Amintiri din Theth (II)

DSC_0244

Ziua în care am ajuns în Theth nu părea să anunţe prea multe lucruri bune, mai ales din partea vremii. Acolo, în Munţii Blestemaţi, un apelativ pentru culmile incredibil de înalte şi abrupte ale Alpilor Dinarici din nordul Albaniei, totul pare desprins dintr-o poveste cu mult verde, ceţuri groase şi ploi dezlănţuite din senin. Aşa, ca un om mânios la culme care îşi varsă năduful exploziv pentru ca apoi să îţi zâmbească frumos, ingenuu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cam aşa e şi cu ploile care cad vara pe văile munţilor Shala. Vezi bine că şi ploile dese şi norii negri au felul lor de a-i îmbuna pe cei nevoiţi să le suporte. O lumină caldă, blândă pune stăpânire pe întreg muntele, totul pare mai viu, mai colorat, mai proaspăt, aproape ireal pentru cei nedeprinşi cu viaţa de zi cu zi într-un asemenea loc.

DSC_0280-2

Aşa că am avut şi noi parte de ,,botezul” ploii. Ce-i drept, nimic serios, doar preţ de câteva minute, răstimp în care ne-am adăpostit într-un soi de bodegă aflată în centrul satului.

De acolo, drumul aşternut bogat cu pietriş adus din albia râului Thethit duce în 10-15 minute la casa mai mult decât modestă a lui Sokol Koceku. Ei bine, omul acesta a primit moştenire unul dintre puţinele turnuri kula care mai sunt astăzi de găsit pe teritoriul albanez. Din fericire, kula familiei Koceku, veche de mai bine de 400 de ani, nu a avut parte de soarta multor asemenea turnuri dărâmate rând pe rând în timpul ocupaţiei otomane şi, mai târziu, în perioada dictaturii comuniste a lui Enver Hoxha.

Până să călcăm pragul casei lui Sokol, observ un soi de adăpost destul de neobişnuit în umbra căruia se află o fetiţă care nu cred să fi avut mai mult de 10-11 ani. Are un zâmbet atât de cald, de frumos, la fel ca şi lumina aceea dulce aşternută peste munte, după ploaie, într-o zi de vară. Pe lângă un asemenea copil nu ai cum să treci indiferent, mai ales când te salută atât de prietenos. Aşa că mă apropii, intrăm în vorbă şi vedem că fetiţa albaneză se descurcă destul de bine la capitolul conversaţie în engleză, limbă pe care, spune ea, a învăţat-o conversând cu turiştii care vizitează ,,my store”. Ai crede că este o fetiţă care se joacă ,,de-a vânzătoarea”, dar nu, ea chiar vinde te miri ce- câteva borcane cu miere sau dulceaţă din fructe de pădure, pacheţele cu plante medicinale, calupuri mici de brânză, caşcaval şi sticle cu lapte proaspăt – într-un soi de încăpere (mult prea pretenţios cuvântul acesta, dar altul nu-mi vine acum în minte) înjghebată pe marginea unei culmi a dealului.

DSC_0166-2

DSC_0164

Îmi pare de-a dreptul incredibil.  În spatele şi în dreapta acelui adăpost din crengi şi frunze uscate într-un alt anotimp, pământul s-a surpat cu totul lăsând să se vadă un hău pe fundul căruia se zăresc sclipind apele râului Thethi. În spaţiul mic, cât pentru o căsuţă de copil, există chiar un frigider vechi, dar funcţionabil încă, o laviţă acoperită cu un lăicer viu colorat, o măsuţă, un aparat de radio cu o înfăţişare curioasă, probabil moştenire de la bunici.

În faţa aşa-zisei uşi, se întinde un fel de terasă pe care mesele şi scaunele stau într-un echilibru ce îmi pare grozav de precar, pe o punte suspendată deasupra văii. Imaginea asta o simt dintr-odată ca fiindu-mi atât de familiară. O credeam uitată de mult timp şi brusc îmi dau seama de unde vine. Aşa îmi imaginam eu, cândva, în copilărie, una dintre scenele din ,,Capra cu trei iezi”. 🙂 Ştiţi voi, imaginea aceea memorabilă când capra pregăteşte locul pierzaniei pentru lupul mâncător de iezi. Iar dacă sub podeţul improvizat de ,,biata caplă” (aşa obişnuiam s-o compătimesc pe atunci) ardea focul răzbunător, aici se află cu totul altceva. Printre spaţiile dintre beţele ce sper să fie suficient de rezistente, priveşti vârfurile copacilor şi aceleaşi unde repezi ale râului ce taie satul în două.

DSC_0178
Şi un alt soi de terasă rustică… De data asta, proprietarul a preferat să o suspende la 2-3 paşi deasupra pământului, printre ramurile copacilor din jur. Asta îmi inspiră ceva mai multă încredere. Dacă se întâmplă să ai ghinionul ca lemnul să cedeze cu tine acolo, măcar distanţa este suficient de mică, zic eu, încât să nu păţeşti mare lucru.

Cum spuneam, intrăm în vorbă, cumpărăm una-alta, nu atât pentru că am fi avut cine ştie ce nevoie de lucrurile acelea, cât de dragul micuţei albaneze. E o minune de copil!

Ne luăm rămas bun, mai facem câţiva paşi doar şi suntem în faţa casei lui Sokol Koceku, proprietarul unicei kule din Theth. Despre kanun, despre gjakmarrja şi despre kula, refugiul celor urmăriţi pentru a fi ucişi din răzbunare, am scris aici, aşa că n-am să mai intru în alte detalii privind vendeta albaneză. Cât priveşte kula lui Sokol, probabil că nu există turist care, odată ajuns în Theth, să nu fie mânat de curiozitatea de a urca în turnul care altădată îi adăpostea pe cei aflaţi în pericol de moarte la modul propriu.

Iar Sokol, gătit de fiecare dată în costumul tradiţional albanez, îi primeşte cu drag pe fiecare. Casa şi-a construit-o la doar câţiva paşi de kula primită moştenire de la un unchi. Costă doar un euro ca să poţi urca în turnul vechi de vreo 400 de ani. O suma infimă, dar Sokol trage nădejde că banii obţinuţi astfel îl vor ajuta într-o zi să demareze munca de renovare a mai puţin obisnuitei moşteniri. Iar dacă omul are chef să stea la o cafea în casa lui, cu atât mai bine, oricine este primit acolo cu braţele deschise. Nu este prea vorbăreţ cu cei care nu-i cunosc limba, dar nu pentru că n-ar şti să fie ospitalier, nici pe departe.  Motivul este cu totul altul: Sokol nu stăpâneşte prea bine limba engleză. În schimb, Maria, fiica lui care nu cred să fi împlinit încă 10 ani, se străduieşte să ne explice diverse lucruri, chiar să-i arate fetei mele câteva acorduri la çifteli. Şi unde cuvintele nu mai vin în minte, compensează din plin gesturile, mimica şi zâmbetul ei de copil bun şi frumos.

DSC_0214

DSC_0219-2
Din ciclul ,,experienţe inedite”. Maria încearcă s-o înveţe pe Mara câteva acorduri la çifteli, instrument tradiţional albanez.

Sokol împreună cu familia lui- soţia, mama, feţita şi un bebeluş de doar câteva luni despre care, iniţial, încă nedeprinsă cu lumina slabă din cameră, am crezut că este o păpuşă- locuiesc o parte din an în Shkodër, oraşul aflat la 80 de km distanţă de Theth. De cum zăpezile coborâte cu nemiluita peste munte încep să se topească, făcând posibilă trecerea dintr-o parte în alta, iau şi ei drumul spre pitorescul sătuc de pe valea munţilor Shala. Şi rămân acolo până când vremea rea îi va obliga să-şi facă din nou bagajele pentru a reveni în oraş. Nu se compară viaţă în cenuşiul Shkodër cu minunăţia de natură din inima muntelui, dar măcar acolo, în oraş, nu sunt rupţi total de lume, de civilizaţie, aşa cum se întâmplă cu cei câţiva bătrâni, locuitori permanenţi ai satului din care nimeni nu se mai încumetă să plece odată ce troienele de zăpadă vor bloca luni în şir drumul peste munte.

DSC_0216

DSC_0215

M-am luat cu vorba şi nu v-am povestit nimic despre vizita în kula. Cred că am zăbovit preţ de câteva minute în atmosfera care mi s-a părut destul de apăsătoare, sumbră. Într-un fel, este de înţeles să nu te simţi tocmai confortabil într-un asemenea loc atât timp cât îi cunoşti povestea, ştiind care i-a fost destinaţia atât amar de vreme.sokol-3

Nu mai stiu dacă am auzit asta de la Sokol sau am citit-o pe undeva, dar kula din Theth s-a aflat oarecum într-o altă situaţie decât restul turnurilor  cândva în număr destul de mare pe pământ albanez.  Asta pentru că oamenii de acolo s-au dovedit a fi oarecum mai paşnici, mai puţin dornici de răzbunarea prin vărsare de sânge. Spre norocul lor, cei care au stat o vreme între zidurile kulei din Theth nu au avut ghinionul de a rămâne închişi ani în şir, aşa cum au păţit-o atâtea alte victime ale gjakmarrjiei. Doar 15 zile, de atât timp era nevoie pentru ca oamenii cei mai respectaţi din comunitate, cei care formau Sfatul Bătrânilor, să găsească o cale prin care să-i îmbuneze într-un fel pe cei hotărâţi să-şi facă singuri dreptate. Au fost stinse astfel nu mai puţin decât 300 de conflicte izbucnite între oamenii locului. Mai mult de atât, în ultima sută de ani, nimeni din sat nu şi-a mai căutat scăparea între zidurile kulei  pentru simplul fapt că nici măcar nu a fost nevoie, oamenii trăind în pace şi înţelegere.

