi împlinit încă 10 ani, se străduieşte să ne explice diverse lucruri, chiar să-i arate fetei mele câteva acorduri la çifteli. Şi unde cuvintele nu mai vin în minte, compensează din plin gesturile, mimica şi zâmbetul ei de copil bun şi frumos.

DSC_0214

DSC_0219-2
Din ciclul ,,experienţe inedite”. Maria încearcă s-o înveţe pe Mara câteva acorduri la çifteli, instrument tradiţional albanez.

Sokol împreună cu familia lui- soţia, mama, feţita şi un bebeluş de doar câteva luni despre care, iniţial, încă nedeprinsă cu lumina slabă din cameră, am crezut că este o păpuşă- locuiesc o parte din an în Shkodër, oraşul aflat la 80 de km distanţă de Theth. De cum zăpezile coborâte cu nemiluita peste munte încep să se topească, făcând posibilă trecerea dintr-o parte în alta, iau şi ei drumul spre pitorescul sătuc de pe valea munţilor Shala. Şi rămân acolo până când vremea rea îi va obliga să-şi facă din nou bagajele pentru a reveni în oraş. Nu se compară viaţă în cenuşiul Shkodër cu minunăţia de natură din inima muntelui, dar măcar acolo, în oraş, nu sunt rupţi total de lume, de civilizaţie, aşa cum se întâmplă cu cei câţiva bătrâni, locuitori permanenţi ai satului din care nimeni nu se mai încumetă să plece odată ce troienele de zăpadă vor bloca luni în şir drumul peste munte.

DSC_0216

DSC_0215

M-am luat cu vorba şi nu v-am povestit nimic despre vizita în kula. Cred că am zăbovit preţ de câteva minute în atmosfera care mi s-a părut destul de apăsătoare, sumbră. Într-un fel, este de înţeles să nu te simţi tocmai confortabil într-un asemenea loc atât timp cât îi cunoşti povestea, ştiind care i-a fost destinaţia atât amar de vreme.sokol-3

Nu mai stiu dacă am auzit asta de la Sokol sau am citit-o pe undeva, dar kula din Theth s-a aflat oarecum într-o altă situaţie decât restul turnurilor  cândva în număr destul de mare pe pământ albanez.  Asta pentru că oamenii de acolo s-au dovedit a fi oarecum mai paşnici, mai puţin dornici de răzbunarea prin vărsare de sânge. Spre norocul lor, cei care au stat o vreme între zidurile kulei din Theth nu au avut ghinionul de a rămâne închişi ani în şir, aşa cum au păţit-o atâtea alte victime ale gjakmarrjiei. Doar 15 zile, de atât timp era nevoie pentru ca oamenii cei mai respectaţi din comunitate, cei care formau Sfatul Bătrânilor, să găsească o cale prin care să-i îmbuneze într-un fel pe cei hotărâţi să-şi facă singuri dreptate. Au fost stinse astfel nu mai puţin decât 300 de conflicte izbucnite între oamenii locului. Mai mult de atât, în ultima sută de ani, nimeni din sat nu şi-a mai căutat scăparea între zidurile kulei  pentru simplul fapt că nici măcar nu a fost nevoie, oamenii trăind în pace şi înţelegere.

DSC_0183

Construită pe două nivele, parter şi etaj, probabil că partea aflată la baza kulei servea ca spaţiu de depozitare. Cel puţin asta este impresia făcând o comparaţie între cele două. Dacă în prima încăpere te întâmpină o austeritate completă, doar un dulap vechi de lemn ce pare mai degrabă aruncat într-un colţ decât pus pentru o anume utilitate, camera de la etaj încearcă să recreeze întrucâtva imaginea unei dhomë (odaie dintr-o casă ţărănească) de altădată. Atmosfera pare să fie oarecum înviorată de covorul ţesut în roşu şi negru, culorile drapelului albanez, şi de tablourile fixate în pereţii de stâncă. Printre ele, recunosc dintr-o scurtă ochire figura impunătoare a prinţului Lekë Dukagjini.  Si mă întreb cum o fi să stai închis în atmosfera aceea atât de apăsătoare, terorizat de frica propriei morţi, având mereu în faţa ochilor portretul omului in mare parte răspunzător de situaţia în care te afli…

DSC_0189

DSC_0181-2
Vedere din turn. Cum să stai închis acolo când afară arată aşa?

