Museum of Broken Relationships

museum

Când se întâmplă să ieşim cu sufletul făcut arşice dintr-o relaţie de dragoste pe care,desigur, într-o sfântă şi înduioşătoare naivitate, o credeam fără de sfârşit (cum altfel?), ne grăbim să credem că suferinţa noastră este unică, este in-co-men-su-ra-bi-lă chiar. Şi, pradă aceleiaşi sfinte naivităţi, suntem convinşi că never ever nu vom reuşi să ne oblojim sufleţelul făcut acum ţăndări. Dar nu e aşa. Nici pe departe chiar. Îţi trebuie doar ceva timp ca să poţi privi lucid în urmă. Cu detaşare, cu umor (şi nu neapărat unul amar), ba chiar, uneori, cu un oftat de uşurare: ,,-O, Doamne, uite ce-aş fi ratat eu dacă X nu mi-ar fi dat papucii!” 🙂

Ei, da, cam asta mi se pare a fi ideea de bază care îşi face loc în mintea celui aflat la sfârşitul perindării prin cele 8 încăperi ale unui original şi destul de interesant muzeu, Museum of Broken Relationships.

Muzeu exterior
sursa http://www.trufflepig.com/museum-of-broken-relationships/
muzeu
sursa foto http://www.nytimes.com/2010/02/15/arts/design/15broken.html?_r=0

Dacă se întâmplă să ajungi în Zagreb, nu-l ocoli. Indiferent de starea în care te afli, fericit, nepăsător, rănit în dragoste, părerea mea este că locul acesta nu are cum să-ţi inducă o stare negativă. În orice caz, mi se pare a fi departe de acele poveşti, melodii, filme lacrimogene despre iubiri extraordinare, dar, vai, ce ghinion, acum duse pe copcă. Chiar aşa, de unde masochismul celor răniţi în dragoste de a se complace într-o asemenea stare? De parcă ar ajuta la ceva. Dimpotrivă chiar. Nu-i mai bună vizionarea unei comedii spumoase sau o ieşire cu prietenii? Zic şi eu…De fapt, ca să fiu sinceră, o zic acum, în urmă cu 20 de ani nu prea îmi aduc aminte să fi gândit aşa. 🙂

11001881_836542926405559_1634202467726769049_n

sursa foto aici

Lăsăm deoparte dilemele mele şi revenim la ineditul muzeu de pe strada Ćirilometodska 2. În urmă cu vreo 10 ani, Olinka Vištică şi Dražen Grubišić, doi artişti croaţi, s-au hotărât să pună capăt relaţiei lor de 4 ani. Probabil că au avut lungi şi aprige discuţii în privinţa lucrurilor acumulate în anii petrecuţi împreună şi, într-un final, au hotărât: nici la mine, nici la tine. Nu le ia nimeni acasă, le depozităm pe toate într-un loc anume. Zis şi făcut. Mai mult de atât, ei şi-au îndemnat şi prietenii să facă acelaşi lucru. Cum grămezile de variate obiecte creşteau mai rapid decât Făt-Frumos din poveste, cei doi s-au gândit că ar putea să iasă ceva bun din treaba asta, bunăoară…un muzeu. Aşa se face că, în prezent, după aproape un deceniu, s-au strâns peste o mie de obiecte aduse personal sau trimise în colet din întreaga lume. Fireşte, datorită numărului imens, nu toate pot fi expuse. În urma selecţiei, sunt expuse doar acele lucruri care au poveşti oarecum inedite, poveşti capabile să atragă atenţia vizitatorului. Pentru că simpla vedere a unui obiect este aproape egală cu zero în lipsa istoriei povestite de cel/cea care l-a donat. Exponatele sunt schimbate o dată la 2 ani şi există chiar şi o componentă mobilă a muzeului. În anii din urmă, expoziţiile purtând marca Museum of Broken Relationships au fost prezentate în peste 20 de oraşe din lumea întreagă.

DSC_0565

Fiică-mea…,,-Bleah, ce prostie să fii îndrăgostit!” Bine, mai vorbim noi peste ceva ani…

Ok, ce vedem noi aici, în cele 8 încăperi de la parterul Palatului Kulmer? Păi, vedem aşa: un topor, o rochie de mireasă, un pitic de grădină ce pare că a trecut printr-un adevărat război, o pereche de cătuşe cu puf roz, jucării din pluş, sutiene, portjartiere, o pereche de sâni din carton, o verighetă, o proteză pentru picior, o pereche de pantofi roşii, un router Wi-Fi, o oglindă retrovizoare spartă, casete, scrisori, cărţi, fotografii…şi lista este una foarte-foarte lungă. Ce mi-a plăcut mie cel mai mult în toată povestea asta, povestea obiectelor adunate aici, a fost (auto)ironia, umorul, detaşarea cu care unii oameni, răniţi cândva profund, au privit apoi la răposata poveste de iubire. E drept, atitudinea aceasta nu este prezentă în toate cazurile expuse. Din varii motive, persoane excesiv de sensibile, poate prea puţinul timp trecut la mijloc, în fine, diverse cauze. Acestea din urmă, sincer, mi-au atras atenţia mai puţin şi nu despre ele vreau să povestesc aici. Mi s-au părut mult mai captivante cele care, chiar şi în ciuda unui oarecare dramatism, stârnesc zâmbete largi şi chiar hohote de râs. Am tradus câteva dintre ele pentru a le scrie aici şi cel mai greu lucru mi s-a părut a fi selecţia lor. Sunt multe rău. Absolut aleatoriu, încep cu povestea deznodământului relaţiei dintre o ea şi…tot o ea, Berlin, 1995.

topor

,,Ea a fost prima femeie pe care am invitat-o să locuiască împreună cu mine. La câteva luni după mutare, am primit propunerea de a călători în America. Ei i-a fost imposibil să mă însoţească. La aeroport, ne-am luat rămas bun cu lacrimile în ochi. Ea mi-a spus că nu va putea supravieţui 3 săptămâni fără mine.

M-am reîntors după 3 săptămâni, iar ea mi-a spus aşa: -M-am îndrăgostit de altcineva. Am cunoscut-o în urmă cu doar 4 zile, dar deja am certitudinea că ea îmi poate oferi tot ceea ce tu nu-mi poţi da.

Cu o privire perplexă, am întrebat-o cum rămâne cu planurile legate de viaţă noastră împreună. Cum a doua zi încă nu avea un răspuns, am dat-o afară din casa mea. La foarte scurtă vreme după asta, a plecat într-o călătorie cu noua iubită, dar mobila ei a rămas la mine. Neştiind cum să-mi potolesc furia, am cumpărat acest topor de la Karstadt. Asta ca să-mi vărs nervii şi ca să-i ofer ei o ultimă imagine a pierderii, deşi cred că ea nu suferea deloc după despărţirea noastră.

În fiecare zi din cele 14 petrecute de ea în vacanţă, am făcut bucăţi câte un obiect de mobilier. Am păstrat resturile, aşa , ca o imagine a stării mele sufleteşti. Cu cât camera  se umplea de mobilă făcută praf, adică exact aşa cum era sufletul meu atunci, cu atât mă simţeam eu mai bine. După două săptămâni, s-a întors pentru a-şi lua mobilă. Era toată strânsă ordonat în grămezi de aşchii micuţe. Şi-a luat tot gunoiul şi m-a părăsit pentru totdeauna. Şi aşa toporul a devenit instrumentul meu vindecător.’

Şi o istorie despre un nevinovat pitic de grădină ajuns victimă colaterală…

pitic 2,,El a venit în maşina cea nouă. Arogant şi rece. Piticul era folosit pentru a închide poarta pe care tot el o rupsese cu ceva vreme în urmă. În acel moment, piticul a aterizat pe parbrizul maşinii lui nou-nouţe şi apoi a ricoşat aterizând pe asfalt. În zborul lui, piticul a descris o buclă în aer asemenea unui arc. Ca un arc peste timp, simbol al sfârşitului dragostei noastre.’

,,Love is a violent recreational sport. Proceed at your own risk. ” Nu mai ştiu cine spunea asta, dar se pare că în unele cazuri chiar aşa şi este. Dar cu bietul piticul ce-aţi avut?

 

saniEi, şi dacă s-a întâmplat vreodată să te plângi că ai primit un cadou absolut neinspirat…ce să mai spună doamna din Serbia căreia soţul i-a dăruit …o pereche de sâni falşi. Sâni confecţionaţi dintr-un carton ordinar (nu că ar mai conta materialul în situaţia dată) pe care săraca femeie ar fi trebuit să-i poarte, la dorinţa expresă a soţului, în momentele lor intime. Aşa ceva…Unii sunt complet, da’ complet lipsiţi de orice fărâmă de tact. Urmarea? Femeia a divorţat imediat. Probabil a fost atât de şocată de hidoşenia primită că a uitat să i-o facă guler.

tanga,,Acesta(o pereche de chiloţi tanga comestibili) a fost unul dintre cele mai romantice cadouri pe care mi le-a făcut. Aşa credea el. Eu am râs, dar niciodată nu l-am scos din pachet. El nu mi-a adus niciodată flori, spunea că sunt pentru persoanele plictisitoare. În schimb, îmi aducea cârnaţi şi piese pentru bicicleta mea. Nu îmi pasă atunci, îl iubeam. După 4 ani de relaţie, s-a dovedit a fi la fel de ieftin si meschin precum aşa-zisele lui cadouri. M-a înşelat cu o colegă de birou şi m-a anunţat printr-un e-mail că mă părăseşte .”

Este povestea unei elveţience părăsită de iubitul ei zgârcit şi extrem de pragmatic. Cum sună asta? Iubito, am ceva pentru tine! Nişte cârnaţi. Îi mâncăm împreună, ce zici?

shampoo,, Atunci când m-a părăsit- povesteşte o tânără croată– iubitul meu a avut grijă să-şi strângă toate lucrurile. Mai puţin gelul pentru igiena intimă. Mama mea l-a folosit apoi pentru a lustrui geamurile cu el. Mama spune că este fantastic de bun pentru aşa ceva.”

Cineva chiar a ieşit în câştig din povestea asta.

