Museum of Broken Relationships

museum

Când se întâmplă să ieşim cu sufletul făcut arşice dintr-o relaţie de dragoste pe care,desigur, într-o sfântă şi înduioşătoare naivitate, o credeam fără de sfârşit (cum altfel?), ne grăbim să credem că suferinţa noastră este unică, este in-co-men-su-ra-bi-lă chiar. Şi, pradă aceleiaşi sfinte naivităţi, suntem convinşi că never ever nu vom reuşi să ne oblojim sufleţelul făcut acum ţăndări. Dar nu e aşa. Nici pe departe chiar. Îţi trebuie doar ceva timp ca să poţi privi lucid în urmă. Cu detaşare, cu umor (şi nu neapărat unul amar), ba chiar, uneori, cu un oftat de uşurare: ,,-O, Doamne, uite ce-aş fi ratat eu dacă X nu mi-ar fi dat papucii!” 🙂

Ei, da, cam asta mi se pare a fi ideea de bază care îşi face loc în mintea celui aflat la sfârşitul perindării prin cele 8 încăperi ale unui original şi destul de interesant muzeu, Museum of Broken Relationships.

Muzeu exterior
sursa http://www.trufflepig.com/museum-of-broken-relationships/
muzeu
sursa foto http://www.nytimes.com/2010/02/15/arts/design/15broken.html?_r=0

Dacă se întâmplă să ajungi în Zagreb, nu-l ocoli. Indiferent de starea în care te afli, fericit, nepăsător, rănit în dragoste, părerea mea este că locul acesta nu are cum să-ţi inducă o stare negativă. În orice caz, mi se pare a fi departe de acele poveşti, melodii, filme lacrimogene despre iubiri extraordinare, dar, vai, ce ghinion, acum duse pe copcă. Chiar aşa, de unde masochismul celor răniţi în dragoste de a se complace într-o asemenea stare? De parcă ar ajuta la ceva. Dimpotrivă chiar. Nu-i mai bună vizionarea unei comedii spumoase sau o ieşire cu prietenii? Zic şi eu…De fapt, ca să fiu sinceră, o zic acum, în urmă cu 20 de ani nu prea îmi aduc aminte să fi gândit aşa. 🙂

11001881_836542926405559_1634202467726769049_n

sursa foto aici

Lăsăm deoparte dilemele mele şi revenim la ineditul muzeu de pe strada Ćirilometodska 2. În urmă cu vreo 10 ani, Olinka Vištică şi Dražen Grubišić, doi artişti croaţi, s-au hotărât să pună capăt relaţiei lor de 4 ani. Probabil că au avut lungi şi aprige discuţii în privinţa lucrurilor acumulate în anii petrecuţi împreună şi, într-un final, au hotărât: nici la mine, nici la tine. Nu le ia nimeni acasă, le depozităm pe toate într-un loc anume. Zis şi făcut. Mai mult de atât, ei şi-au îndemnat şi prietenii să facă acelaşi lucru. Cum grămezile de variate obiecte creşteau mai rapid decât Făt-Frumos din poveste, cei doi s-au gândit că ar putea să iasă ceva bun din treaba asta, bunăoară…un muzeu. Aşa se face că, în prezent, după aproape un deceniu, s-au strâns peste o mie de obiecte aduse personal sau trimise în colet din întreaga lume. Fireşte, datorită numărului imens, nu toate pot fi expuse. În urma selecţiei, sunt expuse doar acele lucruri care au poveşti oarecum inedite, poveşti capabile să atragă atenţia vizitatorului. Pentru că simpla vedere a unui obiect este aproape egală cu zero în lipsa istoriei povestite de cel/cea care l-a donat. Exponatele sunt schimbate o dată la 2 ani şi există chiar şi o componentă mobilă a muzeului. În anii din urmă, expoziţiile purtând marca Museum of Broken Relationships au fost prezentate în peste 20 de oraşe din lumea întreagă.

DSC_0565

Fiică-mea…,,-Bleah, ce prostie să fii îndrăgostit!” Bine, mai vorbim noi peste ceva ani…

Ok, ce vedem noi aici, în cele 8 încăperi de la parterul Palatului Kulmer? Păi, vedem aşa: un topor, o rochie de mireasă, un pitic de grădină ce pare că a trecut printr-un adevărat război, o pereche de cătuşe cu puf roz, jucării din pluş, sutiene, portjartiere, o pereche de sâni din carton, o verighetă, o proteză pentru picior, o pereche de pantofi roşii, un router Wi-Fi, o oglindă retrovizoare spartă, casete, scrisori, cărţi, fotografii…şi lista este una foarte-foarte lungă. Ce mi-a plăcut mie cel mai mult în toată povestea asta, povestea obiectelor adunate aici, a fost (auto)ironia, umorul, detaşarea cu care unii oameni, răniţi cândva profund, au privit apoi la răposata poveste de iubire. E drept, atitudinea aceasta nu este prezentă în toate cazurile expuse. Din varii motive, persoane excesiv de sensibile, poate prea puţinul timp trecut la mijloc, în fine, diverse cauze. Acestea din urmă, sincer, mi-au atras atenţia mai puţin şi nu despre ele vreau să povestesc aici. Mi s-au părut mult mai captivante cele care, chiar şi în ciuda unui oarecare dramatism, stârnesc zâmbete largi şi chiar hohote de râs. Am tradus câteva dintre ele pentru a le scrie aici şi cel mai greu lucru mi s-a părut a fi selecţia lor. Sunt multe rău. Absolut aleatoriu, încep cu povestea deznodământului relaţiei dintre o ea şi…tot o ea, Berlin, 1995.

topor

,,Ea a fost prima femeie pe care am invitat-o să locuiască împreună cu mine. La câteva luni după mutare, am primit propunerea de a călători în America. Ei i-a fost imposibil să mă însoţească. La aeroport, ne-am luat rămas bun cu lacrimile în ochi. Ea mi-a spus că nu va putea supravieţui 3 săptămâni fără mine.

M-am reîntors după 3 săptămâni, iar ea mi-a spus aşa: -M-am îndrăgostit de altcineva. Am cunoscut-o în urmă cu doar 4 zile, dar deja am certitudinea că ea îmi poate oferi tot ceea ce tu nu-mi poţi da.