     Se duce repede timpul acolo, în minunăţia aceea de loc unde ritmul trepidant, obositor al vieţii urbane nu are ce cauta. Simţi cum te încarci cu energie pozitivă şi ţi-ai dori să mai rămâi, măcar o vreme. Ar mai fi atâtea de văzut… cascada Grunas ale cărei ape cad de la peste 30 de metri, oferind un spectacol unic celor care se încumetă să urce până în locul unde îşi are izvorul, iar canionul având acelaşi nume este o adevărată minune a naturii spun cei care l-au străbătut de-a lungul celor aproape 3 km. Şi ar mai fi Ochiul Albastru, lacul glaciar de lângă Kaprre, unul dintre cele mai pitoreşti sate din Alpii Albanezi, căsuţele din piatră din Nderlysa, peşterile de pe vârful Harapi, cascada Gjeçaj… Cineva care a tot colindat prin locurile acelea spunea care ar fi nevoie de măcar o săptămâna pentru a savura pe îndelete minunile oferite de natură acolo, aşa că am motive suficiente pentru a-mi dori să mă reîntorc in Theth… cândva…

DSC_0245

DSC_0262.jpg

DSC_0233

DSC_0288

Kanun

kulla-theth1
sursa foto aici

Acolo, în munţii sălbatici din nordul Albaniei, există o lume altfel, o lume  guvernată de tot felul de cutume care nouă, celor străini de ea, ne par cel puţin absurde, mai ales atunci când victime se întâmplă să fie oameni absolut nevinovaţi. Dar albanezii, oameni tare aprigi la mânie, conduşi de dorinţa răzbunării, nu gândesc deloc aşa. Ei ştiu una şi bună: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar când principalul vinovat de uciderea cuiva are grijă să ajungă de negăsit, ei bine, victime aproape sigure vor deveni cei din familia sa- copiii, fraţii, tatăl.

Potrivit Kanun-ului- setul de legi definitivat prin sec. XV de către prinţul Lekë Dukagjini – sângele vărsat cere tot sânge. Familiei victimei îi revine ,,onoarea” de a răzbuna cu orice preţ pe cel ucis. Numai că o moarte provoacă automat un alt act de răzbunare urmat de o altă moarte şi tot aşa… Un şir nesfârşit de morţi ce reuşeşte absurd să se întindă de-a lungul multor generaţii. În varianta iniţială, legea vendetei (albanezii îi spun gjakmarrja) era clară: ţintele răzbunării nu puteau fi decât bărbaţii. Nu femeile şi nicidecum copiii. Doar bărbaţii care au împlinit deja vârsta de 16 ani. De parcă ar putea fi considerat bărbat un copil de 16 ani.  Însă, în ultimii treizeci de ani, mai precis după căderea regimului comunist condus de Enver Hoxha, temutul dictator care a încercat din răsputeri să împiedice respectarea legilor impuse de Kanun, se pare că lucrurile au luat-o razna de tot. Poate că nu mai sunt atât de numeroase vendetele acestea, poate că nu se mai întâmplă chiar aşa, în văzul lumii, dar, din păcate, unii au ajuns să creadă că pot face absolut orice doresc în numele ,,apărării onoarei familiei”. Aşa s-a întâmplat in 2012 cand a fost ucisă  o fată de 17 ani şi chiar a existat o tentativă de ucidere a unui copil de doar 3 ani. Cumplit! S-au creat astfel precedente şi oamenii prinşi în jocul aberant al răzbunării ajung să ducă o viaţă de coşmar.