DSC_0183

Construită pe două nivele, parter şi etaj, probabil că partea aflată la baza kulei servea ca spaţiu de depozitare. Cel puţin asta este impresia făcând o comparaţie între cele două. Dacă în prima încăpere te întâmpină o austeritate completă, doar un dulap vechi de lemn ce pare mai degrabă aruncat într-un colţ decât pus pentru o anume utilitate, camera de la etaj încearcă să recreeze întrucâtva imaginea unei dhomë (odaie dintr-o casă ţărănească) de altădată. Atmosfera pare să fie oarecum înviorată de covorul ţesut în roşu şi negru, culorile drapelului albanez, şi de tablourile fixate în pereţii de stâncă. Printre ele, recunosc dintr-o scurtă ochire figura impunătoare a prinţului Lekë Dukagjini.  Si mă întreb cum o fi să stai închis în atmosfera aceea atât de apăsătoare, terorizat de frica propriei morţi, având mereu în faţa ochilor portretul omului in mare parte răspunzător de situaţia în care te afli…

DSC_0189

DSC_0181-2
Vedere din turn. Cum să stai închis acolo când afară arată aşa?

     Se duce repede timpul acolo, în minunăţia aceea de loc unde ritmul trepidant, obositor al vieţii urbane nu are ce cauta. Simţi cum te încarci cu energie pozitivă şi ţi-ai dori să mai rămâi, măcar o vreme. Ar mai fi atâtea de văzut… cascada Grunas ale cărei ape cad de la peste 30 de metri, oferind un spectacol unic celor care se încumetă să urce până în locul unde îşi are izvorul, iar canionul având acelaşi nume este o adevărată minune a naturii spun cei care l-au străbătut de-a lungul celor aproape 3 km. Şi ar mai fi Ochiul Albastru, lacul glaciar de lângă Kaprre, unul dintre cele mai pitoreşti sate din Alpii Albanezi, căsuţele din piatră din Nderlysa, peşterile de pe vârful Harapi, cascada Gjeçaj… Cineva care a tot colindat prin locurile acelea spunea care ar fi nevoie de măcar o săptămâna pentru a savura pe îndelete minunile oferite de natură acolo, aşa că am motive suficiente pentru a-mi dori să mă reîntorc in Theth… cândva…

DSC_0245

DSC_0262.jpg

DSC_0233

DSC_0288

Kanun

kulla-theth1
sursa foto aici

Acolo, în munţii sălbatici din nordul Albaniei, există o lume altfel, o lume  guvernată de tot felul de cutume care nouă, celor străini de ea, ne par cel puţin absurde, mai ales atunci când victime se întâmplă să fie oameni absolut nevinovaţi. Dar albanezii, oameni tare aprigi la mânie, conduşi de dorinţa răzbunării, nu gândesc deloc aşa. Ei ştiu una şi bună: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar când principalul vinovat de uciderea cuiva are grijă să ajungă de negăsit, ei bine, victime aproape sigure vor deveni cei din familia sa- copiii, fraţii, tatăl.

Potrivit Kanun-ului- setul de legi definitivat prin sec. XV de către prinţul Lekë Dukagjini – sângele vărsat cere tot sânge. Familiei victimei îi revine ,,onoarea” de a răzbuna cu orice preţ pe cel ucis. Numai că o moarte provoacă automat un alt act de răzbunare urmat de o altă moarte şi tot aşa… Un şir nesfârşit de morţi ce reuşeşte absurd să se întindă de-a lungul multor generaţii. În varianta iniţială, legea vendetei (albanezii îi spun gjakmarrja) era clară: ţintele răzbunării nu puteau fi decât bărbaţii. Nu femeile şi nicidecum copiii. Doar bărbaţii care au împlinit deja vârsta de 16 ani. De parcă ar putea fi considerat bărbat un copil de 16 ani.  Însă, în ultimii treizeci de ani, mai precis după căderea regimului comunist condus de Enver Hoxha, temutul dictator care a încercat din răsputeri să împiedice respectarea legilor impuse de Kanun, se pare că lucrurile au luat-o razna de tot. Poate că nu mai sunt atât de numeroase vendetele acestea, poate că nu se mai întâmplă chiar aşa, în văzul lumii, dar, din păcate, unii au ajuns să creadă că pot face absolut orice doresc în numele ,,apărării onoarei familiei”. Aşa s-a întâmplat in 2012 cand a fost ucisă  o fată de 17 ani şi chiar a existat o tentativă de ucidere a unui copil de doar 3 ani. Cumplit! S-au creat astfel precedente şi oamenii prinşi în jocul aberant al răzbunării ajung să ducă o viaţă de coşmar.

kulla-theth Una din cele peste 1200 de legi înscrise în Kanun spune că singurul loc în care cel urmărit nu poate fi ucis este kulla, un soi de locuinţă având aspectul unui turn de dimensiuni mai mult decât modeste, oferind condiţiile unui trai complet auster. În satele din nordul Albaniei, dar şi în zona Kosovo, mai pot fi văzute şi astăzi aceste turnuri în care se autoexilau cei aflaţi în pericol de moarte la modul propriu. Cunoscându-le povestea, mi s-a părut atât de sumbră şi de stranie atmosfera din interior atunci când am avut ocazia de a intra într-un asemenea loc.

kulla

În zilele noastre, albanezii hăituiţi de rudele celui ucis (de cele mai multe ori dintr-un motiv absolut stupid) nu mai sunt nevoiţi să trăiască într-un asemenea turn, doar că, în continuare, se văd obligaţi să se ascundă în casele lor. Nu doar un an, doi, trei… Există cazuri în care oamenii au rămas aşa mai bine de 10-15 ani. Propria casă le-a devenit temniţa în care zilele sunt toate la fel. Fără perspective, fără speranţe… Doar nesiguranţă şi frică terifiantă pentru viaţa lor, pentru soarta celor din familie. Şi lucrurile sunt cu atât mai triste, mai dramatice, cu cât se întâmplă să fie condamnaţi la izolare nişte copii. Ei nu mai pot merge la şcoală, nu-şi mai pot întâlni prietenii aflaţi ,,afară”, nici măcar nu li se mai dă voie să iasă în curtea din jurul casei.  E de înţeles că oamenilor le este teamă atât timp cât s-a creat precedentul tentativei de ucidere a unui prunc de doar 3 ani. Trist, revoltător şi de neconceput pentru noi.

copii Albania
Sursa foto si povestea celor trei frati le aflati aici:

Zefi(12 ani), Marsela(9 ani) şi Marsel(7 ani) sunt trei fraţi pentru care copilăria înseamnă doar un şir nesfârşit de zile sumbre petrecute  între pereţii unei case sărăcăcioase dintr-un sat aflat nu departe de Tirana. Spre deosebire de mulţi alţi copii obligaţi de teama părăsirii casei să înceteze orice contact cu şcoala, ei se bucură totuşi de prezenţa unei profesoare care le predă câteva ore pe săptămână, acolo, în propria lor locuinţă, multumită unei iniţiative a Ministerului Învăţământului din Albania. Din păcate, nu peste tot este posibil. Există zone în care şcolile se află la mare depărtare de locurile în care copiii sunt închişi în case sau, pur şi simplu, oamenii- profesori, vecini,rude, prietenii de altădată ai familiei- refuză să le mai calce pragul din teama de a nu fi implicaţi astfel în actul de răzbunare. copii-albanezi2

Conform unei statistici realizate în urmă cu 3 ani, la vremea aceea, pe teritoriul Albaniei, 900 de copii erau nevoiţi să trăiască doar în spaţiul locuinţei personale.
Gjakmarrja, legea sângelui, este unul dintre motivele principale pentru care cererea Albaniei de aderare la Uniunea Europeană este respinsă de fiecare dată. Autorităţile albaneze sunt complet depăşite de situaţie. A crescut numărul anilor pentru care este condamnat un ucigaş, s-au înfiinţat aşa-numitele comitere de reconciliere care încearcă să facă pace între cei aflaţi în conflict, dar destule familii continuă să trăiască într-o izolare inumană, încă destui morţi înregistrează statisticile în fiecare an. Din 1991, anul căderii regimului comunist,  în jur de 9500 de albanezi au fost ucişi de gjakmarrja.
Fără ca să pot găsi vreodată raţiunea unor asemenea acte crude de răzbunare, pot să spun că am desluşit oarecum mecanismul după care funcţionează sufletul albanez citind  ,,Aprilie spulberat’‘. Dacă subiectul vă interesează, vă recomand  nuvela scrisă de cel mai cunoscut autor albanez, Ismail Kadare. Genială mi s-a părut ideea lui Kadare de a înfăţişa nu doar zbuciumul sufletesc al celui urmărit de moarte, ci şi psihologia omului obligat de cutumă să ucidă, deşi nu-şi doreşte deloc asta. La urma urmelor, oricât de mult ar conta legile Kanun-ului în partea aceea de lume, nu-i tocmai la îndemâna oricui să ia viaţa unui om, mai ales atunci când conştientizează faptul că respectivul nu are vreo vină. Dar ,,tradita”(tradiţie în albaneză) îşi cere drepturile, iar cel ce refuză să o respecte este imediat ostracizat de comunitatea în mijlocul căreia a trăit până atunci. Chiar şi pentru  familia sa, el devine ,,un viu mort” care nu-şi va recăpăta viaţa de dinainte decât în momentul în care va duce la bun sfârşit BESA, adică jurământul făcut. ,,-Cum o fi viaţa pentru cei care nu au nimic de răzbunat, cum se trezesc, cum se culcă?” este întrebarea tulburătoare pe care şi-o tot pune Gjorgu, omul forţat de gjakmarrja să ucidă. El ştie că astfel întreaga lui viaţă se va schimba în mod absurd si dramatic. Va fi nevoit să trăiască având pe conştiinţă o crimă, iar din călău va deveni victima hăituită fără încetare.