Cu o privire perplexă, am întrebat-o cum rămâne cu planurile legate de viaţă noastră împreună. Cum a doua zi încă nu avea un răspuns, am dat-o afară din casa mea. La foarte scurtă vreme după asta, a plecat într-o călătorie cu noua iubită, dar mobila ei a rămas la mine. Neştiind cum să-mi potolesc furia, am cumpărat acest topor de la Karstadt. Asta ca să-mi vărs nervii şi ca să-i ofer ei o ultimă imagine a pierderii, deşi cred că ea nu suferea deloc după despărţirea noastră.

În fiecare zi din cele 14 petrecute de ea în vacanţă, am făcut bucăţi câte un obiect de mobilier. Am păstrat resturile, aşa , ca o imagine a stării mele sufleteşti. Cu cât camera  se umplea de mobilă făcută praf, adică exact aşa cum era sufletul meu atunci, cu atât mă simţeam eu mai bine. După două săptămâni, s-a întors pentru a-şi lua mobilă. Era toată strânsă ordonat în grămezi de aşchii micuţe. Şi-a luat tot gunoiul şi m-a părăsit pentru totdeauna. Şi aşa toporul a devenit instrumentul meu vindecător.’

Şi o istorie despre un nevinovat pitic de grădină ajuns victimă colaterală…

pitic 2,,El a venit în maşina cea nouă. Arogant şi rece. Piticul era folosit pentru a închide poarta pe care tot el o rupsese cu ceva vreme în urmă. În acel moment, piticul a aterizat pe parbrizul maşinii lui nou-nouţe şi apoi a ricoşat aterizând pe asfalt. În zborul lui, piticul a descris o buclă în aer asemenea unui arc. Ca un arc peste timp, simbol al sfârşitului dragostei noastre.’

,,Love is a violent recreational sport. Proceed at your own risk. ” Nu mai ştiu cine spunea asta, dar se pare că în unele cazuri chiar aşa şi este. Dar cu bietul piticul ce-aţi avut?

 

saniEi, şi dacă s-a întâmplat vreodată să te plângi că ai primit un cadou absolut neinspirat…ce să mai spună doamna din Serbia căreia soţul i-a dăruit …o pereche de sâni falşi. Sâni confecţionaţi dintr-un carton ordinar (nu că ar mai conta materialul în situaţia dată) pe care săraca femeie ar fi trebuit să-i poarte, la dorinţa expresă a soţului, în momentele lor intime. Aşa ceva…Unii sunt complet, da’ complet lipsiţi de orice fărâmă de tact. Urmarea? Femeia a divorţat imediat. Probabil a fost atât de şocată de hidoşenia primită că a uitat să i-o facă guler.

tanga,,Acesta(o pereche de chiloţi tanga comestibili) a fost unul dintre cele mai romantice cadouri pe care mi le-a făcut. Aşa credea el. Eu am râs, dar niciodată nu l-am scos din pachet. El nu mi-a adus niciodată flori, spunea că sunt pentru persoanele plictisitoare. În schimb, îmi aducea cârnaţi şi piese pentru bicicleta mea. Nu îmi pasă atunci, îl iubeam. După 4 ani de relaţie, s-a dovedit a fi la fel de ieftin si meschin precum aşa-zisele lui cadouri. M-a înşelat cu o colegă de birou şi m-a anunţat printr-un e-mail că mă părăseşte .”

Este povestea unei elveţience părăsită de iubitul ei zgârcit şi extrem de pragmatic. Cum sună asta? Iubito, am ceva pentru tine! Nişte cârnaţi. Îi mâncăm împreună, ce zici?

shampoo,, Atunci când m-a părăsit- povesteşte o tânără croată– iubitul meu a avut grijă să-şi strângă toate lucrurile. Mai puţin gelul pentru igiena intimă. Mama mea l-a folosit apoi pentru a lustrui geamurile cu el. Mama spune că este fantastic de bun pentru aşa ceva.”

Cineva chiar a ieşit în câştig din povestea asta.

O poveste de dragoste din Ljubljana, un bol şi o femeie cu mult umor. Ea spune aşa:

200803030652110.Mira_Furlan_zdjela,,Ai dorit să-ţi coc pâine. Pentru că femeile care frământă aluatul sunt atât de sexi. Într-o zi de vară, purtăm doar un şorţ de bucătărie. Doar pentru tine şi pentru bol. În trei ani am făcut pâine de cinci ori în acest bol. Niciodată nu a fost ceva bun, întotdeauna tare ca piatra. Poate pentru că vasul era prea mic, poate pentru că am uitat să pun drojdie. Cumva se pun ouă în pâine? Tu m-ai privit întotdeauna cu neîncredere atunci când treceam la treabă.Tu ai vrut să fiu asemenea Mirei Furlan în filmul Beauty of Vice. Dar eu nu sunt Mira Furlan. Acum ştiu, pâinea nu a fost bună pentru că îmi era frică de tine. Eram terorizată de gândul că s-ar fi putut întâmpla ca în film- să-mi spargi capul cu pâinea tare ca bolovanul dacă vreun băiat s-ar fi uitat un pic mai insistent la mine. După toate acestea, mult timp, am mâncat doar salată din acel bol. Am slăbit 21 de kilograme. Şi nici Mira Furlan nu mai este acum chiar o tinerică.

haina

 

Haina din imagine a fost donată muzeului de către o iordaniancă. Femeia a venit într-o excursie în Italia unde s-a îndrăgostit lulea de un băştinaş. Băştinaş care purta o asemenea monstruozitate de haină. Italianul şi-a luat destul de repede tălpăşiţa din braţele iordaniencei, lăsându-i (nu se ştie dacă intenţionat sau nu) şi haina de blană. Probabil venise primăvara între timp. Femeia incearcă prin epistola care însoţeşte obiectul vestimentar în cauză să ne convingă de faptul că nu este ,,a paid bitch” pentru că i s-a lăsat şi pentru că a acceptat un asemenea cadou. Nu, doamnă. Doar cu gusturi tare îndoielnice în privinţa bărbaţilor. Cum să te îndrăgosteşti de un cocălar care poartă aşa ceva? Şi mai este şi extrem de jegoasă, pe deasupra. Mă gândesc eu că trebuie să fi fost îndrăgostită rău dacă a purtat aşa ceva în bagaje, din Italia în Iordania, din Iordania în Croaţia şi cine ştie prin ce alte părţi de lume…

 

In istorisirea asta, ,,eroul principal” este…un tort. Dar cum acesta nu mai există de multă vreme, femeia din poză s-a gândit să aducă printre exponate această cutie făcută de fostul soţ din beţe de chibrit.

tumblr_m52hzmlFqY1rvp7v3o1_r1_500,,Vlado a făcut această cutie după nunta noastră, pe când era în armată. După 18 ani de căsnicie, m-a părăsit pentru altă femeie. Oficial, noi am divorţat după cea de-a 25-a aniversare a mariajului nostru. Atunci m-am hotărât să-i fac o surpriză. Am comandat un tort având scris numărul 25. L-am tăiat apoi în două.Una pentru mine, cealaltă i-am trimis-o lui. Cei doi fii ai noştri au sărbătorit aniversarea noastră întâi cu mine şi apoi cu tatăl lor. El şi iubita lui au fost de-a dreptul şocaţi, dar tortul tot l-au mâncat.”

potion

Aceasta este una dintre preferatele mele.