O poveste de dragoste din Ljubljana, un bol şi o femeie cu mult umor. Ea spune aşa:

200803030652110.Mira_Furlan_zdjela,,Ai dorit să-ţi coc pâine. Pentru că femeile care frământă aluatul sunt atât de sexi. Într-o zi de vară, purtăm doar un şorţ de bucătărie. Doar pentru tine şi pentru bol. În trei ani am făcut pâine de cinci ori în acest bol. Niciodată nu a fost ceva bun, întotdeauna tare ca piatra. Poate pentru că vasul era prea mic, poate pentru că am uitat să pun drojdie. Cumva se pun ouă în pâine? Tu m-ai privit întotdeauna cu neîncredere atunci când treceam la treabă.Tu ai vrut să fiu asemenea Mirei Furlan în filmul Beauty of Vice. Dar eu nu sunt Mira Furlan. Acum ştiu, pâinea nu a fost bună pentru că îmi era frică de tine. Eram terorizată de gândul că s-ar fi putut întâmpla ca în film- să-mi spargi capul cu pâinea tare ca bolovanul dacă vreun băiat s-ar fi uitat un pic mai insistent la mine. După toate acestea, mult timp, am mâncat doar salată din acel bol. Am slăbit 21 de kilograme. Şi nici Mira Furlan nu mai este acum chiar o tinerică.

haina

 

Haina din imagine a fost donată muzeului de către o iordaniancă. Femeia a venit într-o excursie în Italia unde s-a îndrăgostit lulea de un băştinaş. Băştinaş care purta o asemenea monstruozitate de haină. Italianul şi-a luat destul de repede tălpăşiţa din braţele iordaniencei, lăsându-i (nu se ştie dacă intenţionat sau nu) şi haina de blană. Probabil venise primăvara între timp. Femeia incearcă prin epistola care însoţeşte obiectul vestimentar în cauză să ne convingă de faptul că nu este ,,a paid bitch” pentru că i s-a lăsat şi pentru că a acceptat un asemenea cadou. Nu, doamnă. Doar cu gusturi tare îndoielnice în privinţa bărbaţilor. Cum să te îndrăgosteşti de un cocălar care poartă aşa ceva? Şi mai este şi extrem de jegoasă, pe deasupra. Mă gândesc eu că trebuie să fi fost îndrăgostită rău dacă a purtat aşa ceva în bagaje, din Italia în Iordania, din Iordania în Croaţia şi cine ştie prin ce alte părţi de lume…

 

In istorisirea asta, ,,eroul principal” este…un tort. Dar cum acesta nu mai există de multă vreme, femeia din poză s-a gândit să aducă printre exponate această cutie făcută de fostul soţ din beţe de chibrit.

tumblr_m52hzmlFqY1rvp7v3o1_r1_500,,Vlado a făcut această cutie după nunta noastră, pe când era în armată. După 18 ani de căsnicie, m-a părăsit pentru altă femeie. Oficial, noi am divorţat după cea de-a 25-a aniversare a mariajului nostru. Atunci m-am hotărât să-i fac o surpriză. Am comandat un tort având scris numărul 25. L-am tăiat apoi în două.Una pentru mine, cealaltă i-am trimis-o lui. Cei doi fii ai noştri au sărbătorit aniversarea noastră întâi cu mine şi apoi cu tatăl lor. El şi iubita lui au fost de-a dreptul şocaţi, dar tortul tot l-au mâncat.”

potion

Aceasta este una dintre preferatele mele.

A fost adusă la muzeu de cineva venit tocmai din Bloomington. Este o cutie învechită pe al cărei ambalaj stă scris ,,love potion”.

Cel care a donat-o a lăsat o notiţă foarte scurtă şi concisă lângă recipientul cu pricina: ,,DOESN’T WORK.”

A-Linksys-router-Museum-of-Broken-Relationships

Şi tot din seria ,,enunţuri laconice” fac parte şi cele câteva cuvinte care însoţesc routerul Wi-Fi din imagine: ,,WE TRIED. NOT COMPATIBLE.

 

Oameni cu simţul umorului bine dezvoltat… Sub o pereche de chiloţi bărbăteşti stă scris: ,,A size too small…but I didn’t mind at all”, iar donatoarea unui portjartier se confesează: ,,Nu l-am purtat niciodată. Probabil că relaţia ar fi durat mai mult dacă aş fi făcut-o’‘.

În aceeaşi notă sunt şi produsele care pot fi cumpărate din micul shop aflat în interiorul muzeului. Tricouri inscripţionate precum cele de mai jos, radiere ,,capabile” să şteargă amintirile urâte, creioane cu mesajul ,,dacă eşti nervos, rupe aici!”

grey_front_1dark_grey_green2

Anti-stress_PencilBad_Memories_Erasers

razglednice_pressnaslovna_lon_i_i

ob_eb8b318475f0234066cafb06a54934b7_blog-zagreb-museum.png

sursa imaginilor aici

Să fiţi iubiţi! 😉

Lubenice [Lubenițe]. Nimic despre pepenii verzi :)

Lubenice_

In urma cu 4000 de ani, mica asezare aflata pe culmea unei stanci de pe insula Cres purta numele Hibernitia. Pe atunci, orasul cu o panorama de vis asupra Marii Adriatice era bine cunoscut in partea asta de de lume. Existau drumuri bine batatorite care il legau de Osor si Beli, importante orase de pe Cres, iar locul fremata de viata, chiar daca oamenii de aici nu aveau tocmai o viata usoara. Mereu la cheremul vanturilor puternice din nord si a gerului aproape de nesuportat in iernile lungi, in secolele care au urmat, rand pe rand, oamenii l-au parasit in favoarea unor locuri in stare sa le faca traiul mai bun. Astazi, nu mai mult de 15 oameni mai locuiesc in casele construite din aceeasi piatra ca si stanca pe care se afla Lubenice, una dintre bijuteriile de pret ale arhitecturii rurale croate.

O veche legenda spune ca Ljubica, fiica regelui din Osor, s-ar fi indragostit de un tanar lipsit de rang si de avere. Regele, profund ofensat de alegerea facuta, si-a pedepsit fiica exiland-o in Hibernitia, iar Ljubica impreuna cu alesul ei s-ar fi aruncat  de pe stanca in haul aflat dedesubt.  In amintirea povestii triste a celor doi indragostiti, se zice ca locul acesta a luat numele frumoasei fete, Ljubenice. Cum italienilor (stabiliti intre zidurile orasului incepand cu anul 1918) nu le era deloc la indemana sa pronunte numele acesta, asa s-a ajuns in scurt timp la Lubenice( se pronunta ,,Lubenițe”), deci absolut nicio legatura cu pepenii verzi. 🙂

DSC_0199

DSC_0197DSC_0204

DSC_0213

Fara doar si poate, Cres are multe locuri minunate de oferit calatorului. De la peisajele fascinante din nord cu stanci inalte si abrupte deasupra carora se rotesc vulturii plesuvi pana la golfurile linistite si plajele  micute ascunse pe coastele din vestul si sudul insulei. De neratat,in cazul in care ajungeti aici, sunt si oraselele care par desprinse din ilustratele de altadata- Cres, Beli, Valun, Osor, Martinšćica, Pernat si, mai ales, Lubenice, locul ce respira atat de autentic atmosfera vremurilor demult apuse. Felul aproape incredibil in care s-a conservat oraselul aflat pe  varf de stanca a facut ca  Lubenice sa fie  inscris in anul 2005 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

DSC_0258

Am hoinarit alene pe stradutele pavate cu piatra sparta cam pe la sfarsitul unui septembrie noros, pe drum de seara, cand locul acela era aproape pustiu. Cu siguranta, daca s-ar fi intamplat sa-l gasesc animat de multimile de turisti ce vin aici mai ales in lunile de vara, n-as fi simtit atat de intens farmecul si parfumul lui. Si m-am bucurat ca nu l-am gasit intr-un asemenea moment si , intr-un anume fel, mi-a daruit ceva din linistea si pacea adanca in care se afla la vremea aceea. Imi aduc aminte  ca am zarit  o singura batrana si mai multe pisici. 🙂 Atat. Si ca veni vorba de cei care s-au incapatanat sa ramana in casele seculare din Lubenice…nimeni din cei 14-15 locuitori nu are mai putin de 65 de ani. Intr-o asemenea situatie, e foarte posibil ca peste ceva vreme Lubenice sa devina un oras lipsit complet de populatie…

DSC_0215

DSC_0230

DSC_0214

DSC_0231

DSC_0233

DSC_0248

DSC_0232

DSC_0227

DSC_0240

Aproape imposibil de crezut ca aceste porti dateaza de pe vremea romanilor…

DSC_0221

De sus, de la inaltimea celor aproape 400 de m ai stancii pe care se afla Lubenice, privelistea este una cum rar iti este dat sa sa vezi. Cer si mare se confunda intr-o minunatie de albastru, iar apusul de soare devine un adevarat spectacol.

apus

Daca m-as reintoarce aici, candva, sigur mi-as face timp si pentru Sveti Ivan, micuta plaja ce pare ca se piteste exact la picioarele stancii pe care se afla Lubenice. E drept, iti trebuie ceva conditie fizica (si multa grija la pietrele ce aluneca rapid sub pasi) pentru a face drumul abrupt ce  se intinde de la portile orasului pana la malul marii. Cam 40-45 de minute dus, cam de doua ori mai mult la intoarcere. Pentru cei care nu se incumeta la un asemenea traseu, se poate ajunge cu barca, fie  pe cont propriu, fie in cadrul unui tur organizat cu plecare din Martinšćica. Nu am sa va fac eu descrierea locului pentru simplul fapt ca nu am ajuns aici. Din pacate, ora era prea inaintata pentru a ne hazarda la un asemenea traseu, asa ca a trebuit sa ne multumim cu admiratul de la mare distanta. Am sa va spun insa ca multe topuri o plaseaza printre primele 3 cele mai frumoase plaje din Croatia, iar tara asta chiar nu duce lipsa de asa ceva. Si chiar mai mult de atat, am citit de curand ca Bild, una dintre cele mai cunoscute publicatii germane, plaseaza Sveti Ivan printre cele mai frumoase 15 plaje din intreaga lume. Ei, asta chiar nu-i putin lucru!

Sveti Ivan
sursa https://www.kroati.de/kroatien-kvarner/insel-cres.html

DSC_0203

DSC_0237

O particica din drumul spre plaja Sveti Ivan 🙂

DSC_0191

In cazul in care va hotarati sa ajungeti in Lubenice, poate va este de folos sa stiti ca…

* Lubenice se afla in partea de NV a insulei, cam la 20 km distanta de cel mai mare si important oras al acestei insule, orasul Cres.