Trailer-ul filmului ,,Aprilie spulberat”(2001), coproducţie franco-elveţiano-braziliană

Uneori, se întâmplă ca în familiile implicate într-un asemenea conflict de moarte să nu se mai nască băieţi şi astfel o generaţie sau chiar mai multe la rând să fie lipsite de bărbaţi. Una dintre legile Kanun-ului spune clar că, într-o asemenea situaţie, se renunţă la dorinţa de a răzbuna pe cel ucis cândva. Dar lucrurile nu stau deloc aşa în realitate. În ultimii 20-30 de ani, atunci când în familie nu a mai existat un bărbat căruia să-i revină rolul de răzbunător, au fost destule cazurile în care respectiva familie a plătit pe cineva care să ucidă. Iar printre legile aceluiaşi Kanun nici vorbă să existe o asemenea ,,soluţie”. O altă situaţie posibilă este ca în familia hăituită să nu mai existe vreun bărbat. Ei bine, aflaţi că gjakmarrja e răbdătoare. Uneori aşteaptă câteva generaţii până se naşte un băiat care urmează să plătească cu viaţa vina unui strămoş.

https://aeon.co/videos/blood-feuds-are-law-in-albania-turning-homes-into-prisons-for-guilty-families.

Cele 30 de minute (atât durează filmul de mai sus) aş spune că reuşesc să exprime extraordinar de puternic sentimentul unei vieţi trăite sub semnul absurdului şi, mai ales, a unei frici terifiante prezentă în fiecare clipă. În orice caz, cu mult mai emoţionant şi mai relevant decât ar fi putut s-o facă zeci, poate sute de tot felul de articole sau dezbateri pe tema gjakmarrjiei. Este un scurt film in care nu apar actori sau simpli figuranţi, ci oameni care sunt prizonieri în propriile case, unii de ani buni chiar, pentru că o persoană din familie a ucis şi astfel ei- părinţi bătrâni, copii, absolut nevinovaţi şi unii şi alţii- au devenit sărmane victime hăituite probabil pentru tot restul vieţii lor.

Despre kulla aflată de câteva sute bune de ani în Theth şi, mai ales, despre nişte copii albanezi minunaţi pe care i-am întâlnit în sătucul din munţii Shala vă povestesc în următoarea postare.

Amintiri din Theth

theth
sursa foto: http://www.albaniantourist.com/thethi.html

Nu-i tocmai uşor să ajungi în Theth, sătucul parcă rătăcit acolo, printre culmile înalte ale munţilor Shala din nordul Albaniei. Dar zău dacă nu merită tot efortul, toate emoţiile încercate de-a lungul unui drum parcă suspendat deasupra prăpăstiilor adânci, drum lipsit de parapeţi pe alocuri, îngust atât cât să încapă o singură maşină kilometri în şir. Iar dacă ai norocul de a nu fi tu şoferul, caz în care e recomandat să nu-ţi abaţi deloc atenţia de la drum, şi priveşti cu ochii larg deschişi în jur, te asigur că vei avea parte de un peisaj rar întâlnit. Alpii Albanezi te vor lăsa mut de admiraţie. Sunt semeţi, sălbatici, cu vârfurile pierdute în nori grei, au ceva în ei oarecum departe de calmul, liniştea pe care le-am simţit în mijlocul altor peisaje montane. Cred că spectaculozitate este cuvântul care descrie cel mai bine Alpii Dinarici din nordul Albaniei.

Alpii Albanezi

ALPII ALBANEZI 2

Până în urmă cu aproape un deceniu, Theth, satul aflat chiar în inima Parcului Naţional având acelaşi nume, era aproape complet rupt de civilizaţie, de lume, cele câteva familii care s-au încăpăţânat să rămână acolo trăind Dumnezeu ştie cum. Fără curent electric, fără telefon, fără posibilitatea de a se aproviziona în vreun fel cu cele necesare traiului. Mai multe mori de apă , câteva case, o biserică micută înalţată în urmă cu mai bine de o sută de ani şi o şcoală modestă  pentru ca puţinii copii din Teth să poată învăţa limba albaneză. Lucrurile s-au schimbat vizibil pentru satul izolat atât amar de timp din momentul în care consolidarea drumului către cel mai apropiat oraş, Koplik, a permis turiştilor să descopere farmecul unui spaţiu în care te simţi transportat în timp în urmă cu cel puţin un secol.

Biserica
sursa foto: http://thethi-guide.com/the-church-of-theth/

Locul are o istorie interesantă, dorinţa de a întemeia o mică aşezare umană într-un spaţiu greu accesibil având un anume motiv. Se povesteşte că în urmă cu mai bine de 300 de ani, şase fraţi albanezi împreună cu familiile lor au ajuns acolo hotărâţi fiind să-şi păstreze religia catolică în faţa încercărilor brutale de convertire la islamism. Şi dacă aşa au stat lucrurile cu adevărat realitatea de astăzi dovedeşte că oamenii chiar şi-au atins scopul, ei reuşind să-şi pastrezee nealterate  credinţa şi tradiţiile.

Cum stau astăzi lucrurile în Theth? Ei, da,fireşte, oamenii încearcă să se adapteze actualelor vremuri şi situaţii nou apărute. La unii dintre săteni poţi găsi camere de închiriat, modeste, dar curate, îngrijite, hrană sănătoasă pregătită în casă, alţii oferă spre vânzare tot felul de produse specifice locului, felurite suveniruri şi tot aşa… Mă rog, fiecare se descurcă după posibilităţi şi pricepere în puţinele luni în care turiştii pot ajunge acolo. Pentru că, începând de prin octombrie, când ploile se dezlănţuie, până prin aprilie, uneori până în mai chiar, cei câţiva curajoşi care au rămas în Theth intră într-o izolare cruntă. Nimeni nu se mai încumetă să plece de acolo şi cu atât mai puţin cineva să se aventureze spre micul sat în care nu mai mult de 10-12 familii şi-au găsit curajul de locui tot anul . Acolo, pe văile adânci înconjurate de păduri pe alocuri de nepătruns, iernile nu sunt tocmai uşor de trecut… troiene care se întâmplă să măsoare chiar şi 3 metri, ger cumplit ce ajunge nu de puţine ori la -20 grade C…theth google map

Am ajuns în Theth la capătul unui drum care, în mod normal, nu ar lua mai mult de o singură oră, cu maşina, pentru că mai puţin de 80 de km îl despart de Shkodër, oraşul din care veneam noi. Doar că acel drum nu este tocmai unul obişnuit, cere multă atenţie, uneori viteză apropiată de cea a mersului per pedes. Bref, cam 3, poate chiar 4 ore durează, mai ales dacă ai ,,norocul” să te întâlneşti cu maşini ce vin din sens opus şi atunci eşti nevoit să faci dovada maximei tale priceperi într-ale şofatului pe margini de prăpastie.Spre Theth

Îmi amintesc şi acum că ne era tare foame şi îmi doream cu disperare o cafea. Cred că pe ultimii kilometri ai drumului numai la asta mi-a stat gândul, la niscaiva delicioase bucate tradiţionale albaneze şi o cafea tare servită în mijlocul unui peisaj mirific. Hm, nu prea a fost să fie aşa. Nu ştiu cum de s-a făcut că noi am nimerit într-un loc ce cu greu s-ar fi putut numi restaurant, deşi asta scria cu litere mari chiar la intrare. Singurul fel care putea fi servit acolo… cartofi prăjiţi şi salată cu roşii, ceapă,castraveţi şi ce o mai fi fost pe lângă. Bun şi asta când ţi-e foame rău… dsc_0140

dsc_0139

Ghinion, nici măcar de peisajul minunat nu ne-am putut bucura o vreme pentru că a început să plouă. Ploaie scurtă de vară, e adevărat, dar a reuşit să ne alunge de la masa din curte. Aşa că, vrând-nevrând, am fost nevoiţi să ne refugiem în interiorul aşa-zisului restaurant. Pe motiv că interiorul ,,arată precum casa spiritelor”, Mara a preferat să-şi găsească un loc acolo, in  pervazul ferestrei. 🙂

Şi cum ne aflam în ţara în care neprevăzutul te poate întâmpina în orice moment, am trăit s-o văd şi pe asta. Unul dintre tinerii care mişunau pe acolo a venit hotărât spre soţul meu întrebându-l dacă nu doreşte nişte marijuana ,,de super calitate” . Whaaat??? Partea şi mai nostimă este că, tot coborând spre Theth, ne-am intersectat cu o maşină a poliţiei având portbagajul plin ochi cu… respectiva iarbă. Mai mult de atât, cred că poliţia tocmai făcuse o razie mai serioasă prin zonă. Spun asta pentru că în imediata apropiere a ,,restaurantului” se aflau vreo 3-4 maşini de poliţie şi o mulţime de bărbaţi tineri luaţi la întrebări de poliţiştii albanezi. Ei, da, în asemenea condiţii, la câţiva metri doar de toată nebunia aceea, s-a găsit să vină un băieţaş ca să ne întrebe dacă nu dorim din marfa lor. Are omul nevoie de puţină mâncare şi o cafea după un drum deloc uşor şi uite ce i se oferă… droguri chiar sub nasul poliţiştilor, cum s-ar spune.  Nu, mulţumesc! Aşa ceva… Mă rog, am mai spus-o şi cu alte ocazii, Albania este o ţară cu adevărat surprinzătoare!