A fost adusă la muzeu de cineva venit tocmai din Bloomington. Este o cutie învechită pe al cărei ambalaj stă scris ,,love potion”.

Cel care a donat-o a lăsat o notiţă foarte scurtă şi concisă lângă recipientul cu pricina: ,,DOESN’T WORK.”

A-Linksys-router-Museum-of-Broken-Relationships

Şi tot din seria ,,enunţuri laconice” fac parte şi cele câteva cuvinte care însoţesc routerul Wi-Fi din imagine: ,,WE TRIED. NOT COMPATIBLE.

 

Oameni cu simţul umorului bine dezvoltat… Sub o pereche de chiloţi bărbăteşti stă scris: ,,A size too small…but I didn’t mind at all”, iar donatoarea unui portjartier se confesează: ,,Nu l-am purtat niciodată. Probabil că relaţia ar fi durat mai mult dacă aş fi făcut-o’‘.

În aceeaşi notă sunt şi produsele care pot fi cumpărate din micul shop aflat în interiorul muzeului. Tricouri inscripţionate precum cele de mai jos, radiere ,,capabile” să şteargă amintirile urâte, creioane cu mesajul ,,dacă eşti nervos, rupe aici!”

grey_front_1dark_grey_green2

Anti-stress_PencilBad_Memories_Erasers

razglednice_pressnaslovna_lon_i_i

ob_eb8b318475f0234066cafb06a54934b7_blog-zagreb-museum.png

sursa imaginilor aici

Să fiţi iubiţi! 😉

Lubenice [Lubenițe]. Nimic despre pepenii verzi :)

Lubenice_

In urma cu 4000 de ani, mica asezare aflata pe culmea unei stanci de pe insula Cres purta numele Hibernitia. Pe atunci, orasul cu o panorama de vis asupra Marii Adriatice era bine cunoscut in partea asta de de lume. Existau drumuri bine batatorite care il legau de Osor si Beli, importante orase de pe Cres, iar locul fremata de viata, chiar daca oamenii de aici nu aveau tocmai o viata usoara. Mereu la cheremul vanturilor puternice din nord si a gerului aproape de nesuportat in iernile lungi, in secolele care au urmat, rand pe rand, oamenii l-au parasit in favoarea unor locuri in stare sa le faca traiul mai bun. Astazi, nu mai mult de 15 oameni mai locuiesc in casele construite din aceeasi piatra ca si stanca pe care se afla Lubenice, una dintre bijuteriile de pret ale arhitecturii rurale croate.

O veche legenda spune ca Ljubica, fiica regelui din Osor, s-ar fi indragostit de un tanar lipsit de rang si de avere. Regele, profund ofensat de alegerea facuta, si-a pedepsit fiica exiland-o in Hibernitia, iar Ljubica impreuna cu alesul ei s-ar fi aruncat  de pe stanca in haul aflat dedesubt.  In amintirea povestii triste a celor doi indragostiti, se zice ca locul acesta a luat numele frumoasei fete, Ljubenice. Cum italienilor (stabiliti intre zidurile orasului incepand cu anul 1918) nu le era deloc la indemana sa pronunte numele acesta, asa s-a ajuns in scurt timp la Lubenice( se pronunta ,,Lubenițe”), deci absolut nicio legatura cu pepenii verzi. 🙂

DSC_0199

DSC_0197DSC_0204

DSC_0213

Fara doar si poate, Cres are multe locuri minunate de oferit calatorului. De la peisajele fascinante din nord cu stanci inalte si abrupte deasupra carora se rotesc vulturii plesuvi pana la golfurile linistite si plajele  micute ascunse pe coastele din vestul si sudul insulei. De neratat,in cazul in care ajungeti aici, sunt si oraselele care par desprinse din ilustratele de altadata- Cres, Beli, Valun, Osor, Martinšćica, Pernat si, mai ales, Lubenice, locul ce respira atat de autentic atmosfera vremurilor demult apuse. Felul aproape incredibil in care s-a conservat oraselul aflat pe  varf de stanca a facut ca  Lubenice sa fie  inscris in anul 2005 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

DSC_0258

Am hoinarit alene pe stradutele pavate cu piatra sparta cam pe la sfarsitul unui septembrie noros, pe drum de seara, cand locul acela era aproape pustiu. Cu siguranta, daca s-ar fi intamplat sa-l gasesc animat de multimile de turisti ce vin aici mai ales in lunile de vara, n-as fi simtit atat de intens farmecul si parfumul lui. Si m-am bucurat ca nu l-am gasit intr-un asemenea moment si , intr-un anume fel, mi-a daruit ceva din linistea si pacea adanca in care se afla la vremea aceea. Imi aduc aminte  ca am zarit  o singura batrana si mai multe pisici. 🙂 Atat. Si ca veni vorba de cei care s-au incapatanat sa ramana in casele seculare din Lubenice…nimeni din cei 14-15 locuitori nu are mai putin de 65 de ani. Intr-o asemenea situatie, e foarte posibil ca peste ceva vreme Lubenice sa devina un oras lipsit complet de populatie…

DSC_0215

DSC_0230

DSC_0214

DSC_0231

DSC_0233

DSC_0248

DSC_0232

DSC_0227

DSC_0240

Aproape imposibil de crezut ca aceste porti dateaza de pe vremea romanilor…

DSC_0221

De sus, de la inaltimea celor aproape 400 de m ai stancii pe care se afla Lubenice, privelistea este una cum rar iti este dat sa sa vezi. Cer si mare se confunda intr-o minunatie de albastru, iar apusul de soare devine un adevarat spectacol.