* din partea continentala a Croatiei, se poate ajunge pe insula Cres cu feribotul Jadrolinija, linia Brestova-Cres. Brestova se afla cam la 40 km distanta de orasul Rijeka. Informatii detaliate gasiti aici-http://ferries-croatia.com/ferry-cres-brestova-porozina/

* posibilitatea de a gasi locuri de cazare in Lubenice este nula, nimeni dintre putinii batrani ramasi aici nu isi ofera casele spre inchiriere. In schimb, la doar cativa km de orasul cocotat pe varf de stanca, situatia este cu totul alta. Zbičina(2 km distanta de Lubenice), Valun(3 km), Vidović(6 km), Martinšćica(8 km) sunt locurile in care nu cred ca va fi o problema gasirea unei pensiuni dragute. In caz contrar, orasul Cres nu este departe.

* nu gasiti cazare, dar, in schimb, gasiti mancare buna in Lubenice. 🙂 Restaurantul Hibernicia este renumit pe insula Cres pentru ,,janjetina pod pekom” servit aici,  mai pe limba noastra spus- miel la frigare. Si chiar daca nu sunteti tocmai niste gurmanzi dornici de specialitatile locale oferite de Hibernicia, acordati-va ragazul unui popas pe terasa cu o panorama minunata.DSC_0260

DSC_0249

DSC_0223

*  in fiecare seara de vineri din iulie si august, Lubenice rasuna de acordurile muzicii clasice. De ani buni, aici se organizeaza evenimentul Seri Muzicale in Lubenice. De fapt, se poate spune ca muzica buna este la ea acasa, in lunile de vara, aici, pe Cres. Jazz si muzica traditionala croata se pot auzi in Beli, iar Serile Muzicale din Osor aduna renumiti muzicieni  croati, dar si din alte parti de lume.

S-aveti calatoriile minunate pe care vi le doriti!

Kotli, satul cu un singur locuitor

kotli 2

Primavara tarziu, cand incep a se topi zapezile de pe varfurile muntilor Učka si Čičarija, sau cand ploile tomnatice se dezlantuie, uitand  sa se mai opreasca zile in sir, locul acesta din inima Istriei ofera un spectacol al naturii greu de uitat. Atunci Kotli rasuna iar de glasul apelor Mirnei pravalindu-se  in mici cascade, asa…ca un ecou timid al vremurile sale bune de altadata. Candva, cu aprope doua secole in urma, aici se afla o asezare infloritoare, vestita pentru morile de apa puse in miscare de apele verzi ale râului Mirna, iar istrienii stiau bine ca in Kotli gaseau cei mai priceputi mesteri croitori si morari din partea asta de tara. Astazi s-au schimbat multe…nici macar Mirna, râul ce rupe satul in doua, nu mai este ce-a fost odata pentru Kotli. Prin locurile acestea, in inima Istriei, verile sunt lungi si secetoase si albia râului ajunge atunci sa fie  complet lipsita de apa. Oamenii  au plecat si ei, rand pe rand, un adevarat exod al populatiei avand loc prin anii ’50-’60 cand familii intregi s-au indreptat spre orasele si satele din vecinatate care le-ar fi putut oferi o viata mai buna- Buzet, Poreč, Roč. Asa se face ca, in ultimii peste 20 de ani, doar un singur om s-a incapatanat sa ramana aici, indiferent de anotimp, indiferent de singuratatea crunta din timpul iernii, unicul locuitor din  satul ascuns printre paduri.

In Kotli, am ajuns undeva pe la mijlocul lui septembrie cand  albia raului purta inca urmele secetei din vara. Nu am avut norocul sa vad minunatele ape ale Mirnei curgand involburate, dar chiar si asa locul acesta te face sa-l indragesti si sa nu-l poti pierde atat de lesne printre amintirile de vacanta.

Nu am aflat de cand dateaza numele oficial al satului, dar stiu sigur ca nu a fost o alegere intamplatoare. In limba croata, ,,kotli” inseamna ,,cazane”, iar vechii locuitori au ales acest nume tocmai datorita numeroaselor adancituri sapate de râu in roca albiei. Mai mult de atat, cand apele se intampla sa coboare vijelios de pe Učka si Čičarija, odata ajunse in aceste scobituri mai mult sau mai putin adanci,  ele dau impresia apei care fierbe in cazane. Mi-ar fi placut sa va ofer poze din timpul unui asemenea spectacol, dar…n-a fost sa fie…Am gasit locul exact ca in pozele de mai jos.

DSC_0038

DSC_0025DSC_0008In departare, podul care face posibil accesul in Kotli

DSC_0062

DSC_0073

DSC_0001Ruinele caselor aflate in imediata vecinatate a albiei râului, acum acoperite de iedera, dau un farmec deosebit zonei

DSC_0985 11DSC_0033

Odata intrat in sat, ai in fata ochilor imagini  care uimesc si contrariaza oarecum prin prezenta lor in acelasi cadru. Ruine ale caselor vechi de peste doua sute de ani, unele fara acoperisuri, altele ramase fara pereti intregi, cu ferestre si usi lipsa prin care vezi cerul, padurea, culmile muntilor din departare, totul inundat de iedera care pare sa fi pus totala stapanire asupra locului. Impresia ca te-ai trezit intr-un timp apus cu sute bune de ani in urma este de-a dreptul coplesitoare. Alaturi, doar la cativa pasi, sunt case albe, curate, cu pridvoare frumoase, cu balcoane micute incarcate de muscate rosii, cu peluze ingrijite, presarate cu flori delicate la tot pasul. In aer e un miros de lavanda si rozmarin…o nebunie!

DSC_0119DSC_0123

DSC_0997

DSC_0998DSC_0084DSC_0109DSC_0969DSC_0983DSC_0085Pete vesele de culoare in Kotli…

DSC_0089DSC_0099Mara cautand trifoi cu patru foi, pentru Quicki…trifoiul este delicios oricum 🙂

DSC_0989

In fata unei asemenea case, un localnic dornic de conversatie ne invita sa pasim pragul micii sale pravalii improvizate. Ne asigura ca totul acolo este ,,domaći proizvodi”( produse traditionale facute in casa). Ne luam putin in vorba si aflam ca dintre toate acele locuinte frumoase, ingrijite, doar una este locuita tot timpul anului de catre singurul locuitor oficial al satului. Restul, sase-sapte la numar,  sunt doar case de vacanta ocupate uneori de turistii dornici de linistea si pitorescul acestui loc. Tot ce s-a construit aici in ultimii douazeci de ani respecta intocmai arhitectura istriana a caselor ridicate in urma cu peste doua secole. Pana si semineele din interior sunt facute astfel incat sa semene cu vechile vetre din caminele de acum doua sute de ani. In rest, proprietarii isi asigura potentialii turisti ca au asigurat tot confortul necesar intr-o asemenea casa. Unele au chiar si piscina, dar tot ce tine de vremurile noastre moderne este foarte bine ascuns de ochii celor care strabat ulitele satului. Chiar asa, cati mestesugari din secolul trecut aveau asa ceva pe langa casa? 🙂

croatiaaccommodation-1423293079906476_temp

sursa aici

In cazul in care sunteti curiosi sa vedeti cum arata interiorul unui asemenea apartament de inchiriat din Kotli, preturi sau alte amanunte, vedeti facand click pe linkul dat. Mie, recunosc, mi-a placut mult de tot piscina. 🙂 O asa priveliste…

Kotli este inscris pe lista locurile ce fac parte din patrimoniul cultural al Croatiei si nimic din ceea ce ar putea sa-i stirbeasca din farmecul sau de sat arhaic, traditional, nu este acceptat aici.

Exista chiar si un mic restaurant- Kotlić, cazanelul, pe limba noastra- cu produse traditionale preparate dupa retete stravechi. E adevarat, nu este deschis tot timpul anului, dar daca ajungeti prin locurile acestea va asigur ca merita sa va opriti aici chiar si numai pentru o cafea sau un pahar cu biska savurat sub umbrarul aflat chiar pe buza raului Mirna. Ca veni vorba de biska…cred ca nu am apucat sa va spun ca Hum, cu mult mai vestitul orasel croat,  se afla la doar la 5 km departare de Kotli.

DSC_0966
DSC_0967Kotli n-are nici pe foarte departe faima de care se bucura Hum, este locul in care cei mai multi turisti ajung absolut intamplator, de obicei in drumurile lor spre Hum, Roč, Buzet. Dar tocmai surpriza intalnirii cu un asemenea loc, incremenit parca in timp si spatiu, te face sa-ti reamintesti cu drag si nostalgie de Kotli, satul morilor de apa de pe verdele râu Mirna.

 

 

HUM, se spune c-ar fi cel mai mic oras din lume…

hum

Dupa un sfarsit de saptamana ploios petrecut in insula Mali Losinj (condimentat si cu putine grade in termometru, si cu o furtuna suficient de puternica incat sa ne darame complet intentia de a iesi la pescuit in largul marii), resemnati, ne-am urcat pe Jadrolinija, feribotul ce  urma sa ne lase pe insula Krk. De aici, soferului(sotul meu) ii revenea importanta misiune de a-si duce fetele( nevasta si copilul) acasa, in Rijeka, orasul care ne-a adoptat pe toti 3 pentru o vreme. Misiune oarecum dificila fiindca vantul Bora se dezlantuise urat de tot, desi eram abia la jumatatea lui octombrie. Si ca tacamul sa fie complet, a inceput si o ploaie in rafale de nu vedeai la un metru in fata ta. Ei, taman in asemenea conditii , ne-am gandit noi ca n-ar strica sa facem o plimbare prin Hum. Orasul fiind mic, ba chiar cel mai mic din lume (asa spun croatii), nu ar fi trebuit sa ne ia foarte multa vreme, umbrelele nu ne lipseau, asa ca..la drum spre Hum! 🙂

Maruca

Se pare ca pana si porcusorului nostru de Guineea i-a placut in Hum. I-a luat ceva timp Marei pana  a reusit sa prinda ,,dezertorul” 🙂

Eram aproape convinsa ca nu vom gasi tipenie de om, chiar daca si furtuna, si ploaie se potolisera de-a binelea  pe meleagurile  istriene.  Ei bine, mare ne-a fost surpriza cand, odata ajunsi langa portile Humului, am gasit o parcare plina ochi. Intamplarea a facut ca noi, fara sa avem habar de asta, sa nimerim in plina petrecere. Am aflat apoi ca, de ani buni, in a doua jumatate a lui octombrie, in Hum, se organizeaza Festivalul Rakija[rakia], o intalnire cu cantec(la propriu) si voie buna a tuturor producatorilor de coniac din zona Istriei.