Bineînţeles că mai am destule de povestit, deşi nu am rămas în Theth decât o singură după-amiază, pe seară, făcând drumul înapoi spre Shkodër. Despre nişte oameni frumoşi cunoscuţi acolo, despre locuri interesante şi minunate  aflate în satul de pe valea râului Thethi şi în împrejurimile sale vă povestesc în următoarea postare. Cu drag!

Gjirokastër. Oameni şi locuri din oraşul de piatră.

  Părea că, asemenea unui animal preistoric, oraşul acesta se ivise în vale într-o noapte de iarnă şi apoi se căţărase cu greu pe coasta muntelui, într-atât era de ciudat. Aici totul era vechi şi împietrit, începând cu străzile şi cişmelele şi sfârşind cu acoperişurile caselor masive, vechi de secole, acoperite cu plăci de bazalt, asemănătoare unor solzi uriaşi. Era greu de crezut că sub platoşele acelea pulsa viaţa. Călătorului care venea pentru prima oară i se năzărea să facă tot felul de comparaţii, dar oraşul scăpa oricărei încercări de acest fel, pentru că oraşul acesta nu semăna cu absolut nimic. Din cauza pantei deosebit de accentuate, în dreptul acoperişului unei case se ridicau temeliile alteia şi poate că acesta era singurul loc din lume în care omul, dacă ar fi căzut pe stradă, nu ar fi nimerit în şanţ, ci pe acoperişul unei case. Şi lucrul acesta îl ştiau cel mai bine beţivii. Într-adevăr, era un oraş foarte ciudat. Dacă ai fi vrut, ţi-ai fi putut agăţa pălăria, din mers, în vârful unui minaret, şi asta fără prea multă oboseală. Multe erau aici incredibile şi multe se petreceau ca în vis. Închizând în mădularele şi sub carapacea sa de piatră viaţa, oraşul îi pricinuia acesteia nedorite suferinţe, dureri şi răni, şi asta părea firesc câtă vreme oraşul era din piatră, şi orice atingere a sa, aspră şi rece. E greu să fii copil în oraşul acesta.(,,Cronică în piatră”,  Ismail Kadare)

Chiar nu mai ştiu exact ce anume m-a îndemnat să citesc ,,Cronică în piatră” a lui Ismail Kadare. Se prea poate să fi citit vreo recenzie literară care să-mi fi trezit brusc interesul pentru lectura acestei cărţi. Se poate, la fel de bine, s-o fi răsfoit într-o librărie şi verdictul imediat să fie:,,-Gata, o cumpăr!”. Însă îmi aduc aminte foarte bine că pur şi simplu m-a cucerit felul în care scrie Ismail Kadare, că n-am putut să mă dezlipesc de ,,Cronică în piatră” până ce nu am ajuns la ultima ei pagină. Şi situaţia s-a repetat şi cu ,,Vremea nebuniei”, microromanul care continuă, la distanţă de câţiva ani după sfârşitul războiului, istorisirile despre oamenii din Gjirokastër, oraşul devenit el însuşi un personaj fascinant în cărţile cunoscutului autor albanez.

Chroniclekadare

Despre cărţile lui Kadare aş putea să vorbesc mult şi bine. Între timp, am citit cam tot ce-am putut să găsesc în librării şi am răscolit anticariatele on-line în căutarea ediţiilor care nu s-au mai tipărit la noi de ani buni, bunăoară ,,Aprilie spulberat”, ,,Cetatea” sau ,,Florile îngheţate din martie”. Incă mai caut. Mai mult de atât, am făcut o adevărată pasiune pentru literatura albaneză şi i-am citit cu mare drag pe Fahri Balliu, Edi Rama, Visar Shiti, Liri Seitllari, Bashkim Shehu, Catherine Preljocaj…Dar nu recenzii de carte intenţionez să fac eu acum. Nicidecum. Doar că despre Gjirokastër, ,,straniul oraş din piatră”, mi se pare oarecum nefiresc să povestesc fără să-l amintesc pe Ismail Kadare. Pentru că datorită lui am descoperit oraşul de la poalele munţilor Gjerë şi într-un fel oarecum ciudat şi aproape inexplicabil şi pentru mine m-am simţit mai mult decât atrasă de imaginea acestui loc ce ,,nu seamănă cu absolut   nimic”. Adică, deh, e de înţeles să fii atras de locuri pline de viaţă, de peisaje pline de culoare, de dorinţa de a te contamina cu exuberanţa degajată de ele. Dar când citesti negru pe alb că orice atingere a oraşului este ,,aspră şi rece”, că ,,totul este vechi şi împietrit” în oraşul ,,cenuşiu şi singuratic învăluit de neguri duşmănoase”…hmm…

old city

Şi totuşi…îmi aduc aminte că în timp ce citeam ,,Cronică în piatră” şi mai apoi ,,Vremea nebuniei”, simţeam cum Gjirokastërul îmi devine din ce în ce mai drag, aproape familiar, chiar cu toate ciudăţeniile lui şi cu toată atmosfera aceea de straniu întreţinută atât de măiestrit de talentul celui mai cunoscut autor albanez contemporan. Oraşul acesta este un adevărat personaj din lumea deloc idilică a unei Albanii măcinate de ororile celui de-al doilea război mondial, un personaj creionat fără urme de patetism, fără false melancolii… Pentru că sentimentalismele ieftine devin de-a dreptul derizorii acolo unde intervin brutal realităţile dure ale unui război absurd ce schimbă iremediabil destine. Ce fel de oraş e acesta, Doamne?…E un oraş la fel că toate celelalte…Ca toate celelalte? Nu, nu, nu. Ăsta nu-i oraş. Ăsta-i o demenţă !’‘ exclamă spre finalul ,,Cronicii în piatră” personajul principal al cărţii, nimeni altul decât copilul care a fost cândva Ismail Kadare, născut el însuşi în Gjirokastër.

Am ajuns în Gjirokastër undeva pe la sfârşitul lui august când ,,oraşul straniu” vegheat de bătrâna cetate medievală părea că dormitează în aerul fierbinte, aproape irespirabil al amiezii de vară. Înainte de a intra în labirintul de străduţe înguste şi abrupte suntem nevoiţi să străbatem câţiva kilometri din partea nouă a oraşului construit în vale. Înaintăm pe Shtatori, principalul bulevard ce străbate noul Gjirokastër dintr-un capăt în altul , şi nu pot să spun că ar fi ceva care să-mi placă aici. E la fel ca toate celelalte mari oraşe ale Albaniei, un amestec de vechi şi nou, de blocuri comuniste absolut sinistre alături de clădiri ridicate in ultimii ani, in discordanţă cu primele, dar fără sa impresioneze in vreun fel prin dimensiunile sau eleganta stilului arhitectural. Nu acesta este locul pe care îl caut eu.

Vechi si Nou

Sursa foto aici.

Deşi poartă acelaşi nume, diferenţa dintre ele două, orasul medieval  si cel nou construit in vale,  este enormă. Suntem oarecum derutaţi de mulţimea de străduţe ce se desprind de Shtatori şi intrăm pe una dintre ele sperând să fie drumul bun. N-a fost să fie. Cel puţin nu pentru călătorii cu maşina, aşa ca noi. Drumul se îngustează atât de tare încât ne trezim cu maşina aproape captivă între zidurile de piatră ale caselor. E un drum frumos deasupra căruia smochinii din curţile oamenilor se unesc într-o boltă al cărei capăt nu reuşesc să-l văd încă. Aproape că-i invidiez pe copiii care o pornesc la pas pe drumul acesta umbrit. Noi, însă, trebuie să facem cale întoarsă.