apus

Daca m-as reintoarce aici, candva, sigur mi-as face timp si pentru Sveti Ivan, micuta plaja ce pare ca se piteste exact la picioarele stancii pe care se afla Lubenice. E drept, iti trebuie ceva conditie fizica (si multa grija la pietrele ce aluneca rapid sub pasi) pentru a face drumul abrupt ce  se intinde de la portile orasului pana la malul marii. Cam 40-45 de minute dus, cam de doua ori mai mult la intoarcere. Pentru cei care nu se incumeta la un asemenea traseu, se poate ajunge cu barca, fie  pe cont propriu, fie in cadrul unui tur organizat cu plecare din Martinšćica. Nu am sa va fac eu descrierea locului pentru simplul fapt ca nu am ajuns aici. Din pacate, ora era prea inaintata pentru a ne hazarda la un asemenea traseu, asa ca a trebuit sa ne multumim cu admiratul de la mare distanta. Am sa va spun insa ca multe topuri o plaseaza printre primele 3 cele mai frumoase plaje din Croatia, iar tara asta chiar nu duce lipsa de asa ceva. Si chiar mai mult de atat, am citit de curand ca Bild, una dintre cele mai cunoscute publicatii germane, plaseaza Sveti Ivan printre cele mai frumoase 15 plaje din intreaga lume. Ei, asta chiar nu-i putin lucru!

Sveti Ivan
sursa https://www.kroati.de/kroatien-kvarner/insel-cres.html

DSC_0203

DSC_0237

O particica din drumul spre plaja Sveti Ivan 🙂

DSC_0191

In cazul in care va hotarati sa ajungeti in Lubenice, poate va este de folos sa stiti ca…

* Lubenice se afla in partea de NV a insulei, cam la 20 km distanta de cel mai mare si important oras al acestei insule, orasul Cres.

* din partea continentala a Croatiei, se poate ajunge pe insula Cres cu feribotul Jadrolinija, linia Brestova-Cres. Brestova se afla cam la 40 km distanta de orasul Rijeka. Informatii detaliate gasiti aici-http://ferries-croatia.com/ferry-cres-brestova-porozina/

* posibilitatea de a gasi locuri de cazare in Lubenice este nula, nimeni dintre putinii batrani ramasi aici nu isi ofera casele spre inchiriere. In schimb, la doar cativa km de orasul cocotat pe varf de stanca, situatia este cu totul alta. Zbičina(2 km distanta de Lubenice), Valun(3 km), Vidović(6 km), Martinšćica(8 km) sunt locurile in care nu cred ca va fi o problema gasirea unei pensiuni dragute. In caz contrar, orasul Cres nu este departe.

* nu gasiti cazare, dar, in schimb, gasiti mancare buna in Lubenice. 🙂 Restaurantul Hibernicia este renumit pe insula Cres pentru ,,janjetina pod pekom” servit aici,  mai pe limba noastra spus- miel la frigare. Si chiar daca nu sunteti tocmai niste gurmanzi dornici de specialitatile locale oferite de Hibernicia, acordati-va ragazul unui popas pe terasa cu o panorama minunata.DSC_0260

DSC_0249

DSC_0223

*  in fiecare seara de vineri din iulie si august, Lubenice rasuna de acordurile muzicii clasice. De ani buni, aici se organizeaza evenimentul Seri Muzicale in Lubenice. De fapt, se poate spune ca muzica buna este la ea acasa, in lunile de vara, aici, pe Cres. Jazz si muzica traditionala croata se pot auzi in Beli, iar Serile Muzicale din Osor aduna renumiti muzicieni  croati, dar si din alte parti de lume.

S-aveti calatoriile minunate pe care vi le doriti!

Kotli, satul cu un singur locuitor

kotli 2

Primavara tarziu, cand incep a se topi zapezile de pe varfurile muntilor Učka si Čičarija, sau cand ploile tomnatice se dezlantuie, uitand  sa se mai opreasca zile in sir, locul acesta din inima Istriei ofera un spectacol al naturii greu de uitat. Atunci Kotli rasuna iar de glasul apelor Mirnei pravalindu-se  in mici cascade, asa…ca un ecou timid al vremurile sale bune de altadata. Candva, cu aprope doua secole in urma, aici se afla o asezare infloritoare, vestita pentru morile de apa puse in miscare de apele verzi ale râului Mirna, iar istrienii stiau bine ca in Kotli gaseau cei mai priceputi mesteri croitori si morari din partea asta de tara. Astazi s-au schimbat multe…nici macar Mirna, râul ce rupe satul in doua, nu mai este ce-a fost odata pentru Kotli. Prin locurile acestea, in inima Istriei, verile sunt lungi si secetoase si albia râului ajunge atunci sa fie  complet lipsita de apa. Oamenii  au plecat si ei, rand pe rand, un adevarat exod al populatiei avand loc prin anii ’50-’60 cand familii intregi s-au indreptat spre orasele si satele din vecinatate care le-ar fi putut oferi o viata mai buna- Buzet, Poreč, Roč. Asa se face ca, in ultimii peste 20 de ani, doar un singur om s-a incapatanat sa ramana aici, indiferent de anotimp, indiferent de singuratatea crunta din timpul iernii, unicul locuitor din  satul ascuns printre paduri.

In Kotli, am ajuns undeva pe la mijlocul lui septembrie cand  albia raului purta inca urmele secetei din vara. Nu am avut norocul sa vad minunatele ape ale Mirnei curgand involburate, dar chiar si asa locul acesta te face sa-l indragesti si sa nu-l poti pierde atat de lesne printre amintirile de vacanta.

Nu am aflat de cand dateaza numele oficial al satului, dar stiu sigur ca nu a fost o alegere intamplatoare. In limba croata, ,,kotli” inseamna ,,cazane”, iar vechii locuitori au ales acest nume tocmai datorita numeroaselor adancituri sapate de râu in roca albiei. Mai mult de atat, cand apele se intampla sa coboare vijelios de pe Učka si Čičarija, odata ajunse in aceste scobituri mai mult sau mai putin adanci,  ele dau impresia apei care fierbe in cazane. Mi-ar fi placut sa va ofer poze din timpul unui asemenea spectacol, dar…n-a fost sa fie…Am gasit locul exact ca in pozele de mai jos.