DSC_0046

DSC_0037DSC05388

M-am luat cu vorba si nici macar nu v-am spus unde gasiti locul acesta in care ai impresia ca timpul s-a oprit in loc, undeva, in urma cu sute bune de ani. Cam la 15 km distanta de Buzet, unul dintre cele mai intinse orase din Peninsula Istria, pe culmea unui deal insorit, inconjurat de paduri, deasupra Vaii raului Mirna. Stiti voi ce frumos e raul Mirna? Eu m-am indragostit instantaneu de culoarea lui. Poate altadata am sa va povestesc mai multe despre el…acum doar o poza dintre zecile pe care i le-am facut.

Valea Mirna

O veche legenda spune ca demult, tare demult, dupa ce au ridicat pe culmi de dealuri minunate orase precum Motovun, Roč, Buzet, uriasilor care populau Valea Mirnei  le-au mai ramas cateva sfaramaturi de piatra. Nevrand sa le risipeasca, au construit cu ele oraselul Hum.

O legenda frumoasa, dar povestea cu ,, Hum, the smallest village in the world” tine clar de o politica de marketing. In mai toate prezentarile turistice facute de catre croati, Humul apare ca fiind ,,cel mai mic oras din lume”, dar adevarul este ca Guinness Book nu pomeneste nimic despre asa ceva. Prin anii ’70, din dorinta de a atrage cat mai multi turisti, oficialitatile din zona  au hotarat sa promoveze Humul ca fiind cel mai mic oras din lume si se pare ca le-a reusit destul de bine stratagema asta. In fine, ca este sau nu cu adevarat cel mai mic oras din lume, pentru mine chiar nu conteaza. Locul este oricum minunat (dovada ca am venit aici si a doua oara, lucru care mi se intampla destul de rar), iar daca exista amatori de superlative… nu am nicio indoiala ca Hum este, de departe, cel mai mic oras din Istria. Prima atestare documentara a vestitului oras croat vine din anul 1102 cand este mentionat cu numele de Cholmo. Secolul XI reprezinta un moment de maxima importanta in istoria locului. Este perioada in care zona aceasta se afla sub stapanirea francilor care hotarasc sa ridice aici, pe culmea dealului, un castel, punct strategic de observare a teritoriului de pe Valea Mirna. Astfel, in jurul castelului au aparut mai multe case, odata cu trecerea timpului  intemeindu-se un oras in toata regula. Astazi nu mai sunt de gasit urme ale vechiului castel, iar populatia actuala numara nu mai mult de 20 de locuitori.

DSC_0296

DSC_0330

DSC_0081

Odata trecuti de portile duble ale orasului, porti vechi de peste 400 de ani,  te trezesti direct in Piata Centrala si ai drept in fata Biserica Parohiala construita pe ruinele unui asezamant religios datand din sec. XVI. De aici nu trebuie sa-ti bati prea tare capul incotro s-o iei. Pana si mie- recunosc, un dezastru cand vine vorba de simtul de orientare- mi-ar fi imposibil sa ma ratacesc sau sa ratez ceva.  Practic, exista doar doua strazi  si  trei randuri de case. Daca te multumesti doar sa le strabati de la un capat la altul, nu cred ca ai nevoie de mai mult de 10-15 de minute. Dar, daca tot ai ajuns pana aici, pe langa contemplarea locurilor, ai putea, bunaoara,  sa intri in micile magazine si galerii de arta pline cu tot felul de obiecte, tot felul de suveniruri, unele mai interesante decat altele.

DSC_0312

DSC_0313

DSC_0308

DSC_0311

DSC05392

DSC_0316

DSC_0061

DSC05445

 …si initialele glagolitice ale numelor familiei R.… 🙂

Pentru ca Hum este considerat a fi unul dintre leaganele scrierii glagolitice din Istria, multe dintre suvenirurile de aici au imprimate diverse litere, chiar cuvinte, texte intregi in atat de vechiul alfabet slav.

O alta mandrie a celor din Hum este biska, un soi de coniac facut din vasc alb si diverse alte plante medicinale, preparat dupa o  reteta veche de 2000 de ani, candva inventata de vechii druizi celti. Imi aduc aminte ca am facut ochii mari cand vanzatorul ne-a spus povestea acestei bauturi. Eu stiam ca vascul este toxic, dar am fost asigurati ca nu vom pati nimic. E adevarat, fructele de vasc sunt toxice, dar la prepararea biskai se folosesc doar frunzele. Din cate am inteles eu, modul de preparare este destul de asemanator cu cel al bitterului facut in casa, difera doar plantele folosite. Revenind la spusele omului, locuitorii Istriei au dezvoltat un adevarat cult pentru biska. Ei o considera cu mult mai mult decat un simplu coniac, fiind o bautura din plante cu puteri curative de exceptie- hipotensor, relaxant, reglator hormonal, anti-inflamator, ba chiar si afrodisiac. Ce mai, aveam in fata un adevarat panaceu universal! 🙂

Hum-2011-018

In cu totul alta ordine de idei(chiar complet alta, ordinea o alegeti voi), 🙂 puteti vizita mica biserica aflata  in afara zidurilor orasului, pe locul unui vechi cimitir. Cu o arhitectura tipic istriana ce dateaza din sec. XI, mica biserica Sfantul Jerome  pastreaza inscriptii glagolitice si picturi datand din sec. XII, opere de arta unice in intreaga Istrie. Bineinteles, interesant de vizitat este si interiorul bisericii din piata centrala, chiar daca peste zidurile sale nu au trecut atat de multe secole.

DSC_0124

freska7freska9

sursa aici

DSC_0327

Turnul clopotnitei construit in 1552

DSC_0304

DSC_0053

DSC_0301

DSC_0323

DSC_0317

DSC05388DSC_0045

Ei, si daca vi se face foame, exista si un mic restaurant -Humska-  cu preparate traditionale istriene. De neratat, vestitul prosciutto de Istria, pršut[prșut] ii spun croatii, branza cu trufe, gulasul de casa (domaćim gulašom), si, desigur, vestita biska sau medica[medița](bautura cu miere si plante)ori un pahar cu  vin de Malvazija sau Muškat. Am locuit doi ani in Croatia, chiar stiu ce vorbesc. 🙂

Humska

Si, odata epuizat tot ce se poate face in interiorul zidurilor Humului, va puteti incumeta la o plimbare mai lunga,  coborand scarile din piatra care duc spre insorita vale a Mirnei incarcata de vegetatie, nesfarsite intinderi de verde, rodii, smochini, meri, nuci…o frumusete de neratat si de neuitat…

DSC_0297

DSC05406

DSC05400

DSC_0309

Plomin, campanule si istorii de demult…

DSC01473

Desi obisnuiesc sa-mi planific aproape orice calatorie cu multa minutiozitate, am invatat din propria experienta ca  unele dintre cele mai frumoase amintiri le poti avea tocmai multumita factorului surpriza. Asa se face ca dupa ce tot rascolesc internetul si ghidurile turistice avute prin casa, dupa ce am clar in minte planul de calatorie, se intampla sa dam peste locuri de a caror existenta habar nu aveam. Si  nu ne putem dezlipi de ele si ne abatem  din drum pentru o ora, doua , trei…si uite asa se duce pe apa sambetei tot ce pusesem la cale anterior. Dar nu-i absolut niciun bai! Dimpotriva chiar. Amintirile despre ruinele vreunui castel aparut parca de nicaieri pe un varf de munte sau pe coama unui deal, un colt de natura de o frumusete aproape ireala, locuri uitate de timp si de oameni, ei bine, sunt de nepretuit.

Un astfel de loc ramane pentru mine Plominul, micul sat medieval de pe coasta de sud-est a Peninsulei Istria, aproape parasit astazi, acolo,  pe creasta impadurita aflata deasupra golfului cu acelasi nume.

Plomin1

Nu mai stiu exact cum am ajuns sa trecem dincolo de zidurile care inconjoara Plominul- ziduri vechi de cateva secole- cred ca tocmai plecasem din Rijeka si aveam drept destinatie Labinul, cel mai intins oras de pe coasta estica a Istriei.

Sansele sa gasiti turisti ratacind pe ingustele stradute din Plomin sunt aproape egale cu zero. Noi nu am intalnit pe nimeni, asa ca mare ne-a fost uimirea sa dam peste un magazinas cu suveniruri, plin ochi cu tot felul de produse handmade. Inca imi amintesc aroma puternica de lavanda, mirosul atat de caracteristic  gift-shop-urilor istriene.

Dar cea mai vie amintire legata de Plomin ramane, de departe, imaginea campanulelor- zvončić(zvoncici), clopotei, asa le spun croatii- pete violet-albastre care invadasera tot locul acela, atunci, la sfarsitul lunii mai. Un camp nesfarsit de asemenea flori sa fi gasit si, cu siguranta, efectul nu ar fi fost nici pe departe acelasi. Contrastul este unul extraordinar si greu de uitat. Ziduri cenusii, innegrite pe alocuri de vreme, casele vechi de sute si sute de ani, multe construite pe ruine ale locuintelor datand din Perioada Romana , ingustele stradute pietruite, totul napadit de pete albastre- specia endemica Campanula Istriaca.

DSC01504

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Peste Plomin au trecut mai bine de 3000 de ani de istorie. Pe vremea romanilor se numea Flanona si pe atunci locul acesta era unul dintre cele mai vestite porturi din  zona. Atacati in nenumarate randuri  de catre hunii lui Attila si mai apoi de hoardele de uskoci, oamenii de aici nu au avut tocmai o viata usoara. O  legenda de demult spune ca vechiul nume al Plominului, Flanona- italienii il numesc si astazi Fianona- isi are originea intr-unul din momentele tragice din istoria locului. Pe la 1600, piratii uskoci ataca orasul si ii ucid pe toti cei gasiti intre zidurile sale. Doar o bunica(in italiana, nona) reuseste sa-si salveze nepoata…ascunzand-o in hornul casei. Asta spune legenda, nu se stie cu exactitate cat adevar se ascunde aici. Cert este ca Flanona,adica  Plominul de mai tarziu, a fost intens disputat de catre marile puteri. A fost parte a Imperiului Roman, apoi a celui Bizantin, mai tarziu s-a aflat sub stapanirea Republicii Venetiene, apoi a Imperiului Austriac. Dupa Primul Razboi Mondial, devine parte a Italiei, iar sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial il arunca in bratele fostei Iugoslavii. Locuit intr-o proportie covarsitoare de italieni, acestia decid atunci sa paraseasca Plominul in favoarea Italiei. Din 1991, Plominul apartine Croatiei, dar problemele nu aveau sa se stinga nici acum.  Colmatarea cu mal a vechiului port de vase pescaresti i-a facut si pe putinii localnici ramasi aici sa paraseasca locul.