Drumul spre oras

Strada Varosh urcă cu greu la deal, iar dinspre dreapta coboară în goana mare Strada Gjobek, care, după ce trece de casa din fibre de celuloză a călugăriţelor italiene, ferindu-se de ea ca de ciumă, se întâlneşte şi se izbeşte de Strada Varosh, strâmbându-se amândouă. Mai încolo, Uliţa Nebunilor, încăpăţânată şi rea, se repede către cocheta Stradă a Liceului, dar, în ultimul moment, aceasta din urmă o evită cu abilitate, îndepărtându-se puţin. Atunci, Uliţa Nebunilor se repede la vale prin mijlocul cartierului, ca şi când ar cauta gâlceavă şi, din fugă, face câteva întoarceri neaşteptate şi ciudate.(Ismail Kadare, ,,Cronică în piatră”)

Cumva reuşim să ne descurcăm prin încrengătura deasă a străzilor ce urcă spre castel şi ajungem cu bine în parcarea aflată în  piaţa centrală a oraşului. Practic, odată ajuns în zonă, nu prea ai cum s-o ratezi. Statuia înaltă de câţiva metri a lui Çerçiz Topulli, erou naţional al Albaniei născut pe la sfârşitul secolului trecut în Gjirokastër, domină centrul oraşului vechi. Întâlnirea asta neaşteptată mă face să zâmbesc pentru că-mi amintesc de fragmentul din ,,Cronică în piatră” în care Kadare povesteşte despre o întâmplare mai puţin plăcută pentru ,,omul din bronz”(deşi, sincer, am mari rezerve că l-ar mai fi putut afecta în vreun fel pe eroul albanez) şi, mai ales, despre ,,întâlnirea” locuitorilor din Gjirokastër cu ,,personajul temerar de pe soclu”.

Çerçiz Topulli

Un sergent grec a tras cu arma fără a răni însă pe nimeni. De fapt, ţintise în picior singura statuie a oraşului. Era o statuie impunătoare din bronz, ce fusese ridicată în piaţeta din centru pe vremea împărăţiei. Înainte de ea, în oraş nu mai existase alta.Singurele reprezentări ale omului, făcute de mâna lui, erau sperietorile de ciori plasate pe câmpul de dincolo de râpă. Când s-a zvonit câte ceva despre ridicarea statuii (ceea ce se întâmplase cam odată cu inaugurarea antiaerianului), au fost destui dintre aceia care, în vreme ce pentru instalarea tunului nu-şi ascundeau entuziasmul, în legătură cu statuia s-au arătat sceptici. Un om din fier! Era oare necesară o asemenea creatură? Nu aveau să se producă tulburări? În vreme ce întreaga suflare ar dormi, aşa cum cere Domnul, statuia va sta în picioare, nu? Tot aşa cum va sta zi şi noapte, iarnă şi vară. Oamenii plâng şi râd, îi comandă pe alţii sau mor, în vreme ce ea nu va putea face nimic din toate acestea. E va sta acolo, fără grai. Şi, se ştie, tăcerea este suspectă.

Sculptorul venit de la Tirana să vadă locul unde îşi va amplasa opera scăpase nebătut doar printr-o minune. În ziarul oraşului izbucnise o polemică aprinsă. În cele din urmă, răbdarea unora triumfase şi statuia fusese adusă în oraş cu un camion mare, acoperit cu prelata. Era iarnă. În cursul nopţii, statuia a şi fost instalată în piaţeta din centru. Pentru a fi evitate tulburările s-a renunţat la inaugurare. Oamenii priveau miraţi spre personajul temerar de pe soclu care, cu o mâna pe tocul revolverului, privea încruntat piaţeta, de parcă ar fi întrebat: ,,-De ce nu m-aţi vrut?”

În noaptea aceea, cineva pusese pe umerii statuii o pătură şi, de atunci, oraşul şi-a îndrăgit omul de bronz.

În el trăsese sergentul grec. Trecătorii se apropiaseră în fugă să vadă gaura făcută de glonţ în piciorul statuii. Unii avură impresia că ei înşişi şchioapătă. Erau indignaţi. Alţii şchiopătau într-adevăr de parcă pe ei i-ar fi lovit plumbul. Oraşul se alarmă. Apăru de undeva însuşi Katantzakis, însoţit de gărzi, şi urcă scările primăriei, unde fusese stabilit comandamentul grec.

După o oră, în locul unde erau lipite afişele, apăru un comunicat în greceşte şi albaneză prin care se făcea cunoscut că soldatul grec fusese arestat şi închis. (Ismail Kadare, ,,Cronică în piatră”)

topulli

Căldura sufocantă nu-mi da ghes deocamdată să urc drumul în pantă abruptă către castel, cu atât mai mult cu cât oraşul mă atrage ca un magnet. Ei da, nu-i o treabă tocmai uşoară să te încumeţi să tot urci şi să tot cobori (mai ales partea cu urcatul) prin ,,oraşul celor 100 de trepte”.Asta pentru turişti, localnicii chiar nu au o aşa mare problemă. Au antrenament serios. E chiar amuzant. În timp ce nou-veniţii calcă încetişor, atent pe caldarâmul devenit lucios ca argintul din cauza urmelor lăsate de atâţia paşi, e ceva obişnuit să vezi localnici în vârstă păşind sprinţari pe acelaşi drum. Sau femei căţărate pe tocuri înalte, asta chiar mi se pare o adevărată aventură.

bazar 2

Bazarul îmi pare cuprins de un soi de stare lenevoasă, de apatie şi mă gândesc că de vină nu poate fi decât căldura caniculară a după-amiezii. Aproape nimic din agitaţia şi zarva cu care avusesem de-a face cu doar 2-3 zile în urmă în coloratul bazar din Krujë. Atunci, vânzătorii cuprinşi de aproape un soi de febrilitate la vederea turiştilor ce le treceau prin dreptul dughenelor m-au făcut să-mi amintesc de memorabila scenă din ,,Take, Ianke şi Kadîr” când simpaticele personaje îşi disputau eventualii clienţi deveniţi aproape biete victime în mâinile lor. Insistenţi vânzătorii din Krujë! Nu a fost şi cazul celor din Gjirokastër. Mai bine, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Încă n-am uitat cum în urmă cu doi ani mi-a venit să strâng de gât câţiva vânzători indieni dintr-un bazar din Dubai. Atât de enervant de insistenţi ştiu să fie. În fine, asta e deja altă poveste…Revenind la bazarul din Gjirokastër, aproape fără excepţie, oamenii stăteau la adăpost în umbra micilor prăvălii sau savurau plictisiţi o cafea, un pahar cu rakia în compania vecinului de dugheană, în faţa unei table uitate de ţintar. Are oarecum un farmec aparte locul acesta aflat la răscrucea a cinci străzi, dar nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit. Probabil este vorba de propria subiectivitate, de alte aşteptări pe care le aveam eu cea fascinată de imaginea oraşului zugrăvit de autorul meu albanez preferat. De la bun început m-a urmărit impresia că e ceva aici ce nu prea are îşi are locul potrivit, că ar fi putut să fie altfel…Şi nu de starea de apatie a oamenilor este vorba. Asta chiar mi-a plăcut. Poate faptul că maşinile circulă în voie în zona respectivă şi, pe alocuri, eşti silit să te lipeşti de mărfurile oamenilor pentru a le face loc, poate kitsch-ul din acele podoabe luminoase agăţate deasupra străzilor care îmi amintesc de perioada sărbătorilor de iarnă, destul de nefiresc pentru luna august.

bazar

Ok, sunt eu o persoană cârcotaşă, dar reclama aceea la Vodafone chiar nu-şi are locul acolo

Bazar 3

bazar 5

DSC_0372

Din Qafa e Pazarit, zona de intrare in bazar,de pe Gjin Bue Shapata (cuvântul albanez pentru stradă este ,,rruga), ai de ales. Ori urci până ajungi în capătul străzii şi porneşti pe Shezai Como, ori alegi să cobori şi ajungi pe strada…Ismail Kadare. Nu mai ştiu exact ce am făcut noi care oricum nu prea aveam habar pe unde s-o luăm prin labirintul de străzi şi străduţe. Cred că am mers absolut la întâmplare şi am ajuns în cele din urmă şi pe strada ce poartă numele celui mai renumit autor contemporan albanez. Există în paginile ,,Cronicii în piatră” câteva fragmente minunat scrise care descriu casa asta devenită asemenea oraşului un personaj pe care cu greu îl mai poţi uita, pasaje ce readuc la viaţă oameni, dar şi întâmplări petrecute între zidurile ei bătrâne.

str. Kadare

In a şaptea zi de la primele bombardamente s-a întâmplat ceva nu tocmai lipsit de importanţă: pe strada noastră a fost pusă o plăcuţă de tablă. Într-o dimineaţă, foarte devreme, câţiva necunoscuţi au fixat-o pe zidul nostru, în dreptul porţii. Pe placă era scris cu negru: ,,ADĂPOST AERIAN PENTRU 90 DE PERSOANE”.

Pe strada noastră nu existase niciodată vreun anunţ. Nu mai văzusem pe aici un asemenea afiş(…) Mi-am amintit câteva cazuri când pe pereţii caselor fusese scris, cu cretă sau cu creionul, cuvinte porcoase. Dar asta se întâmplă rar. Prima tăbliţă adevărată era cea fixată acum în drepta casei noastre. (…)

Stăteam în poartă şi le zâmbeam trecătorilor, ca şi când le-aş fi spus: vedeţi, asta mai zic şi eu casă. Eram tare mândru. În cartier la noi erau multe case mari şi frumoase, dar pe niciuna dintre ele nu fusese pus un asemenea anunţ. Asta, îmi spuneam, înseamnă că niciuna nu este mai solidă decât a noastră.