DSC_0038

DSC_0025DSC_0008In departare, podul care face posibil accesul in Kotli

DSC_0062

DSC_0073

DSC_0001Ruinele caselor aflate in imediata vecinatate a albiei râului, acum acoperite de iedera, dau un farmec deosebit zonei

DSC_0985 11DSC_0033

Odata intrat in sat, ai in fata ochilor imagini  care uimesc si contrariaza oarecum prin prezenta lor in acelasi cadru. Ruine ale caselor vechi de peste doua sute de ani, unele fara acoperisuri, altele ramase fara pereti intregi, cu ferestre si usi lipsa prin care vezi cerul, padurea, culmile muntilor din departare, totul inundat de iedera care pare sa fi pus totala stapanire asupra locului. Impresia ca te-ai trezit intr-un timp apus cu sute bune de ani in urma este de-a dreptul coplesitoare. Alaturi, doar la cativa pasi, sunt case albe, curate, cu pridvoare frumoase, cu balcoane micute incarcate de muscate rosii, cu peluze ingrijite, presarate cu flori delicate la tot pasul. In aer e un miros de lavanda si rozmarin…o nebunie!

DSC_0119DSC_0123

DSC_0997

DSC_0998DSC_0084DSC_0109DSC_0969DSC_0983DSC_0085Pete vesele de culoare in Kotli…

DSC_0089DSC_0099Mara cautand trifoi cu patru foi, pentru Quicki…trifoiul este delicios oricum 🙂

DSC_0989

In fata unei asemenea case, un localnic dornic de conversatie ne invita sa pasim pragul micii sale pravalii improvizate. Ne asigura ca totul acolo este ,,domaći proizvodi”( produse traditionale facute in casa). Ne luam putin in vorba si aflam ca dintre toate acele locuinte frumoase, ingrijite, doar una este locuita tot timpul anului de catre singurul locuitor oficial al satului. Restul, sase-sapte la numar,  sunt doar case de vacanta ocupate uneori de turistii dornici de linistea si pitorescul acestui loc. Tot ce s-a construit aici in ultimii douazeci de ani respecta intocmai arhitectura istriana a caselor ridicate in urma cu peste doua secole. Pana si semineele din interior sunt facute astfel incat sa semene cu vechile vetre din caminele de acum doua sute de ani. In rest, proprietarii isi asigura potentialii turisti ca au asigurat tot confortul necesar intr-o asemenea casa. Unele au chiar si piscina, dar tot ce tine de vremurile noastre moderne este foarte bine ascuns de ochii celor care strabat ulitele satului. Chiar asa, cati mestesugari din secolul trecut aveau asa ceva pe langa casa? 🙂

croatiaaccommodation-1423293079906476_temp

sursa aici

In cazul in care sunteti curiosi sa vedeti cum arata interiorul unui asemenea apartament de inchiriat din Kotli, preturi sau alte amanunte, vedeti facand click pe linkul dat. Mie, recunosc, mi-a placut mult de tot piscina. 🙂 O asa priveliste…

Kotli este inscris pe lista locurile ce fac parte din patrimoniul cultural al Croatiei si nimic din ceea ce ar putea sa-i stirbeasca din farmecul sau de sat arhaic, traditional, nu este acceptat aici.

Exista chiar si un mic restaurant- Kotlić, cazanelul, pe limba noastra- cu produse traditionale preparate dupa retete stravechi. E adevarat, nu este deschis tot timpul anului, dar daca ajungeti prin locurile acestea va asigur ca merita sa va opriti aici chiar si numai pentru o cafea sau un pahar cu biska savurat sub umbrarul aflat chiar pe buza raului Mirna. Ca veni vorba de biska…cred ca nu am apucat sa va spun ca Hum, cu mult mai vestitul orasel croat,  se afla la doar la 5 km departare de Kotli.

DSC_0966
DSC_0967Kotli n-are nici pe foarte departe faima de care se bucura Hum, este locul in care cei mai multi turisti ajung absolut intamplator, de obicei in drumurile lor spre Hum, Roč, Buzet. Dar tocmai surpriza intalnirii cu un asemenea loc, incremenit parca in timp si spatiu, te face sa-ti reamintesti cu drag si nostalgie de Kotli, satul morilor de apa de pe verdele râu Mirna.

 

 

HUM, se spune c-ar fi cel mai mic oras din lume…

hum

Dupa un sfarsit de saptamana ploios petrecut in insula Mali Losinj (condimentat si cu putine grade in termometru, si cu o furtuna suficient de puternica incat sa ne darame complet intentia de a iesi la pescuit in largul marii), resemnati, ne-am urcat pe Jadrolinija, feribotul ce  urma sa ne lase pe insula Krk. De aici, soferului(sotul meu) ii revenea importanta misiune de a-si duce fetele( nevasta si copilul) acasa, in Rijeka, orasul care ne-a adoptat pe toti 3 pentru o vreme. Misiune oarecum dificila fiindca vantul Bora se dezlantuise urat de tot, desi eram abia la jumatatea lui octombrie. Si ca tacamul sa fie complet, a inceput si o ploaie in rafale de nu vedeai la un metru in fata ta. Ei, taman in asemenea conditii , ne-am gandit noi ca n-ar strica sa facem o plimbare prin Hum. Orasul fiind mic, ba chiar cel mai mic din lume (asa spun croatii), nu ar fi trebuit sa ne ia foarte multa vreme, umbrelele nu ne lipseau, asa ca..la drum spre Hum! 🙂

Maruca

Se pare ca pana si porcusorului nostru de Guineea i-a placut in Hum. I-a luat ceva timp Marei pana  a reusit sa prinda ,,dezertorul” 🙂

Eram aproape convinsa ca nu vom gasi tipenie de om, chiar daca si furtuna, si ploaie se potolisera de-a binelea  pe meleagurile  istriene.  Ei bine, mare ne-a fost surpriza cand, odata ajunsi langa portile Humului, am gasit o parcare plina ochi. Intamplarea a facut ca noi, fara sa avem habar de asta, sa nimerim in plina petrecere. Am aflat apoi ca, de ani buni, in a doua jumatate a lui octombrie, in Hum, se organizeaza Festivalul Rakija[rakia], o intalnire cu cantec(la propriu) si voie buna a tuturor producatorilor de coniac din zona Istriei.

DSC_0046

DSC_0037DSC05388

M-am luat cu vorba si nici macar nu v-am spus unde gasiti locul acesta in care ai impresia ca timpul s-a oprit in loc, undeva, in urma cu sute bune de ani. Cam la 15 km distanta de Buzet, unul dintre cele mai intinse orase din Peninsula Istria, pe culmea unui deal insorit, inconjurat de paduri, deasupra Vaii raului Mirna. Stiti voi ce frumos e raul Mirna? Eu m-am indragostit instantaneu de culoarea lui. Poate altadata am sa va povestesc mai multe despre el…acum doar o poza dintre zecile pe care i le-am facut.