plomin campanule

Desi acum lipsit complet de vacarmul care il anima altadata, Plominul adaposteste intre zidurile sale cateva comori de mare pret. Bunaoara, inca de la intrarea in vechiul oras, atentia iti este atrasa inevitabil de batranul Palat Municipal avand o superba loggie ce dateaza din secolul XVII. In imediata apropiere se afla Biserica Sfantul Gheorghe cel Tanar construita in stilul gotic tarziu de la sfarsitul sec. XV si adapostind mai multe valoroase opere de arta. Cea de-a doua biserica din Plomin, Sfantul Gheorghe cel Batran, a fost ridicata in sec. XI si ce mi se pare foarte interesant este faptul ca aici se afla una dintre cele mai vechi inscriptii glagolitice din Istria datand din acelasi secol XI.

inscriptie

Odata ajunsi in partea opusa a Plominului, panorama oferita de sus, de pe zidurile cetatii, este minunata- apele verzi-albastre ale golfului Kvarner, orasul medieval Labin, insulele Cres, Krk si ,in departare, Mali Losinj, dar si  culmile muntilor Učka.

belvedere

Admiram minunatie de peisaj si facem apoi cale intoarsa pe ulitele inguste, printre ziduri purtand urmele secolelor trecute, printre tufele violet-albastre de Campanula Istriaca, printre smochinii rasariti intre peretii caselor din care se vede cerul…In urma ramane tristetea minunatelor locuri parasite candva, cu multa vreme in urma…

DSC01475

DSC01480DSC01487

DSC01472DSC01471

DSC01464

 

Pe insula Pag…

pag 1

 

În zori. Este abia ora 5 când cobor în pas grăbit scările din piatră ce duc spre plaja îngustă încă înrourată pe alocuri. Locul asta are ceva numai al lui…Nici nu ştiu bine să definesc acum ce anume, dar, fără îndoială, are acel ceva ce te cheamă să revii. Şi te supui pentru că sunt chemări la care nu te poţi împotrivi. E atât de multă linişte aici în dimineaţa asta de iunie. Marea pare de-a dreptul încremenită în sclipiri oţelite, nici măcar o tresărire de val, nici ţipenie de om la ora asta, doar câteva prigorii îşi gâlgâie trilurile din când în când. Un timp suspendat în care nimeni şi nimic nu te mai preocupă, mult prea departe pare tot ce ţi-ar putea tulbura pacea de acum. Marea încremenită, plaja pustie, stâncile aride din depărtare, liniştea de început de lume… şi eu. Ce mi-aş mai putea dori? Peste doar câteva ore, locul se va umple de strigătele şi de râsul molipsitor al Marei, acum cufundată în somnul dulce al copilului lipsit de griji. Toată pofta ei de viaţă, bucuria ei de nestăvilit mi-s atât de dragi şi mă umplu mereu de o stare grozavă de bine, dar acum, în zori, clipele acestea de linişte deplină îmi aparţin doar şi doar mie. Am avut momente în care am simţit cum tânjesc după ele şi acum sunt doar ale mele.

Pag 2

Pag 3

PAG 4

Pag 5

Este ora la care nu aştept nimic… Soarele răsare de cealaltă parte a insulei, aşa că nu are rost să stau cu ochii ţintă în zare pândind miracolul ivirii astrului din mare. Nu-i bai, doar cu o seară înainte mi-a fost dăruit unul dintre cele mai minunate apusuri de soare. Aşa ceva doar aici, pe insula Pag, am putut admira… şi în Santorini. Uneori mi se face dor şi de însoritul şi alb-albastrul Santorini, într-o zi poate am să mă reîntorc acolo. Poate un pic de neînţeles chiar şi pentru mine, dar sunt de-a dreptul fascinată de locurile aride, lipsite de vegetaţie, locuri scăldate doar de soare şi de mare, peisaje lipsite de strălucirea culorilor puternice, calde, dar care totuşi îmi par atât de familiare… Probabil acesta este şi motivul pentru care am simţit atât de aproape de sufletul meu ,,deşertul de piatră”, ,,marea de sare”, apelative pentru insula Pag, insula mea dragă. Pur şi simplu ai senzaţia că te afli într-o altă lume, o lume cu o poezie doar a ei, aspră, cu muchii tăioase, cu gust puternic de sare, cu vânturile mânioase care se avântă din munţii Velebit răvăşind insula asta aproape fără încetare. Vezi bine că asta chiar este o dimineaţă specială de vreme ce şi ele s-au hotărât să o lase în pace.

insula Pag 1

insula Pag 2

Copilul meu înfruntând vânturile dezlănţuite pe insula Pag 🙂

Pag Town 2

Orasul Pag

Insula Pag 3

Plajele invadate de nisipul cel mai fin, exploziile de vegetaţie luxuriantă, valuri dantelate de mare albastră… simt cu tot sufletul că nu mă interesează absolut deloc, nu tânjesc după ele, nu le simt lipsa. Nu aici, nu acum, nu într-o dimineaţă că asta. Mi-e dragă bucata asta de pământ presărată bogat cu pietriş în care îţi zdreleşti tălpile atunci când nu calci cu grijă, mi-s dragi stâncile atât de fascinante tocmai în toată sărăcia asta lucie, văduvită de orice urmă de verde. Ajunge să-mi mut privirea spre casele albe, cochete, cocoţate pe dealul pietros din spatele meu şi retina imi este invadată de pete vesele de culoare. Plante lipsite de orice urmă de pretenţii, unele răsărite direct din stâncă, asa…ca o sfidare adusă vitregiilor climei din partea asta de ţară.

Cactusi Pag

Roses Pag

Flori Pag

Flori 2

flori 3

flori 4

flori 5

DSC_9119 DSC_9057

Încerc să citesc măcar câteva rânduri dintr-o carte luată în bagajul făcut în mare grabă. Pur şi simplu îmi este imposibil. Cu doar o seară înainte, în acelaşi loc, citisem cu nesaţ pagini întregi. Nu o alesesem cu grijă, de cele mai multe ori las factorul surpriză să-şi facă treaba când vine vorba de lecturile mele, dar s-a dovedit a fi o alegere minunată. Marilynne Robinson scrie ca şi cum ar picura cu linişte în sufletul celui care o citeşte, în cuvinte simple, lipsite de emfaza autorului atoateştiutor, cu o ironie atât de fină şi cu un umor atât de subtil. Ieri seară am devorat pur şi simplu paginile în care apărea imaginea Kansas-ului arid, cotropit de secetă. Cu siguranţă, locul în care mă aflăm m-a făcut să simt atât de bine pulsul cuvintelor, atmosfera aparte din ,,Galaad”. Acum, în dimineaţa asta, exact în acelaşi loc, nu mai pot să urmăresc un fir narativ oricum deloc pretenţios, deloc imposibil. De teamă că aş putea rata astfel minunăţia din jur care îşi schimbă înfăţişarea de la un minut la altul. Privesc de-a dreptul fascinată la jocul de lumini şi culori care scaldă marea, stâncile, zarea. În stânga mea, cerul şi apa s-au îmbrăcat în atât de fine nuanţe de roz. În faţă… e o cu totul altă poveste, o lumină de un galben portocaliu, ca mierea de zmeură,  îmbracă stâncile ce strălucesc acum de-a binelea. Ele şi reflexia lor în apa mării, la fel de tăcută, la fel de încremenită sub ploaia de lumină ce pare de-a dreptul materială.

rasarit roz 1

rasarit roz 2

rasarit 3

DSC_0328

rasarit

DSC_0378

Galaad

,,-Dobro jutro!” mă salută vesel un pescar venit să-şi verifice plasele puse în locuri numai de el ştiute de-a lungul ţărmului pietros. Mda, cred că s-a cam dus cu liniştea ce mi-a fost atât de bun prieten în dimineaţa asta. Oricum, deja totul este inundat de lumină puternică, de soare strălucitor.

-Dobro jutro i prekrasan dan ! (-Bună dimineaţă şi o zi minunată !) răspund cu veselie nedisimulată în glas. Ştiu sigur că va fi o altă zi minunată, zi fierbinte de vară, aici , pe insula mea de suflet,insula Pag.

DSC_9064

Mara

 

Déjà vu…

L-am zarit din goana masinii, cumva mai mult cu coada ochiului,  in drum spre castelul Trakošćan… Ninsese bogat in timpul din urma in regiunea Zagorje si ma bucuram ca un copil privind marea de zapada in care ajunsesem  doar cu o seara inainte. Desi eram la sfarsit de ianuarie, in orasul din care veneam  inca nu apucasera sa cada nici macar cativa fulgi. Probabil o alta iarna oarecum atipica pentru noi, a doua  petrecuta in acest colt de tara, iarna cu multa ploaie si vant… cat cuprinde…

Priveam pe fereastra ascultand distrata palavrageala nostima a copilului, iar in momentul in care l-am zarit stiu ca m-a izbit puternic senzatia de deja-vu. Asa, ca un flash-back pret de o secunda. Nu mai fusesem prin locurile acestea vreodata si totusi…peisajul imi era extrem de familiar. Brazii incarcati de povara alba, lacul ce parea inghetat,  pana si casuta zarita in departare pe malul celalalt al apei. Toate se aflau la locul lor, exact ca in amintirile mele.

Am oprit masina si am ramas ceva vreme pe malul lacului. Atata liniste si peisajul de-a dreptul incremenit in dimineata aceea atat de alba…Si atunci mi-am dat seama de unde  acea impresie  indaratnica de ,,sigur am mai vazut asta undeva!”. Cand eram mica, in casa parintilor mei,obisnuiam sa privesc fascinata, minute in sir, o anume ilustrata. O primisera ai mei candva, un tarziu semn de viata de la o ruda de departe, undeva in perioada sarbatorilor intr-o iarna tare de demult. Si brusc…  peisajul acesta ivit ca un dar frumos in fata mea a avut darul madlenei proustiene, desi, fireste, nici vreun miros, nici vreun gust anume nu aveau ce cauta aici. Doar imagine, dar ce imagine! Mi-am amintit atunci despre cum am pastrat-o ceva ani in plicul in care fusese expediata si care, intre timp, se ingalbenise de-a binelea, despre cum imi placea sa o scot din sertarul in care o tineam si sa o privesc mult si bine…Doar iarna, niciodata in alt anotimp. Nici n-as putea sa explic acum de ce, probabil simteam ca facand in alt fel i-as fi stirbit oarecum frumusetea.

lac 1

Cu greu m-am desprins de minunatia asta de loc, iar de sus , de pe zidurile castelului, privelistea este la fel de minunata. Aveam sa aflu in aceeasi zi ca, de fapt, este vorba de un lac artificial creat tocmai pentru a da un plus de farmec acestui tinut, pentru a pune mai bine in valoare Trakošćanul, castelul inaltat prin sec. XIII, un nume de care se leaga multe legende si povesti de demult. Intr-o  postare separata (pentru ca merita din plin) am sa povestesc mai multe despre Trakošćan,unul dintre cele bine pastrate castele din Croatia, desi au trecut atatea secole peste zidurile sale…

Trakošćan 2

Castelul Trakošćan

Trakošćan 3

Spre castel...