kulla-theth Una din cele peste 1200 de legi înscrise în Kanun spune că singurul loc în care cel urmărit nu poate fi ucis este kulla, un soi de locuinţă având aspectul unui turn de dimensiuni mai mult decât modeste, oferind condiţiile unui trai complet auster. În satele din nordul Albaniei, dar şi în zona Kosovo, mai pot fi văzute şi astăzi aceste turnuri în care se autoexilau cei aflaţi în pericol de moarte la modul propriu. Cunoscându-le povestea, mi s-a părut atât de sumbră şi de stranie atmosfera din interior atunci când am avut ocazia de a intra într-un asemenea loc.

kulla

În zilele noastre, albanezii hăituiţi de rudele celui ucis (de cele mai multe ori dintr-un motiv absolut stupid) nu mai sunt nevoiţi să trăiască într-un asemenea turn, doar că, în continuare, se văd obligaţi să se ascundă în casele lor. Nu doar un an, doi, trei… Există cazuri în care oamenii au rămas aşa mai bine de 10-15 ani. Propria casă le-a devenit temniţa în care zilele sunt toate la fel. Fără perspective, fără speranţe… Doar nesiguranţă şi frică terifiantă pentru viaţa lor, pentru soarta celor din familie. Şi lucrurile sunt cu atât mai triste, mai dramatice, cu cât se întâmplă să fie condamnaţi la izolare nişte copii. Ei nu mai pot merge la şcoală, nu-şi mai pot întâlni prietenii aflaţi ,,afară”, nici măcar nu li se mai dă voie să iasă în curtea din jurul casei.  E de înţeles că oamenilor le este teamă atât timp cât s-a creat precedentul tentativei de ucidere a unui prunc de doar 3 ani. Trist, revoltător şi de neconceput pentru noi.

copii Albania
Sursa foto si povestea celor trei frati le aflati aici:

Zefi(12 ani), Marsela(9 ani) şi Marsel(7 ani) sunt trei fraţi pentru care copilăria înseamnă doar un şir nesfârşit de zile sumbre petrecute  între pereţii unei case sărăcăcioase dintr-un sat aflat nu departe de Tirana. Spre deosebire de mulţi alţi copii obligaţi de teama părăsirii casei să înceteze orice contact cu şcoala, ei se bucură totuşi de prezenţa unei profesoare care le predă câteva ore pe săptămână, acolo, în propria lor locuinţă, multumită unei iniţiative a Ministerului Învăţământului din Albania. Din păcate, nu peste tot este posibil. Există zone în care şcolile se află la mare depărtare de locurile în care copiii sunt închişi în case sau, pur şi simplu, oamenii- profesori, vecini,rude, prietenii de altădată ai familiei- refuză să le mai calce pragul din teama de a nu fi implicaţi astfel în actul de răzbunare. copii-albanezi2