Valea Mirna

O veche legenda spune ca demult, tare demult, dupa ce au ridicat pe culmi de dealuri minunate orase precum Motovun, Roč, Buzet, uriasilor care populau Valea Mirnei  le-au mai ramas cateva sfaramaturi de piatra. Nevrand sa le risipeasca, au construit cu ele oraselul Hum.

O legenda frumoasa, dar povestea cu ,, Hum, the smallest village in the world” tine clar de o politica de marketing. In mai toate prezentarile turistice facute de catre croati, Humul apare ca fiind ,,cel mai mic oras din lume”, dar adevarul este ca Guinness Book nu pomeneste nimic despre asa ceva. Prin anii ’70, din dorinta de a atrage cat mai multi turisti, oficialitatile din zona  au hotarat sa promoveze Humul ca fiind cel mai mic oras din lume si se pare ca le-a reusit destul de bine stratagema asta. In fine, ca este sau nu cu adevarat cel mai mic oras din lume, pentru mine chiar nu conteaza. Locul este oricum minunat (dovada ca am venit aici si a doua oara, lucru care mi se intampla destul de rar), iar daca exista amatori de superlative… nu am nicio indoiala ca Hum este, de departe, cel mai mic oras din Istria. Prima atestare documentara a vestitului oras croat vine din anul 1102 cand este mentionat cu numele de Cholmo. Secolul XI reprezinta un moment de maxima importanta in istoria locului. Este perioada in care zona aceasta se afla sub stapanirea francilor care hotarasc sa ridice aici, pe culmea dealului, un castel, punct strategic de observare a teritoriului de pe Valea Mirna. Astfel, in jurul castelului au aparut mai multe case, odata cu trecerea timpului  intemeindu-se un oras in toata regula. Astazi nu mai sunt de gasit urme ale vechiului castel, iar populatia actuala numara nu mai mult de 20 de locuitori.

DSC_0296

DSC_0330

DSC_0081

Odata trecuti de portile duble ale orasului, porti vechi de peste 400 de ani,  te trezesti direct in Piata Centrala si ai drept in fata Biserica Parohiala construita pe ruinele unui asezamant religios datand din sec. XVI. De aici nu trebuie sa-ti bati prea tare capul incotro s-o iei. Pana si mie- recunosc, un dezastru cand vine vorba de simtul de orientare- mi-ar fi imposibil sa ma ratacesc sau sa ratez ceva.  Practic, exista doar doua strazi  si  trei randuri de case. Daca te multumesti doar sa le strabati de la un capat la altul, nu cred ca ai nevoie de mai mult de 10-15 de minute. Dar, daca tot ai ajuns pana aici, pe langa contemplarea locurilor, ai putea, bunaoara,  sa intri in micile magazine si galerii de arta pline cu tot felul de obiecte, tot felul de suveniruri, unele mai interesante decat altele.

DSC_0312

DSC_0313

DSC_0308

DSC_0311

DSC05392

DSC_0316

DSC_0061

DSC05445

 …si initialele glagolitice ale numelor familiei R.… 🙂

Pentru ca Hum este considerat a fi unul dintre leaganele scrierii glagolitice din Istria, multe dintre suvenirurile de aici au imprimate diverse litere, chiar cuvinte, texte intregi in atat de vechiul alfabet slav.

O alta mandrie a celor din Hum este biska, un soi de coniac facut din vasc alb si diverse alte plante medicinale, preparat dupa o  reteta veche de 2000 de ani, candva inventata de vechii druizi celti. Imi aduc aminte ca am facut ochii mari cand vanzatorul ne-a spus povestea acestei bauturi. Eu stiam ca vascul este toxic, dar am fost asigurati ca nu vom pati nimic. E adevarat, fructele de vasc sunt toxice, dar la prepararea biskai se folosesc doar frunzele. Din cate am inteles eu, modul de preparare este destul de asemanator cu cel al bitterului facut in casa, difera doar plantele folosite. Revenind la spusele omului, locuitorii Istriei au dezvoltat un adevarat cult pentru biska. Ei o considera cu mult mai mult decat un simplu coniac, fiind o bautura din plante cu puteri curative de exceptie- hipotensor, relaxant, reglator hormonal, anti-inflamator, ba chiar si afrodisiac. Ce mai, aveam in fata un adevarat panaceu universal! 🙂

Hum-2011-018

In cu totul alta ordine de idei(chiar complet alta, ordinea o alegeti voi), 🙂 puteti vizita mica biserica aflata  in afara zidurilor orasului, pe locul unui vechi cimitir. Cu o arhitectura tipic istriana ce dateaza din sec. XI, mica biserica Sfantul Jerome  pastreaza inscriptii glagolitice si picturi datand din sec. XII, opere de arta unice in intreaga Istrie. Bineinteles, interesant de vizitat este si interiorul bisericii din piata centrala, chiar daca peste zidurile sale nu au trecut atat de multe secole.

DSC_0124

freska7freska9

sursa aici

DSC_0327

Turnul clopotnitei construit in 1552

DSC_0304

DSC_0053

DSC_0301

DSC_0323

DSC_0317

DSC05388DSC_0045

Ei, si daca vi se face foame, exista si un mic restaurant -Humska-  cu preparate traditionale istriene. De neratat, vestitul prosciutto de Istria, pršut[prșut] ii spun croatii, branza cu trufe, gulasul de casa (domaćim gulašom), si, desigur, vestita biska sau medica[medița](bautura cu miere si plante)ori un pahar cu  vin de Malvazija sau Muškat. Am locuit doi ani in Croatia, chiar stiu ce vorbesc. 🙂

Humska

Si, odata epuizat tot ce se poate face in interiorul zidurilor Humului, va puteti incumeta la o plimbare mai lunga,  coborand scarile din piatra care duc spre insorita vale a Mirnei incarcata de vegetatie, nesfarsite intinderi de verde, rodii, smochini, meri, nuci…o frumusete de neratat si de neuitat…

DSC_0297

DSC05406

DSC05400

DSC_0309

Plomin, campanule si istorii de demult…

DSC01473

Desi obisnuiesc sa-mi planific aproape orice calatorie cu multa minutiozitate, am invatat din propria experienta ca  unele dintre cele mai frumoase amintiri le poti avea tocmai multumita factorului surpriza. Asa se face ca dupa ce tot rascolesc internetul si ghidurile turistice avute prin casa, dupa ce am clar in minte planul de calatorie, se intampla sa dam peste locuri de a caror existenta habar nu aveam. Si  nu ne putem dezlipi de ele si ne abatem  din drum pentru o ora, doua , trei…si uite asa se duce pe apa sambetei tot ce pusesem la cale anterior. Dar nu-i absolut niciun bai! Dimpotriva chiar. Amintirile despre ruinele vreunui castel aparut parca de nicaieri pe un varf de munte sau pe coama unui deal, un colt de natura de o frumusete aproape ireala, locuri uitate de timp si de oameni, ei bine, sunt de nepretuit.