Trakošćan 1

Trakošćan 4

Trakošćan 5

Trakošćan 6

Trakošćan 7

Coborand spre lac...

Trakošćan 8

Trakošćan 9

Iarna grea in Croatia…

Vorbesc cu mama in seara asta la telefon… Asa cum se intampla in fiecare sambata seara in ultimii aproape doi ani, rastimpul scurs de cand am plecat din tara. Exceptiile nu au ce cauta aici. Clar! Dintr-un motiv foarte serios- daca s-ar intampla sa nu sun, mama si-ar face un milion de griji, si-ar  imagina fel si fel de scenarii care de care mai scary…Pe de alta parte si reciproca e valabila, aflu ca ei sunt bine si asta pentru mine e cea mai minunata veste pe care pot s-o primesc de la parintii mei ramasi in tara.

In fine, imi zice mama : ,,-Sper ca nu ati plecat iar de acasa…” In paranteza fie spus, noi nu prea obisnuim sa stam acasa in weekend. De cand suntem in Croatia,  as putea numara pe degetele de la o mana de cate ori am hotarat sa ramanem acasa. Umblam… sa ne ajunga…

,,-Pai, nu, nu prea suntem…Dar stai linistita, nu suntem departe de casa, ceva mai putin de 200 de km,stii, nici macar nu am plecat din Croatia de data asta.” Da, se stie, distanta e o notiune atat de relativa. Pentru noi 200 de km inseamna atat de putin, pentru mama, in conditii de iarna, cand este vorba de copiii ei plecati la drum, deja e vorba  aici de distanta Pamant-Luna, cel putin. O simt pe maica-mea frematand la telefon…  ,,- Nu se poate, da’  voi nu urmariti stirile? Am aflat eu din Romania despre cat de grea e iarna in Croatia si voua nu va este teama sa calatoriti cu masina pe o asa vreme?” Mi-a trebuit ceva vreme ca sa o conving ca totul este cat se poate de bine. E adevarat, in seara trecuta, dupa doar cativa km parcursi, s-a dezlantuit atat de puternic vantul Bora, incat ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva e posibil sa reeditam situatia din ,,Vrajitorul din Oz”.  🙂  Norocul nostru  ca avem masina puternica si echipata cu tot ce-i trebuie pentru iarna, altfel nu stiu… Fireste, nu i-am spus mamei despre Bora, despre zapada spulberata de nu vedeai la cativa metri in fata, despre temerile mele de atunci. La ce bun o grija in plus? Nu, nu suntem niste persoane inconstiente, daca si in orasul in care locuim lucrurile ar fi stat asemenea, cu siguranta nu am fi pornit la drum. Imaginati-va, plecati de acasa unde nu e pudra de zapada, vantul sufla un pic mai tare, dar nici vorba de uragan dezlantuit si…dupa nici jumatate de ora, lucrurile se schimba complet. In sfarsit, am ajuns cu bine si asta e tot ce conteaza.

De fapt, lucrul cel mai important pe care am vrut sa-l spun cu postarea asta este ca nu exista comparatie intre Romania si Croatia atunci cand este vorba despre atitudinea celor responsabili atunci cand la mijloc sunt  siguranta si confortul oamenilor. Sa va povestesc despre cum am ajuns cu 13 ore intarziere la Tecuci? Asta in conditiile in care trenul accelerat, pe ruta Constanta-Tecuci,nu ar trebui sa faca mai mult de 6 ore.Se intampla prin 2002, cred. Nu ca s-ar fi schimbat intre timp lucrurile. Si era iarna, si era un frig cumplit in vagoane, si personalul de serviciu care privea siderat pe cei care indrazneau sa intrebe ceva : ,,-Cum adica, dom’le, e iarna, asa-i iarna. De unde sa stiu eu cand ajunge trenu’ in gara voastra? Doar iarna nu-i ca vara.” Atunci mi-am jurat ca in viata mea nu mai plec iarna la drum. Nu cu stimabilii de la SNCFR. Si chiar m-am tinut de cuvant.

N-am sa plictisesc cu detalii despre cum stiu oamenii astia sa-si faca datoria, despre cum abia se asterne o bruma de zapada si utilajele speciale isi fac imediat aparitia pe strada. Doar atasez o poza facuta chiar astazi in Novi Vinodolski, cam la 40 km distanta de orasul in care locuim noi (nu-mi apartine, am luat-o de pe unul din site-urile de stiri in limba croata). Si, nu , nu fac parte dintre acei oameni care, abia plecati din tara, incep sa blameze tot ce se intampla acolo. Doar ca aici ma simt cu mult mai in siguranta decat in propria mea tara. Din multe puncte de vedere. Si cel mai important pentru mine este faptul ca imi stiu copilul in siguranta. Si nu e putin lucru…Si e paradoxal pentru ca lucrul acesta ma face fericita si, intr-un fel, uneori, simt o oarecare tristete pentru ca lucrurile stau asa. Pentru ca am ajuns sa ma simt al naibii de bine intr-o tara care nu este a mea si nu va fi cu adevarat niciodata a mea, desi mi-e draga rau de tot. Iar asta parca nu mai e asa de vesel. As fi tare ipocrita daca as spune ca ma simt vinovata pentru ca imi este cu mult mai bine in alta parte decat in tara mea, pentru ca aici mi-am regasit un echilibru dupa care tanjisem ani in sir inainte sa plec. Nu, nu simt nici cea mai mica urma de vinovatie, iar falsul patriotism mi-a repugnat dintotdeauna.  Doar ca atat timp cat se intampla sa fii plecat luni bune, ani in sir chiar, ajungi inevitabil sa faci niste comparatii. Iar atunci cand comparatiile sunt net in defavoarea propriei tari, parca te cam incearca uneori niste pareri de rau. Ca ar fi putut sa-ti fie la fel de bine si in propria tara, ca ar fi meritat si cei dragi tie ramasi acolo sa le fie la fel de bine. Si dintr-un milion de motive asta nu se intampla si in tara ta. Esti departe, dar totusi, din cand in cand, se intampla sa ai asemenea ganduri. Si nu e tocmai placut. Atat.

Iarna Croatia

foto- Astazi in Novi Vinodolski

Ok, ca sa inchei intr-o nota mai vesela, astazi a fost o zi minunata in zona Zagorje, aici unde suntem noi acum, am vazut locuri minunate, oameni amabili si frumosi, soare a fost din belsug, s-a potolit si Bora iar peisajul arata feeric…Ma bucur tare ca ieri seara nu am facut cale intoarsa  speriata fiind de vremea cumplita. He, he , pe aici, uneori, iarna chiar e ca vara. 🙂

DSC_4851

Krapinski Toplice, oraselul croat  vazut  in dimineata asta pe fereastra.MINUNAT !

Un altfel de 1 martie…

Maruta

Pe când eram în România, ziua de 1 martie era o adevărată încântare pentru mine şi pentru Mara. De fapt, în special pentru Mara. Pentru mine, bucuria cea mare era să văd cât de fericit este copilul meu în această zi. Fiecare mărţişor cumpărat era prilej de lungi discuţii …Ce mai, adevărate dileme pentru copilul meu! 🙂 Oare este cel mai potrivit? Oare o să-i placă sau nu o să-i placă năşicii, doamnei educatoare, doamnei asistente de la grădiniţă,colegei, prietenei?…Îi sclipeau ochişorii pentru fiecare mărţişor primit de la colegii ei de grădiniţă… Una dintre marile plăceri ale zilei era să facem împreună ,,topul mărţişoarelor primite”. Profesoară fiind, inevitabil, ajungeam acasă cu o sacoşă plină cu mărţişoare( mulţumesc frumos, copii!). Alături îşi punea şi Mara ,,micuţa comoară” şi începea distracţia. Se făceau propuneri, urmau selecţiile, topuri peste topuri, al celor primite de ea, al celor primite de mine, apoi luate împreună… Ehe, ca la decernarea premiilor Oscar(că tot s-a întâmplat de curând) cu ,, the winner is…” şi cu tot tacâmul de rigoare :). Câştigătorul avea privilegiul de a fi purtat de fiica mea toată luna martie. În fine, era frumos…

Primăvara lui 2013 ne-a găsit  într-o ţară în care nu există acest obicei şi inima mi s-a strâns un pic în ziua în care copilul m-a întrebat: ,,-Mami, cât mai este până la 1 martie? Spune-mi, te rog, ca să încep numărătoarea inversă!”(un obicei de-al Marei, număratul zilelor până la o anumită dată aşteptată de ea în mod deosebit.