Continuam să le zâmbesc trecătorilor, dar, ciudat, niciunul nu mă lua în seama. Cu o singură excepţie, Harilla Luka, cel mai fricos om din cartier, care, îndată ce mă văzu, îşi scoase pălăria şi mă salută cu respect .(…)

Pe urmă, am coborât în pivniţă şi i-am admirat cu respect zidurile groase, nevăruite de mult. Până acum fusese un loc lipsit de importanţă. Puneam acolo cărbunii şi stingeam varul. Pivniţa era cenuşăreasa, în comparaţie cu camera mare de la etajul al doilea. Tavanul era galben, din lemn sculptat. Toţi ai casei o îngrijeau: mama îi freca lemnăria până devenea galbenă cum era ceara, perdelele din ferestre erau albe, numai dantele, şi pernele de pe sofa, pe care se aşezau bătrânele venite în vizită ca să-şi soarbă cafeaua şi să-şi spună toate acele vorbe înţelepte, erau împodobite cu lucrătură de mâna. Era uşor să bănuieşti ciuda celorlalte odăi, ba chiar şi a coridoarelor. Ciuda care se vedea în ferestrele lor mici, în plafoanele coşcovite şi în uşile înguste.

Şi iată că, pe neaşteptate, lucrurile se schimbaseră în ziua în care căzură primele bombe. În acea zi, geamurile camerei celei mari se spărseseră şi totul se răvăşise cumplit, în vreme ce tăcuta şi modesta pivniţă nu păţise nimic.
Îmi părea rău pentru camera de oaspeţi, pe care o părăsiseră toţi. În timpul baombardamentelor, când stăteam în pivniţă apărat de zidurile ei groase, mă gândeam cu părere de rău la camera de la etaj, care se zgâlţâia şi trosnea acolo sus, singură de tot. O asemuiam cu o femeie frumoasă, dar speriată, de-a dreptul isterizată, în vreme ce beciul era o bătrână surdă, dar plină de vitalitate. Îndată ce camera cea mare îşi pierdu importanţă, pivniţa deveni partea cea mai însemnată a casei. (…)De mult, poate, gropile şi şanţurile oraşului aşteptau un asemenea eveniment. Probabil ştiau că avea să vină o zi în care se vor bucura şi ele.

muzeu

Cam aşa arată interiorul unei camere tradiţionale albaneze, ,,camera mare de la etajul al doilea”. Imagine preluată de pe site-ul Muzeului Etnografic din Gjirokastër.

Revenim acolo unde rămăsesem, adică pe strada Ismail Kadare. 🙂 Mi-am imaginat că logic ar fi fost să găsim pe strada respectivă şi casa în care a copilărit cândva Kadare. Logica mea nu a funcţionat şi atunci. Am străbătut-o de la un capăt la altul (şi înclin să cred că este una dintre cele mai lungi străzi ale oraşului vechi), dar degeaba. În cele din urmă, când aproape renunţasem s-o mai caut, am găsit-o pe Fato Berberi, una dintre uliţele ce se desprind de-a lungul străzii Kadare. Îmi imaginez că oficialităţile oraşului au considerat că vestitul scriitor născut în oraşul lor merită mai mult decât să dea numele unei uliţe lungi de câţiva metri. Doar presupun. Mărturisesc preplexitatea care m-a lovit în momentul în care am fost convinsă că am ajuns acolo unde mi-am dorit. Casa asta este departe de imaginea pe care mi-o creasem în mintea mea citind ,,Cronică în piatră”. Am căutat casa copilăriei lui Kadare şi am găsit un adevărat şantier. Nu asta m-a izbit oarecum neplăcut, e de înţeles că fiind destul de veche chiar avea nevoie de consolidări, reparaţii… Doar că aşa cum se prezintă în nouă variantă pare să nu mai aibă aproape nimic din farmecul misterios pe care îl respiră clădirile vechi. Se muncea de zor, lucrătorii mişunau de colo până colo tot cărând materiale de construcţie. Mi-am dat seama că nu este cel mai potrivit moment să intru în curte. Nici n-aş fi îndrăznit să le cer voie. Dar se prea poate să le fi atras atenţia cu aparatul meu foto  de gât în căutare de cadre interesante pe Fato Berberi şi întârziind cam mult în preajma zidurilor înalte ale casei. Sau poate că a remarcat asta un domn ceva mai în vârstă pe care l-am zărit şi eu pe aceeaşi stradă (ştiu că m-a frapat eleganţa lui nefirească pentru un turist şi cu atât mai puţin pentru un localnic) şi am fost oarecum derutată să-l văd că intră pe poartă ca şi cum ar fi fost la dânsul acasă. Că doar n-o fi fost însuşi Kadare.:) Glumesc, e foarte posibil să fi fost una dintre persoanele care se ocupau de bunul mers al lucrurilor în proiectul de renovare al casei. În fine, cert este că la mai puţin de un minut din momentul în care domnul a dispărut în curte, iar noi deja începusem să ne îndepărtăm, ne-a ajuns din urmă unul dintre muncitori care ne-a întrebat dacă nu cumva ne dorim să vizităm casa. Ba bine că nu!  🙂

Fato Berberi

casa Kadare, exteriorDSC_0406

Asa arata in august, anul acesta, casa lui Ismail Kadare

DSC_0404

Cronica...

O mica nebunie de-a mea…Sa-mi pun in bagajele pentru Albania cartea care, intr-un fel, m-a indemnat sa ajung pe meleagurile albaneze.

DSC_0396

Am intrat, prea multe nu am reuşit să vedem, v-am spus deja că se muncea de zor. Văzând-o aşa de aranjată pe exterior, cu zidurile proaspăt văruite strălucind în soare, cu fiecare bucăţică de piatră finisată chiar nu mi s-a părut a mai avea mare lucru în comun cu casa veche de câteva sute de ani. Departe de mine gândul de a-mi dori s-o văd în ruine, dar îmi imaginez că ar fi putut să gândească proiectul acesta păstrând cumva ceva din patina timpului. Le mulţumesc frumos oamenilor pentru că mi-au permis să o văd şi plec mai departe. Sunt curioasă de un lucru. Ce părere o fi având Kadare de felul în care îi arată acum proprietatea? Nu ştiu…dar gândul mă duce imediat la reacţia pe care a avut-o Enver Hoxha, vestitul dictator al Albaniei, născut el însuşi în Gjirokastër, atunci când a venit ca să inaugureze reconstrucţia casei părinteşti. Ei bine, am citit că dictatorul s-ar fi făcut foc de mânie văzând ce a ieşit. Arhitectul care s-a ocupat de misiunea asta şi-a imaginat că Hoxha va fi mai mult decât încântat să regăsească în locul umilei case un adevărat palat. Bad idea! Primul lider comunist al Albaniei provenea dintr-un clan destul de bogat, dar familia sa ajunsese un fel de oaie neagră printre ei în privinţa bunăstării materiale ajungând să locuiască într-o casă mai mult decât modestă. Temutul dictator a fost atât de furios încât bietul arhitect a fost arestat în aceeaşi zi. Astăzi, construcţia cu pricina este de găsit pe strada Hysen Hoxha, dar nu sub numele de ,,Casa memorială Enver Hoxha ”, ci Muzeul Etnografic din Gjirokastër.

muzeu 2

Si actualul Muzeu de Etnografie din Gjirokastër, construit pe ruinele casei in care a copilarit Enver Hoxha.

Ruine 1

Străzi. Pivniţe. Case străvechi. Grinzi, duşumele, pervazuri care scârţâie uşor, uşor de tot, ca într-o permanentă şi monotonă scurgere. Ce aveţi, ce vă doare? Vă dor, sunt sigur, încheieturile şi măruntaiele bătrâne. (…) Sunteţi acolo, împietrite pe veci, dimpreună cu semnele lăsate de cutremure, de ierni şi de furtunile omeneşti.(,,Cronica in piatra”)