Un astfel de loc ramane pentru mine Plominul, micul sat medieval de pe coasta de sud-est a Peninsulei Istria, aproape parasit astazi, acolo,  pe creasta impadurita aflata deasupra golfului cu acelasi nume.

Plomin1

Nu mai stiu exact cum am ajuns sa trecem dincolo de zidurile care inconjoara Plominul- ziduri vechi de cateva secole- cred ca tocmai plecasem din Rijeka si aveam drept destinatie Labinul, cel mai intins oras de pe coasta estica a Istriei.

Sansele sa gasiti turisti ratacind pe ingustele stradute din Plomin sunt aproape egale cu zero. Noi nu am intalnit pe nimeni, asa ca mare ne-a fost uimirea sa dam peste un magazinas cu suveniruri, plin ochi cu tot felul de produse handmade. Inca imi amintesc aroma puternica de lavanda, mirosul atat de caracteristic  gift-shop-urilor istriene.

Dar cea mai vie amintire legata de Plomin ramane, de departe, imaginea campanulelor- zvončić(zvoncici), clopotei, asa le spun croatii- pete violet-albastre care invadasera tot locul acela, atunci, la sfarsitul lunii mai. Un camp nesfarsit de asemenea flori sa fi gasit si, cu siguranta, efectul nu ar fi fost nici pe departe acelasi. Contrastul este unul extraordinar si greu de uitat. Ziduri cenusii, innegrite pe alocuri de vreme, casele vechi de sute si sute de ani, multe construite pe ruine ale locuintelor datand din Perioada Romana , ingustele stradute pietruite, totul napadit de pete albastre- specia endemica Campanula Istriaca.

DSC01504

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Peste Plomin au trecut mai bine de 3000 de ani de istorie. Pe vremea romanilor se numea Flanona si pe atunci locul acesta era unul dintre cele mai vestite porturi din  zona. Atacati in nenumarate randuri  de catre hunii lui Attila si mai apoi de hoardele de uskoci, oamenii de aici nu au avut tocmai o viata usoara. O  legenda de demult spune ca vechiul nume al Plominului, Flanona- italienii il numesc si astazi Fianona- isi are originea intr-unul din momentele tragice din istoria locului. Pe la 1600, piratii uskoci ataca orasul si ii ucid pe toti cei gasiti intre zidurile sale. Doar o bunica(in italiana, nona) reuseste sa-si salveze nepoata…ascunzand-o in hornul casei. Asta spune legenda, nu se stie cu exactitate cat adevar se ascunde aici. Cert este ca Flanona,adica  Plominul de mai tarziu, a fost intens disputat de catre marile puteri. A fost parte a Imperiului Roman, apoi a celui Bizantin, mai tarziu s-a aflat sub stapanirea Republicii Venetiene, apoi a Imperiului Austriac. Dupa Primul Razboi Mondial, devine parte a Italiei, iar sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial il arunca in bratele fostei Iugoslavii. Locuit intr-o proportie covarsitoare de italieni, acestia decid atunci sa paraseasca Plominul in favoarea Italiei. Din 1991, Plominul apartine Croatiei, dar problemele nu aveau sa se stinga nici acum.  Colmatarea cu mal a vechiului port de vase pescaresti i-a facut si pe putinii localnici ramasi aici sa paraseasca locul.

plomin campanule

Desi acum lipsit complet de vacarmul care il anima altadata, Plominul adaposteste intre zidurile sale cateva comori de mare pret. Bunaoara, inca de la intrarea in vechiul oras, atentia iti este atrasa inevitabil de batranul Palat Municipal avand o superba loggie ce dateaza din secolul XVII. In imediata apropiere se afla Biserica Sfantul Gheorghe cel Tanar construita in stilul gotic tarziu de la sfarsitul sec. XV si adapostind mai multe valoroase opere de arta. Cea de-a doua biserica din Plomin, Sfantul Gheorghe cel Batran, a fost ridicata in sec. XI si ce mi se pare foarte interesant este faptul ca aici se afla una dintre cele mai vechi inscriptii glagolitice din Istria datand din acelasi secol XI.

inscriptie

Odata ajunsi in partea opusa a Plominului, panorama oferita de sus, de pe zidurile cetatii, este minunata- apele verzi-albastre ale golfului Kvarner, orasul medieval Labin, insulele Cres, Krk si ,in departare, Mali Losinj, dar si  culmile muntilor Učka.

belvedere

Admiram minunatie de peisaj si facem apoi cale intoarsa pe ulitele inguste, printre ziduri purtand urmele secolelor trecute, printre tufele violet-albastre de Campanula Istriaca, printre smochinii rasariti intre peretii caselor din care se vede cerul…In urma ramane tristetea minunatelor locuri parasite candva, cu multa vreme in urma…

DSC01475

DSC01480DSC01487

DSC01472DSC01471

DSC01464

 

Pe insula Pag…

pag 1

 

În zori. Este abia ora 5 când cobor în pas grăbit scările din piatră ce duc spre plaja îngustă încă înrourată pe alocuri. Locul asta are ceva numai al lui…Nici nu ştiu bine să definesc acum ce anume, dar, fără îndoială, are acel ceva ce te cheamă să revii. Şi te supui pentru că sunt chemări la care nu te poţi împotrivi. E atât de multă linişte aici în dimineaţa asta de iunie. Marea pare de-a dreptul încremenită în sclipiri oţelite, nici măcar o tresărire de val, nici ţipenie de om la ora asta, doar câteva prigorii îşi gâlgâie trilurile din când în când. Un timp suspendat în care nimeni şi nimic nu te mai preocupă, mult prea departe pare tot ce ţi-ar putea tulbura pacea de acum. Marea încremenită, plaja pustie, stâncile aride din depărtare, liniştea de început de lume… şi eu. Ce mi-aş mai putea dori? Peste doar câteva ore, locul se va umple de strigătele şi de râsul molipsitor al Marei, acum cufundată în somnul dulce al copilului lipsit de griji. Toată pofta ei de viaţă, bucuria ei de nestăvilit mi-s atât de dragi şi mă umplu mereu de o stare grozavă de bine, dar acum, în zori, clipele acestea de linişte deplină îmi aparţin doar şi doar mie. Am avut momente în care am simţit cum tânjesc după ele şi acum sunt doar ale mele.