A înţeles explicaţiile mele, aşa cum a înţeles multe dintre lucrurile complet noi care au dat năvală în viaţa noastră în ultimele 6 luni, perioada scursă de când am venit într-o altă ţară. Că este vorba despre o tradiţie frumoasă pe care oamenii de aici, din păcate, nu o cunosc şi, ca atare,ziua de 1 martie, anul acesta, nu va mai fi aşa cum era ea obişnuită. ,,-Bine, înţeleg…”’ Dar avea o asa o tristeţe în glas şi în ochi…Şi atunci mi-a venit ideea. Ok, lasă că aducem noi mărţişorul pe meleaguri croate. În cele câteva zile pe care le mai aveam la dispoziţie, am început căutările prin magazine a celor necesare. Am căutat mult şi bine fire din mătase albă şi roşie. N-am găsit. În cele din urmă, m-am mulţumit cu lână. A fost un pic mai dificil să împletim aproape 40 de şnuruleţe alb-roşii, dar ne-am descurcat.De fapt, ca să fiu sinceră, spre sfârşit, simţeam că o iau razna. Nu ştiu cum se făcea că Mara tot scapă firul abia terminat de răsucit de subsemnata, aşa că operaţiunea era reluată…again and again…Cât priveşte restul materialelor şi instrumentelor de lucru, sunt profund recunoscătoare celor care au adus lanţul de magazine Muller în Croaţia. Nu ştiu dacă în România există aşa ceva, dar eu iubesc magazinele acestea. Marfă nemţească, deh, ce-am luat până acum s-a dovedit a fi de calitate, iar ce-mi place foarte mult aici este fantastica diversitate, exact ca în cântecul acela cu ,,avem di tăti..”  A devenit amuzant pentru mine şi pentru copil să ne pierdem printre rafturi încercând să ghicim destinaţia unor produse nemaintalnite de noi până în acel moment. Fireşte, există explicaţii în limba localnicilor, dar bagajul nostru de cuvinte croate este încă sărăcuţ. Bine, mai există explicaţii în germană, dar asta, nici atât…

zubehorset

În fine, să nu ne îndepărtăm de subiect. După lungi discuţii la faţa locului -probabil că Mara a reuşit să-i înnebunească pe toţi cei din preajma noastră cu debitul ei verbal care mai era şi într-o limbă complet necunoscută lor- am reuşit să ajungem la un punct de vedere comun. Ghiocei confecţionaţi dintr-un soi de etamină pentru fetiţe, căluţi de mare pentru băieţei şi flori pentru doamnele educatoare şi pentru doamnele bucătărese. Mara a făcut o adevărată pasiune pentru mâncarea servită la grădiniţă. Mai concret spus, mai tot ce acasă e calificat de ea ca fiind ,, hm, aşa si aşa”, la grădiniţă este ,, o mâncare bună-bună”. Ba mai cere şi supliment , de două- trei ori chiar… Revenind la mărţişoarele noastre, ne-au făcut cu ochiul şi nişte stickere cu buburuze şi trifoi cu 4 foi, aşa că le-am luat şi pe ele. Ba chiar şi un coşuleţ ,,cu alură primăvăratecă” special pentru pus rodul muncii noastre. Din păcate, s-a dovedit a fi neîncăpător… 🙂

buburuze

cosulet

Spre marea mea nedumerire,a fost destul de complicat să aflăm câţi băieţi şi câte fetiţe sunt în grupa Marei. Ştiu, în România, de regulă, băieţii nu primesc mărţişoare, dar ei sunt copii şi mi-ar fi părut rău să văd copilaşi nedumeriţi şi supăraţi. Am întrebat două doamne educatoare şi am primit răspunsuri complet diferite. Şi nici măcar nu am întrebat în croată că atunci aş fi înţeles că eu sunt de vină. În engleză am întrebat… În fine, am aflat…Deşi am cerut să aflu numărul de copii din grupa în care se află Mara, doamna educatoare mi l-a spus spus pe cel din întreaga grădiniţă. De la ambele grupe. Mi-am dat seama, dar n-am mai insistat. Nu-i bai, am mai făcut un drum la Muller şi am lucrat mărţişoare pentru toată grădiniţa. Noroc că fiind o grădiniţă particulară, Waldorf (singura de acest fel din oraş, de altfel) sunt destul de puţini copii, vreo 25 în total. Dacă ar fi fost vorba despre o grădiniţă de stat, probabil că aş fi făcut noapte albă meşterind suta de mărţişoare.

Şi aş fi făcut. Pentru că a meritat. Aseară, pe când îi aranjăm mărţişorul ce urma să-l poarte prins la hăinuţă, am auzit-o pe Mara chiuind ,, -Iiiii, ce bine că mâine este 1 Martie!!!! ,,-Ce te bucură în special la ziua asta, Mara?”, am întrebat-o gândindu-mă că e posibil să nu fi înţeles că ea nu va primi vreun mărţişor. ,,-Mă bucur tare mult pentru că mâine voi oferi mărţişoare. Nu contează că eu nu o să primesc de la alti copii. ”. Am rămas fără cuvinte. Doar un singur gând care mi-a inundat atât de cald sufletul ,,Am copil bun…”. Mă rog, ştiam asta, de multă vreme chiar, dar nu strică asemenea minunate confirmări. 🙂

martisor1

martisor 2

martisor baieti

muulte martisoare

În dimineaţa asta, în maşină, în drum spre grădiniţă, mi-am dat seama că nu ştim cum se spune în croată ,,îţi urez o primăvară fericită!”. Ar fi fost frumos să le spună copiilor şi doamnelor, în limba lor, ceea ce obişnuiam noi să ne spuneam în ţară. Până la urmă, s-a descurcat cu un ,,I wish you a beautiful spring!”. Nu spus la fiecare în parte pentru că nici nu a mai avut răgazul de cuviinţă. Au venit copilaşii buluc la primit de mărţişoare 🙂 Între timp, am aflat şi cum se spune în croată: ,, Želim vam lijepo proljeće”. Cel puţin asta este traducerea pe care mi-a dat-o prietenul ,,google translate”. Dar de când acelaşi ,,prieten” mi-a dat echivalent pentru cuvântul ,,doamna”(voiam să învăţ copilul cum să se adreseze doamnei educatoare) cuvântul ,,amanta” adică ,,ljubavnica”, eu nu mă mai bazez pe el. Şi noroc că nu m-am bazat nici atunci şi am preferat să mai fac nişte ,,săpături lingvistice”. Mă rog, în general, oamenii îţi trec cu vederea greşelile pe care le mai faci încercând să le vorbeşti în propria limba, dar chiar aşa!!! :)))

copii

martisorul pentru doamna...

Una peste alta, nu am mai primit noi zeci de mărţişoare ca în anii trecuţi, nu ne-am mai amuzat făcând tot felul de topuri, dar important este că ne-am bucurat văzând copiii croaţi încântaţi de povestea cu baba Dochia, încântaţi de mărţişoarele dăruite de Mara. Care, departe de a fi cele mai reuşite, au fost făcute cu mult drag. Şi mai e ceva…1 Martie s-a nimerit să fie cea mai caldă şi mai frumoasă zi din anul acesta. Şi nu e vorba de vreo metaforă aici. E o zi superbă în Croaţia…Şi tocmai în dimineaţa asta, magnolia noastră ne-a dat semne clare că în curând va fi asemenea narciselor, orhideelor şi zambilelor noastre înflorite atât de frumos. Am găsit copăcelul nostru magnolie cu mugurii plesniti şi acum ştim că va fi încărcat de flori roz-albe. Curând…E un mărţişor frumos şi acesta..

muguras magnolie

S-AVEŢI O PRIMĂVARĂ MINUNATĂ !

Later edit : Ei da, soţul meu mi-a atras atenţia asupra faptului că ai mei cititori îl vor crede ca fiind ,,cu obrazul gros”, din moment ce nu am pomenit nimic-nimicut despre mărţişoarele primite de fetele lui. Adică de noi două, fireşte. Ei bine, soţul meu s-a dovedit a fi foarte inspirat. Părerea mea şi a Marei. 🙂 Pe post de mărţişoare am primit două frumuseţi de medalioane. Măruţa este născută în zodia leului, aşa că dată fiind poza de mai jos, e lesne de ghicit fiecare ce a primit. ;)Şi da, apreciem mult şi faptul că singur a împletit cele două şnururi.În timpul serviciului, la birou.

martisoare de la tati

Şi încă un lucru drăguţ rău de tot. În seara asta l-am aflat. Toate fetiţele de la grădiniţă, după ce au ascultat legenda mărţişorului şi au aflat astfel despre semnificaţia culorilor celor două fire, au vrut neapărat să aibă în păr şnur alb-roşu ca al Marei. Aşa că doamnele educatoare au fost nevoite să se pună astăzi pe treabă. Au strâns tot ce aveau fire roşii şi albe şi s-au pus pe împletit… Minunat!

Later edit…după un an 🙂

Şi am făcut mărţişoare pentru micuţii croaţi şi în anul imediat următor. Acum că am şi experienţă în a meşteri mărţişoare… aş putea deja să mă gândesc la o mică afacere în domeniu. Glumesc, desigur. Între timp, copilul meu a intrat în clasa I şi are parte de nişte colegi minunaţi şi de o doamnă învăţătoare de nota 10. Mă rog, mai corect spus de nota 5, asta pentru că în sistemul de învăţământ croat notele sunt de la 1 la 5. 🙂
Şi atât de încântaţi au fost de tot ce le-a povestit Mara despre tradiţia asta a noastră, încât au preferat ca două ore din programul zilei să discute doar despre mărţişorul românesc. Maestra Laura, învăţătoarea lor, a găsit şi un titlu potrivit- ,,Martisor, la festa della primavera. ”Din câte mi-a povestit Mara,toţi sunt hotărâţi să-l poarte până la Sărbătoarea Floriilor şi apoi să agaţe firul alb-roşu de ramura unui copac înflorit, adică exact aşa cum le-a povestit ea că obişnuiesc românii. Nu am întrebat-o, dar am simţit că i-a fost bine făcând asta, nu ştiu dacă pot să-i spun mândrie, nu-mi plac cuvintele mari,hai să-i spun satisfacţia aceea că poţi vorbi cu drag unor oameni de departe despre tradiţii deosebite, frumoase din ţara ta. Şi mi-aş dori să simtă asta indiferent de anii care vor trece,indiferent de colţul de lume în care se va afla.

S-aveţi primăvara pe care v-o doriţi!

Martisor

martisor 7martisor 6

Trogir, orasul muzeu…

Ne doream de ceva mai multa vreme sa vizitam Splitul, orasul de suflet al imparatului Diocletian. Cum aveam un week-end intreg  la dispozitie, am zis ca n-ar strica sa hoinarim si prin imprejurimile vestitului oras. Mai putin de 30 de km despart Splitul de Trogir, asa ca am ales sa ne petrecem ziua de sambata in orasul din urma. Pensiunea aleasa de noi se afla pe micuta insula Čiovo, un loc perfect atunci cand vine vorba de relaxare, de perspectiva petrecerii unor zile tihnite de vacanta. Čiovo este oaza de verdeata  scaldata de soare mai tot timpul anului (la mijloc de februarie, ne-am bucurat de peste 15°C), multi palmieri uriasi, maslini, lamai, mandarini, portocali, pini…Ce mai, o minunatie!