Ei da, rătăcind pe străzile bătrânului oraş medieval, pe alocuri, când te aştepţi poate mai puţin, în umbra unei construcţii mândre, acum renovată cu tot dichisul, zăreşti case în ruină, uitate de vreme, uitate de cei cărora le-au fost lăsate moştenire, ajunşi acum prin cine ştie ce colţuri de lume. Au un farmec aparte, un mister doar al lor, dar îmi par că ascund şi multă tristeţe, tristeţea abandonului şi a nepăsării. Au rezistat sute de ani, dar la felul în care se prezintă acum, dacă nu se intervine la timp, e greu de crezut că nu se vor prăbuşi într-un viitor apropiat. Şi ar fi mare păcat. Gjirokastërul are o istorie mai mult decât interesantă. Cu rădăcini pierzându-se în perioada Antichităţii, locul acesta are o mulţime de poveşti de spus şi mi-ar lua foarte mult timp să îi înşir legendele şi mai ales multele stăpâniri sub care s-a aflat sau doar să-i amintesc pe oamenii care au avut un cuvânt de spus în istoria oraşului. Este printre foarte puţinele locuri din lume (unii spun că ar fi chiar unic) în care arhitectura otomană s-a conservat aproape intactă, motiv pentru care din anul 2005 a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Fie că albanezilor le place sau nu să recunoască asta, Enver Hoxha are meritul lui în conservarea oraşului. Originar din Gjirokastër, fostul dictator şi-a dorit ca oraşul lui să nu fie trecut pe sub tăvălugul schimbărilor aduse de ,,noua orânduire comunistă” în privinţa arhitecturii sale. Din ordinul său, în 1961 Gjirokastërul capătă statutul de oraş-muzeu cu interdicţia clară de a mai schimba ceva în arhitectura oraşului. Cei care nu au mai putut să locuiască în casele vechi ce stăteau să se dărâme pe ei s-au mutat în oraşul nou construit în vale. După căderea regimului comunist, Gjirokastërul are aceeaşi soarta tristă ca şi celelalte oraşe albaneze: atentate, incendii, multă sărăcie, mare parte dintre locuitorii săi aleg să emigreze în Grecia şi nu numai. Citeam zilele acestea într-un articol cules dintr-un periodic albanez (google translate să trăiască!) despre cât de greu le este oficialităţilor oraşului sau celor din Ministerul Culturii să facă ceva în privinţa caselor ce stau să se prăbuşească. Multe dintre ele au proprietari care acum sunt aproape imposibil de găsit dat fiind că s-au stabilit de ani buni în alte ţări, unii chiar şi-au pierdut actele de proprietate şi nu pot face astfel dovada că le aparţin. Chiar nu ştiu cum o fi la albanezi cu condiţiile privind trecerea de bunuri în patrimoniul statului, dar bănuiesc eu că ar trebui să existe nişte regului şi în privinţa asta. În plus, se scria în acelaşi articol, chiar dacă proprietarii au fost găsiţi, rămâne problema principalului material de construcţie pentru acoperisuri, bazaltul cioplit in forma solzilor de peşte, acum aproape o raritate atât timp cât nu mai există meşteşugari care să se încumete la o aşa muncă migăloasă şi care ar cere şi un preţ pe măsură. Este motivul pentru care mulţi proprietari preferă să-şi acopere casele cu ţiglă roşie iar asta strică mult din farmecul zonei.

acoperisuri

Vechile acoperisuri ale caselor din Gjirokastër

casa G

G.

DSC_0418DSC_0411

DSC_0373

Probabil un admirator al celui care a fost Enver Hoxha. Sau nu…

DSC_0400

Unii oameni…

DSC_0445

Despre castelul ce poartă numele oraşului, cu siguranţă unul dintre cele mai impresionante castele pe care le-am văzut vreodată (şi am văzut destule până acum), vă povestesc în următoarea postare. Cu bine!

Albania. In loc de introducere.

avion, castel G.

Habar n-am când şi cum mi-a încolţit în minte dorinţa de a porni spre Albania. Ştiu sigur că, la început, a fost doar un gând trecător căruia nu i-am dat prea mare importanţă. La urma urmelor, există atât de multe locuri pe lumea asta unde mi-aş dori să ajung, aşa că Albania mai putea să aştepte ceva vreme. Dar s-a întâmplat apoi să descopăr cărţile lui Ismail Kadare şi am fost fascinată de felul său de a scrie, de atmosfera complet aparte din romanele celui mai cunoscut scriitor albanez contemporan, iar ,,Cronică în piatră. Vremea nebuniei” a fost prima carte care m-a făcut să îndrăgesc mult nu doar scriitura lui Kadare, dar şi Gjirokastërul, straniul ,,oraş de piatră” din sudul Albaniei.

Gjirokaster 1
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gjirokaster.jpg

Apoi am descoperit lucruri extrem de interesante, fascinante chiar, din istoria poporului albanez şi zile în şir am citit cu nesaţ. Auzisem eu cu destulă vreme în urmă de Burrnesha, femeile care aleg să trăiască precum bărbaţii, ştiam câte ceva despre Kanun, despre înfiorătoarea lege a răzbunării sângelui vărsat, despre Skanderbeg, ,,braţul de fier”, eroul naţional al Albaniei, câte ceva despre dictatorul comunist Enver Hoxha(născut tot în Gjirokastër), dar, pe atunci, recunosc, fără să mă intereseze prea mult detaliile. Şi mai ştiam că Albania nu este tocmai o destinaţie turistică râvnită de multă lume, iar impresiile culese de la cei care vizitaseră deja ,,Tara Vulturilor” erau dintre cele mai contradictorii… Oameni de-a dreptul fascinaţi de câte au întâlnit în ţara asta sau, dimpotrivă, oameni care nici că-şi mai doresc să ajungă vreodată pe meleaguri albaneze.

La finalul unei săptămâni petrecute în Albania, i-am înţeles şi pe unii şi pe alţii. Cred că foarte mult contează aşteptările cu care ai pornit la drum, discrepanţa între ce ţi-ai imaginat sau ce ţi-ai dorit să găseşti şi realitatea întâlnită acolo. Albania este ţara contrastelor, ţara care te debusolează complet, un amestec incredibil de vechi şi nou, de lux şi dezastru, de nepăsare şi respect, de peisaje incredibil de frumoase şi locuri absolut dezolante. Călător prin ţara lor fiind, ţi-e lesne să remarci că mai sunt multe de făcut, multe probleme de rezolvat…Drumul este încă lung şi nu tocmai uşor de parcurs. Pentru că atât amar de vreme Albania a fost supusă aberaţiilor impuse de unul dintre cele mai dure regimuri comuniste, inclusiv crunta izolare de restul lumii, cu efecte politice, economice, sociale dintre cele mai dezastruoase.

Pentru mine, primul impact cu ţara asta a fost unul total neaşteptat şi oarecum năucitor. Da, ştiu, n-ar fi trebuit să fiu tocmai şocată pentru că veneam din România şi prezenţa cerşetorilor nu este nici pe departe ceva neobişnuit pentru noi. Dar chiar aşa? Să te ,,întâmpine” chiar lângă poliţia de frontieră albaneză ? La asta, sincer, nu m-aş fi aşteptat. Parcă au răsărit de nicăieri, iar senzaţia care m-a urmărit în tot acel timp a fost că asist la o scenă bizară de film setată pe fast-forward. Bărbaţi, femei, copii alergând aproape disperaţi în încercarea de a se alege cu niscaiva bani de la cei aflaţi în maşinile oprite pentru controlul actelor în vama de la Hani i Hotit.

Hani i Hotit

Îmi aduc aminte că aşteptam ca vamesul albanez să ne înapoieze actele şi priveam cu mare uimire la şirul interminabil de maşini aflate pe direcţia opusă nouă, la ieşirea din Albania spre Muntenegru. Majoritatea numerelor de înmatriculare erau de Italia şi mă întrebam eu cum de au făcut turiştii italieni o aşa mare pasiune pentru ţara asta. Mai târziu, m-am lămurit cum stau cu adevărat lucrurile. Aşa-zişii turişti italieni erau, de fapt, albanezi care şi-au făcut un rost în Italia, veniţi in ţara de baştină (doar ne aflam în luna august), dar dornici să petreacă un timp din vacanţa lor în ţara vecină, Muntenegru. Apropo, ştiţi că în Europa există în jur de 6,5 milioane de albanezi, dintre care mai puţin de jumătate trăiesc între graniţele Albaniei? Restul sunt de găsit prin Kosovo, Macedonia, Grecia, Italia…

Cum spuneam, pe direcţia de circulaţie opusă nouă, un şir de maşini căruia nu reuşeam să-i văd capătul, în schimb, la intrarea în Albania, maşina noastră… singură-cuc în peisaj. Nimeni dornic să treacă graniţa pentru a intra în Albania. Măi să fie! Am zis c-o fi o simplă coincidenţă, dar am mers kilometri în şir tot aşa. Maşini care se îndreptau spre ieşirea din Albania…într-o veselie, invers…doar noi. Intrigată de toată situaţia asta, ştiu că i-am şi spus soţului meu: ,,-Tu vezi că noi suntem singurii care au intrat în Albania şi nici urmă de alte maşini în spatele nostru? Ce se întâmplă? Fuge toată lumea din ţara asta şi doar noi ne-am gasit sa venim aici?”

În fine, ne-am continuat drumul spre Shkodër, oraşul în care urma să poposim pentru 3 zile. Până să ajungem acolo, ştiu că m-a frapat discrepanţa dintre aspectul satelor muntenegrene tocmai lăsate în urmă şi cel al satelor albaneze. Dacă muntenegrenii au case mândre ce ,,trădează” traiul bun al stăpânilor, albanezii mai au ceva cale de străbătut până să-i ajungă din urmă. Lucrurile stau cu totul altfel in cazul satelor aflate in imediata apropiere a oraselor mari. Se pare că la ei, ca şi la noi, oamenii cu bani au preferat să lase în urmă agitaţia şi poluarea din interiorul oraşelor pentru atmosfera mai calmă, mai aerisită de dincolo de periferie. E o plăcere să treci prin asemenea locuri. Arată ca nişte bomboane fondante. Atât de colorate sunt. 🙂

Casa Albania

Dincolo de orice fel de glumă, oamenii aceştia chiar fac eforturi vizibile pentru a schimba faţa Albaniei. Se construieşte mult, incredibil de mult chiar. În mai toate oraşele prin care am trecut- Shkodër, Krujë, Lezhë, Elbasan, Fier, Vlorë- m-a încercat senzaţia că am nimerit în plin şantier, indiferent că era vorba de bulevarde principale sau străzi mai lăturalnice. Construcţii frumoase, cu o arhitectură modernă, deosebită sunt de găsit alături de vechile blocuri construite in anii regimului comunist. Nişte oribilităţi sordide,insalubre în care îţi vine greu să crezi că pot locui nişte oameni. Mormanele de vreascuri strânse pentru a fi puse în sobă, ceapa şi usturoiul împletite în funii, rufele ca vai de lume puse la uscat si tot felul de alte obiecte, toate de-a valma împărţind spaţiul strâmt al unui aşa-zis balcon, sunt dovadă de netăgăduit că da, acolo trăiesc oameni. Nu vreau să vorbesc despre Tirana, capitala ţării, pentru că acolo nu am văzut cu propriii ochi cum stau lucrurile. Dar in Shkodër, oraşul aflat pe locul 5 ca număr de locuitori în Albania,asemenea imagini sunt cât se poate de obişnuite şi des întâlnite.