Conform unei statistici realizate în urmă cu 3 ani, la vremea aceea, pe teritoriul Albaniei, 900 de copii erau nevoiţi să trăiască doar în spaţiul locuinţei personale.
Gjakmarrja, legea sângelui, este unul dintre motivele principale pentru care cererea Albaniei de aderare la Uniunea Europeană este respinsă de fiecare dată. Autorităţile albaneze sunt complet depăşite de situaţie. A crescut numărul anilor pentru care este condamnat un ucigaş, s-au înfiinţat aşa-numitele comitere de reconciliere care încearcă să facă pace între cei aflaţi în conflict, dar destule familii continuă să trăiască într-o izolare inumană, încă destui morţi înregistrează statisticile în fiecare an. Din 1991, anul căderii regimului comunist,  în jur de 9500 de albanezi au fost ucişi de gjakmarrja.
Fără ca să pot găsi vreodată raţiunea unor asemenea acte crude de răzbunare, pot să spun că am desluşit oarecum mecanismul după care funcţionează sufletul albanez citind  ,,Aprilie spulberat’‘. Dacă subiectul vă interesează, vă recomand  nuvela scrisă de cel mai cunoscut autor albanez, Ismail Kadare. Genială mi s-a părut ideea lui Kadare de a înfăţişa nu doar zbuciumul sufletesc al celui urmărit de moarte, ci şi psihologia omului obligat de cutumă să ucidă, deşi nu-şi doreşte deloc asta. La urma urmelor, oricât de mult ar conta legile Kanun-ului în partea aceea de lume, nu-i tocmai la îndemâna oricui să ia viaţa unui om, mai ales atunci când conştientizează faptul că respectivul nu are vreo vină. Dar ,,tradita”(tradiţie în albaneză) îşi cere drepturile, iar cel ce refuză să o respecte este imediat ostracizat de comunitatea în mijlocul căreia a trăit până atunci. Chiar şi pentru  familia sa, el devine ,,un viu mort” care nu-şi va recăpăta viaţa de dinainte decât în momentul în care va duce la bun sfârşit BESA, adică jurământul făcut. ,,-Cum o fi viaţa pentru cei care nu au nimic de răzbunat, cum se trezesc, cum se culcă?” este întrebarea tulburătoare pe care şi-o tot pune Gjorgu, omul forţat de gjakmarrja să ucidă. El ştie că astfel întreaga lui viaţă se va schimba în mod absurd si dramatic. Va fi nevoit să trăiască având pe conştiinţă o crimă, iar din călău va deveni victima hăituită fără încetare.

Trailer-ul filmului ,,Aprilie spulberat”(2001), coproducţie franco-elveţiano-braziliană

Uneori, se întâmplă ca în familiile implicate într-un asemenea conflict de moarte să nu se mai nască băieţi şi astfel o generaţie sau chiar mai multe la rând să fie lipsite de bărbaţi. Una dintre legile Kanun-ului spune clar că, într-o asemenea situaţie, se renunţă la dorinţa de a răzbuna pe cel ucis cândva. Dar lucrurile nu stau deloc aşa în realitate. În ultimii 20-30 de ani, atunci când în familie nu a mai existat un bărbat căruia să-i revină rolul de răzbunător, au fost destule cazurile în care respectiva familie a plătit pe cineva care să ucidă. Iar printre legile aceluiaşi Kanun nici vorbă să existe o asemenea ,,soluţie”. O altă situaţie posibilă este ca în familia hăituită să nu mai existe vreun bărbat. Ei bine, aflaţi că gjakmarrja e răbdătoare. Uneori aşteaptă câteva generaţii până se naşte un băiat care urmează să plătească cu viaţa vina unui strămoş.

https://aeon.co/videos/blood-feuds-are-law-in-albania-turning-homes-into-prisons-for-guilty-families.

Cele 30 de minute (atât durează filmul de mai sus) aş spune că reuşesc să exprime extraordinar de puternic sentimentul unei vieţi trăite sub semnul absurdului şi, mai ales, a unei frici terifiante prezentă în fiecare clipă. În orice caz, cu mult mai emoţionant şi mai relevant decât ar fi putut s-o facă zeci, poate sute de tot felul de articole sau dezbateri pe tema gjakmarrjiei. Este un scurt film in care nu apar actori sau simpli figuranţi, ci oameni care sunt prizonieri în propriile case, unii de ani buni chiar, pentru că o persoană din familie a ucis şi astfel ei- părinţi bătrâni, copii, absolut nevinovaţi şi unii şi alţii- au devenit sărmane victime hăituite probabil pentru tot restul vieţii lor.

Despre kulla aflată de câteva sute bune de ani în Theth şi, mai ales, despre nişte copii albanezi minunaţi pe care i-am întâlnit în sătucul din munţii Shala vă povestesc în următoarea postare.