Trogir-Ciovo 2
Panorama insulei pe care se afla orasul vechi, Trogir. In dreapta apare o mica parte din insula Čiovo.
insula Ciovo
Insula Čiovo privita de pe faleza din Trogir

Pensiunea este aceasta  , Kasalo este numele ei si se afla la cel mult 10 minute distanta  de podul mobil care face legatura intre Čiovo si insula pe care se afla orasul vechi, Trogir.Personal, nu am ce reprosuri sa-i aduc. Costul cazarii mi s-a parut mai mult decat ok, 40 de euro/ noapte (sunt convinsa ca in timpul verii preturile sunt altele), bucatarie utilata cu tot ce trebuie, o terasa draguta cu vedere spre port si faleza. O gradina frumoasa cu lamai incarcati de rod, multa liniste, o piscina de dimensiuni considerabile intregesc peisajul de la Kasalo.  Bine, sotul meu banuiesc eu ca a regretat un picut alegerea aceasta…Intamplarea a facut ca una dintre camerele apartamentului inchiriat sa fie destul de friguroasa( singura sursa de incalzire era un aparat de aer conditionat aflat intr-una din camere),  asa ca l-am trimis pe el ,,la pinguini”. Asta e, minoritatea se supune majoritatii. 🙂

untitled-12
Orasul Trogir vazut de pe terasa pensiunii Kasalo

untitled

untitled-11
Lamaiul de sub fereastra…Printre sute de catarge… 🙂 Portul din insula Čiovo\

Trogirul….orasul acesta are un farmec deosebit.. Ma refer, desigur, la orasul vechi aflat pe insula. Cum arata orasul nou, nu stiu. Nu am avut timpul suficient pentru a colinda si prin zona aceasta, desi mi-ar fi placut, mai ales ca toate informatiile gasite pe internet sunt legate doar de zona istorica. Practic, Trogirul se imparte in doua: orasul nou  care presupun ca este impanzit de blocuri, magazine, fabrici si tot ce presupune existenta urbana si orasul vechi situat pe insula. Localnicii il numesc pe acesta din urma ,,orasul muzeu” si sunt pe deplin indreptatiti sa-l considere astfel. Intemeiat de greci in sec.3 i.H., asezarea aceasta a infruntat atat de bine timpul incat este considerat orasul in care s-a conservat cel mai bine arhitectura romanico-gotica din intreaga Europa Centrala. Un motiv destul de bine intemeiat pentru ca sa fie inclus in patrimoniul UNESCO in 1997.

Intr-o oarecare masura, Trogirul aminteste de Venetia, doar ca lipsesc  pitorestile canale ce au facut celebru romanticul  oras italian. Cu siguranta, stilul renascentist venetian prezent in arhitectura locului are un cuvant greu de spus cand vine vorba de asemanarea celor doua orase. Croatii obisnuiesc sa spuna despre Trogir ca este ,,mica Venetie” a lor. Fondat de colonistii greci in urma cu 2300 de ani(pe atunci se numea Tragurion; ,,tragos” in limba greaca inseamna ,,tap”), orasul surprinde astazi printr-un melanj interesant de stiluri arhitectonice- romanic, gotic, baroc, renascentist. De altfel, una dintre bijuteriile arhitecturale de aici, Catedrala Sfantului Lovre, este ea insasi un amestec surprinzator de stiluri. Surprinzator si explicabil in acelasi timp. A fost ridicata pe ruinele unei vechi biserici incendiata si demolata in 1123, anul in care sarazinii au invadat si jefuit zona aceasta. Cum amintitii sarazini, musulmani fiind, nu aveau bunul obicei de a trece indiferenti pe langa tot ce purta insemnul crestinatatii, biserica aceasta a fost distrusa din temelii. Un secol mai tarziu, localnicii incep constructia catedralei care va fi definitivata abia peste 300 de ani. Din pacate, noi nu am putut sa ii vedem interiorul, week-end fiind, portile ii erau bine ferecate.In schimb, atat cat ne-a permis grilajul, 🙂 am admirat vestitul portal, opera  sculptorului localnic pe nume Radovan. Istoria nu a pastrat prea multe date despre acesta, doar ca a trait prin secolul 13 si mai stiu ca nu era deloc lipsit de modestie omul. El insusi se recomanda( si nu oricum, ci daltuit in piatra) ca fiind cel mai bun in arta sculpturii din acele timpuri.

 

untitled-3
Catedrala Sf. Lovre

Daca in fata Catedralei Sf. Lovre  se aflau porti de fier zavorate bine, Turnul cu Ceas, un alt monument arhitectural de seama al orasului, mi s-a parut lasat, intr-o oarecare masura, de izbeliste. Ma rog, poate e cam mult si cam dur spus asta, dar chiar nu imi explic cum de au fost lasate sa zaca  mormane de moloz, peturi si alte gunoaie  in spatiul in care se afla scara interioara a turnului. Asa cum nu imi explic cum de oricine poate avea acces la orice ora din zi( probabil si din noapte) la locul in care se afla mecanismul antic al vestitului ceas. Nu exista vreun indicator care sa interzica accesul inauntru, doar o mica usa din lemn pe care am gasit-o intredeschisa.

Turnul cu Ceas este tot ce a mai putut ramane dintr-o bisericuta construita in 1422, Biserica Sf. Sebastian, ca multumire adusa divinitatii pentru ca orasul le-a fost ocolit de groaznica pandemie de ciuma care a decimat in acele vremuri cam o treime din populatia Europei.

untitled-2
Loggia, sala de judecata construita in anul 1312
untitled-14
Mecanismul antic al ceasului din Turn

Chiar peste drum de Catedrala Sf. Lovre se afla un alt monument arhitectural al orasului, palatul Cipiko. Ne-am cam mirat noi ca nu se afla nimeni la intrare care sa ne ceara sa platim biletele de rigoare, deh, doar urma sa vizitam ditamai palatul, dar, odata ajunsi in interior, ne-am lamurit pe deplin. Constructia mareata care timp de  cateva secole a apartinut familiei Cipiko este astazi locul in care se afla sediile a diverse organizatii si asociatii croate. E drept, acestea se afla la etaj, in timp ce doar una dintre incaperile de la parter poarta urmele trecerii prin istorie a proprietarilor de altadata ai palatului.Aici se afla si unul din trofeele de razboi cu care s-a mandrit candva un membru al familiei Cipiko. Este vorba despre un…cocos din lemn luat din bucataria unei  galere turcesti, in iuresul bataliei de la Lepanto din 1571.

untitled-15

untitled-13
Palatul Ducal

untitled-10

untitled-8
Bustul Sfantului Petru aflat deasupra usii bisericii care ii poarta numele.Biserica a fost ridicata in secolul 13.
untitled-18
foto- Fortareata Kamerlengo construita in sec. 15 in timpul stapanirii venetiene

Incontestabil, Catedrala Sf. Lovre, Palatul Cipiko, Turnul cu Ceas, Palatul Ducal, Biserica Benedictina ,, Sf. Ioan Botezatorul”, fortareata Kamerlengo (si nu sunt singurele), toate incanta calatorul si impresioneaza  prin maretie, frumusete, prin felul incredibil in care s-au conservat, desi peste ele au trecut atatea secole. Ghinionul nostru a fost ca mai toate erau inchise in acea zi de sambata, dar Trogirul a fost minunat oricum. Plimbarea pe stradutele inguste din interiorul orasului are farmecul ei, mai ales intr-o perioada in care acestea sunt aproape pustii. La mijloc de februarie, intr-un loc mult vizitat cu precadere in sezonul estival, am fost printre foarte putinii turisti care se aflau aici. Se prea poate sa fi fost si singurii, iar cei care isi faceau plimbarea de seara pe faleza sa fi fost localnici. Nu mi-e greu sa-mi imaginez ca orasul  intesat de puzderia de turisti arata altfel si, fara doar si poate,  se pierde mult din savoarea hoinaritului lipsit de griji prin labirintul acesta incantator. Cel putin asta simt eu…

untitled-5

untitled-6

untitled-19
Una dintre cele doua porti ale orasului;  a fost construita in sec. 15, statuia aflata deasupra il infatiseaza pe episcopul Ivana, patronul spiritual al orasului.Documentele istorice spun ca a trait in sec. 11 si ca numai datorita tactului sau diplomatic, regele ungur Kaloman nu a distrus Trogirul in 1105. Corpul sau se afla depus intr-o capela aflata in Catedrala Sf. Lovre. In semn de omagiu, locuitorii orasului celebreaza memoria episcopului canonizat , in fiecare an, pe data de 14 noiembrie.

Poate ca as fi considerat partea aceasta labirintica a orasului vechi pur si simplu perfecta, daca aspectul comercial nu ar fi fost atat de evident. Asta a fost impresia cu care am ramas eu…  prezenta atator buticuri intr-un loc atat de incarcat de istorie stirbeste mult din pitorescul lui. Tot felul de magazine care comercializeaza lenjerie intima, ciorapi, kitch-uri, chinezarii, ba chiar si un sex- shop in a carui vitrina sunt etalate produsele puse in vanzare…

untitled-16

Exista si cateva magazinase ce vand lucruri deosebite, de calitate si care chiar se integreaza perfect in peisajul de aici. Bunaoara, cel cu papusi din portelan imbracate in diverse costume traditionale. Din pacate, inchis si acesta.

untitled-7

Pe seara, cand deja se intunecase de-a binelea si ne indreptam spre iesirea din oras, am zarit intr-o vitrina niste bijuterii de-a dreptul deosebite. Minunate. Nu sunt genul de femeie care cade in extaz in fata unei bijuterii, dar acestea m-au cucerit de la prima privire. Daca si sotul meu s-a declarat absolut entuziasmat de asemenea podoabe….asta nu e putin lucru…  🙂 El spune ca unele dintre ele seamana foarte bine cu cele pictate de Boris Vallejo si cam are dreptate. Multe dintre ele, masive, supradimensionate, dar cu stil, deosebite. Mult argint, mult chihlimbar, iar eu ador chihlimbarul…Normal ca am ramas hipnotizata in fata vitrinei. 🙂 Spre marea noastra surpriza, am aflat ca vanzatorul este si artizanul obiectelor cu pricina. Ce mai, omul este un adevarat artist…Ne-a facut un discount bunicel la cele cumparate si , in plus, i-a oferit fiicei mele un delfinas din argint si un magnet cu marca Trogir. Acesta din urma a fost chiar foarte binevenit avand in vedere ca in tot orasul nu am reusit sa gasesc un loc de unde sa-mi cumpar un asemenea suvenir pentru colectia mea de magneti. L-am intrebat daca nu are cumva vreun site pe care sa-i pot admira in voie creatiile. Nu are, pacat…

Cu siguranta, cand vom mai ajunge in zona, nu am sa-l ocolesc. Oricum, eu am perceput Trogirul ca  fiind locul  care te cheama sa-l revezi .Si te conformezi cu drag. Mai devreme sau mai tarziu….Poate la toamna cand orasul incarcat de istorie va fi scaldat in lumina aceea calda si mierie …

untitled-9
Fortareata Kamerlengo
untitled-17
faleza orasului