Nou si vechi in Shkoder
http://al.worldmapz.com/photo/2657_en.htm

Vechi şi nou faţă în faţă

Motel Shkoder 1

Home Hostel aflat în plin centrul Shkodër. Nu mai este funcţional (cel puţin impresia asta mi-a lăsat-o mie :)) Oricum, este o clădire veche foarte frumoasă, păcat că este lăsată în asemenea paragină. Ca multe alte asemenea din Shkodër…

Shkoder

In Shköder, pe Mehmet Pashe Plaku, unul dintre bulevardele principale ale orasului…

dentist

-Hei, aveţi probleme cu dantura? Am găsit în Shkodër ,,cabinetul’ acesta…Mai bine nu!

moschee

Tot în Shkodër …Moscheea Ebu Beker aflată chiar în centrul oraşului Shkodër, în zona pietonală. Cunoscută şi sub numele de Al-Zamil, moscheea a fost ridicată în 1995 cu fonduri primite de la comunităţile musulmane din Arabia Saudită şi Egipt.

vlora.jpg

 

Una dintre muuultele clădiri nou construite in Vlorë

Dacă în mai toate oraşele mari(şi nu doar) albanezii au făcut o adevărată pasiune din a-şi colora clădirile în culori cât mai ţipătoare, Vlorë face clar notă discordantă. Albul este cel care îmbracă mai toate clădirile ridicate în ultimii ani. Simplu şi atât de elegant. Mi-a plăcut mult.

Şi la capitolul ,,servicii oferite turiştilor” nu ai cum să nu remarci diferenţele între nordul şi sudul ţării. Ar fi prea mult să-i acuz de indolenţă sau rea voinţă pe cei din nord. Au fost şi câteva locuri unde am fost serviţi absolut ireproşabil şi îmi vine acum în minte unul dintre restaurantele aflate chiar lângă castelul vestitului Skanderbeg, in Krujë. Dar au fost şi multe situaţii în care în care am aşteptat…şi-am tot aşteptat…Recordul înregistrat a fost în aşteptarea micului dejun la hotelul Tradita în Shköder. Şi s-a repetat în fiecare zi din cele trei în care am locuit acolo. Şi de-ar fi fost nevoie să prepare cine ştie ce bucate tradiţionale sofisticate…Atunci i-aş fi înţeles. Dar de fiecare dată ne-au servit doar cu produse deja cumpărate din magazin. 🙂 În ultima zi în care am stat acolo, deja aveam lecţia învăţată. Am făcut comandă cu mai bine de jumătate de oră înainte să ajungem noi la terasa pe care era servită masă. Am profitat de faptul că ferestrele apartamentului nostru dădeau chiar spre terasa cu pricina. Cred că am fi putut să tragem şi un pui de somn în aşteptarea lor, chiar n-ar fi fost o problemă. Iar dacă se întâmplă să le faci observaţie, se scuză, îţi zâmbesc vinovat şi tot ca ei fac. Nici măcar nu poţi să te superi pe ei.

În sud, pe Riviera, lucrurile stau cu totul altfel. Şi e de înţeles. Este zona cea mai căutată de turiştii veniţi din alte părţi de lume şi albanezii care lucrează în tot ce ţine de sectorul turistic se vede că şi-au cam învăţat lecţia. În Vlorë , unul dintre cele mai frumoase oraşe de pe ţărmul albanez, am locuit într-un apartament minunat dintr-un bloc nou construit pe malul marii, spaţios, foarte curat şi dotat de proprietarii albanezi astfel încât să mulţumească până şi pe cei mai cârcotaşi

balcon Vlore 1

Mi-au fost tare dragi dimineţile devreme şi serile târzii petrecute aici, pe balconul ,,nostru” din Vlorë . Mai ales serile. Pentru minunatele apusuri peste mare…

balcon 2

Tot la capitolul ,,discrepanţe”…Din sud ne reîntoarcem în nord şi iată ce îţi este dat să vezi acolo…

plaja nord

plaja Velipoje

Cam aşa se serveşte porumbul copt pe plaja din Velipoja. Merg oamenii cu roaba pe malul apei şi ţi-l prepară la faţa locului. Îl primeşti înfăşurat nu într-o hârtie, aşa cum te-ai aştepta, ci într-o pănuşă. 🙂

gogosi

,,Tarabă” cu gogoşi. Recunosc, porumb copt mi-am luat că nu pot să-i rezist. Gogoşi…nu. Oricum, toţi vânzătorii aceştia cu aşa-zisele lor tarabe ambulante sunt o prezenţă tare pitorească.

Pe plajele din sud…nici vorba să mai întâlnesc aşa ceva. Şi că veni vorba de ele, aveţi mai jos câteva poze. Pentru comparaţie zic.

hotel dhermiSplendor Hotel, Dhërmi…

litoral dhermi

litoral-4Aşa minunăţie de culoare a mării rar mi-a fost dat să văd…

Shkoder

Participanţi la trafic în Shköder. Capul familiei are un soi de motocicletă în faţă căreia se află un soi de căruţ. În căruţ sunt nevasta, copilul şi un televizor. Semăna foarte bine cu unul pe care l-au avut părinţii mei prin anii’80, cel puţin aşa mi s-a părut din goana maşinii mele.

tot vlora

Domnul are un mijloc de transport mai… modern comparativ cu conaţionalii săi din poză anterioară. E din sud, de pe Riviera albaneză. Din Vlorë chiar. 🙂

Traficul la albanezi…Un sfat! Nu plecaţi la drum cu maşina voastră dacă nu vă ştiţi cu nervii de oţel şi capabili de manevre stil ,,Michael Schumacher”. O să va blestemaţi zilele şi nu o să va mai trebuiască altădată. Şoferii albanezi sunt KA-MI-KA-ZE!!! Au un stil de a conduce şi nişte obişnuinţe care te lasă mască. Ce să mai vorbim de de tot felul de animale care se trezesc că au chef să treacă agale strada când te aştepţi mai puţin. Oi, câini, măgari, capre, ţestoase…În drum spre Gjirokastër, noi ne-am pomenit cu o turmă de oi care s-au aşezat taman în milocul drumul şi nici c-au vrut să mai plece din faţa maşinii. Am fost nevoiţi să le ocolim şi n-a fost deloc simplu dată fiind starea drumului de munte pe care ne aflam. Multe am de povestit despre cum se conduce în Albania şi câte îţi este dat să vezi pe drumurile lor. Într-o postare viitoare…

lezhe

În drum spre Lezhë. Am fost şi la Lezhë, dar poza nu-mi aparţine. Oricum, am fost martoră la destule asemenea scene.

Saranda

În drum spre Saranda…Nici asta nu-mi aparţine(după cum bine se vede), dar m-a amuzat teribil. Resemnarea care se citeşte pe faţa omului ce aşteaptă ca purceii să-şi termine masa este grozavă.

testoasa,,Broscuţa” asta s-a găsit să traverseze strada tocmai când treceam noi pe acolo. Norocul ei că am văzut-o la timp. Înainte s-o ducem într-un loc mai sigur pentru ea(nu ştiu pentru câtă vreme) am lăsat-o să se odihnească niţel pe o bluza de-a mea uitată prin maşină. Ingrata! Mi-a lăsat şi ,,amintire” pe bluza respectivă..

bazar 2Doar o,, picătură” din bazarul din Krujë. Colorat şi atât de pitoresc.

ALPI 1

În drum spre Theth …Alpii Albanezi sunt atât de sălbatici şi atât de frumoşi. Despre Theth, sătucul parcă pierdut în inima munţilor, va povestesc mai multe într-o viitoare postare. Merită cu mult mai mult decât o rapidă descriere sumară.

komane 3

Lacul Komani. Superb! Despre plimbarea cu barca pe lacul Komani, cam 3 ore dus-întors, nu lipsită de oareşce peripeţii, vă povestesc altădată.

Şi mai am multe de povestit… Şi despre minunatele lor castele, şi despre atât de pitorescul oraş Gjirokastër, şi despre Theth, un sat rupt de lume, de civilizaţie, dar cu oameni atât de frumoşi tocmai în simplitatea asta a lor, şi despre tot felul de situaţii şi întâmplări mai puţin obişnuite…Dacă ar fi să fac acum un bilanţ, cu siguranţă, oamenii de acolo, întâmplările trăite, locurile văzute, obiceiurile, superstiţiile, unele dintre cele mai bizare chiar, toate m-au făcut să-mi doresc să mă reîntorc acolo cândva. Dacă s-ar putea, cât mai curând. Mai am atâtea locuri de văzut, atâtea de lucruri de făcut acolo. Vouă…shihemi së shpejti! Mirupafshim! Adică…pe curând! Pa! 🙂