Pag 2

Pag 3

PAG 4

Pag 5

Este ora la care nu aştept nimic… Soarele răsare de cealaltă parte a insulei, aşa că nu are rost să stau cu ochii ţintă în zare pândind miracolul ivirii astrului din mare. Nu-i bai, doar cu o seară înainte mi-a fost dăruit unul dintre cele mai minunate apusuri de soare. Aşa ceva doar aici, pe insula Pag, am putut admira… şi în Santorini. Uneori mi se face dor şi de însoritul şi alb-albastrul Santorini, într-o zi poate am să mă reîntorc acolo. Poate un pic de neînţeles chiar şi pentru mine, dar sunt de-a dreptul fascinată de locurile aride, lipsite de vegetaţie, locuri scăldate doar de soare şi de mare, peisaje lipsite de strălucirea culorilor puternice, calde, dar care totuşi îmi par atât de familiare… Probabil acesta este şi motivul pentru care am simţit atât de aproape de sufletul meu ,,deşertul de piatră”, ,,marea de sare”, apelative pentru insula Pag, insula mea dragă. Pur şi simplu ai senzaţia că te afli într-o altă lume, o lume cu o poezie doar a ei, aspră, cu muchii tăioase, cu gust puternic de sare, cu vânturile mânioase care se avântă din munţii Velebit răvăşind insula asta aproape fără încetare. Vezi bine că asta chiar este o dimineaţă specială de vreme ce şi ele s-au hotărât să o lase în pace.

insula Pag 1

insula Pag 2

Copilul meu înfruntând vânturile dezlănţuite pe insula Pag 🙂

Pag Town 2

Orasul Pag

Insula Pag 3

Plajele invadate de nisipul cel mai fin, exploziile de vegetaţie luxuriantă, valuri dantelate de mare albastră… simt cu tot sufletul că nu mă interesează absolut deloc, nu tânjesc după ele, nu le simt lipsa. Nu aici, nu acum, nu într-o dimineaţă că asta. Mi-e dragă bucata asta de pământ presărată bogat cu pietriş în care îţi zdreleşti tălpile atunci când nu calci cu grijă, mi-s dragi stâncile atât de fascinante tocmai în toată sărăcia asta lucie, văduvită de orice urmă de verde. Ajunge să-mi mut privirea spre casele albe, cochete, cocoţate pe dealul pietros din spatele meu şi retina imi este invadată de pete vesele de culoare. Plante lipsite de orice urmă de pretenţii, unele răsărite direct din stâncă, asa…ca o sfidare adusă vitregiilor climei din partea asta de ţară.

Cactusi Pag

Roses Pag

Flori Pag

Flori 2

flori 3

flori 4

flori 5

DSC_9119 DSC_9057

Încerc să citesc măcar câteva rânduri dintr-o carte luată în bagajul făcut în mare grabă. Pur şi simplu îmi este imposibil. Cu doar o seară înainte, în acelaşi loc, citisem cu nesaţ pagini întregi. Nu o alesesem cu grijă, de cele mai multe ori las factorul surpriză să-şi facă treaba când vine vorba de lecturile mele, dar s-a dovedit a fi o alegere minunată. Marilynne Robinson scrie ca şi cum ar picura cu linişte în sufletul celui care o citeşte, în cuvinte simple, lipsite de emfaza autorului atoateştiutor, cu o ironie atât de fină şi cu un umor atât de subtil. Ieri seară am devorat pur şi simplu paginile în care apărea imaginea Kansas-ului arid, cotropit de secetă. Cu siguranţă, locul în care mă aflăm m-a făcut să simt atât de bine pulsul cuvintelor, atmosfera aparte din ,,Galaad”. Acum, în dimineaţa asta, exact în acelaşi loc, nu mai pot să urmăresc un fir narativ oricum deloc pretenţios, deloc imposibil. De teamă că aş putea rata astfel minunăţia din jur care îşi schimbă înfăţişarea de la un minut la altul. Privesc de-a dreptul fascinată la jocul de lumini şi culori care scaldă marea, stâncile, zarea. În stânga mea, cerul şi apa s-au îmbrăcat în atât de fine nuanţe de roz. În faţă… e o cu totul altă poveste, o lumină de un galben portocaliu, ca mierea de zmeură,  îmbracă stâncile ce strălucesc acum de-a binelea. Ele şi reflexia lor în apa mării, la fel de tăcută, la fel de încremenită sub ploaia de lumină ce pare de-a dreptul materială.

rasarit roz 1

rasarit roz 2

rasarit 3

DSC_0328

rasarit

DSC_0378

Galaad

,,-Dobro jutro!” mă salută vesel un pescar venit să-şi verifice plasele puse în locuri numai de el ştiute de-a lungul ţărmului pietros. Mda, cred că s-a cam dus cu liniştea ce mi-a fost atât de bun prieten în dimineaţa asta. Oricum, deja totul este inundat de lumină puternică, de soare strălucitor.

-Dobro jutro i prekrasan dan ! (-Bună dimineaţă şi o zi minunată !) răspund cu veselie nedisimulată în glas. Ştiu sigur că va fi o altă zi minunată, zi fierbinte de vară, aici , pe insula mea de suflet,insula Pag.

DSC_9064

Mara

 

Déjà vu…

L-am zarit din goana masinii, cumva mai mult cu coada ochiului,  in drum spre castelul Trakošćan… Ninsese bogat in timpul din urma in regiunea Zagorje si ma bucuram ca un copil privind marea de zapada in care ajunsesem  doar cu o seara inainte. Desi eram la sfarsit de ianuarie, in orasul din care veneam  inca nu apucasera sa cada nici macar cativa fulgi. Probabil o alta iarna oarecum atipica pentru noi, a doua  petrecuta in acest colt de tara, iarna cu multa ploaie si vant… cat cuprinde…

Priveam pe fereastra ascultand distrata palavrageala nostima a copilului, iar in momentul in care l-am zarit stiu ca m-a izbit puternic senzatia de deja-vu. Asa, ca un flash-back pret de o secunda. Nu mai fusesem prin locurile acestea vreodata si totusi…peisajul imi era extrem de familiar. Brazii incarcati de povara alba, lacul ce parea inghetat,  pana si casuta zarita in departare pe malul celalalt al apei. Toate se aflau la locul lor, exact ca in amintirile mele.

Am oprit masina si am ramas ceva vreme pe malul lacului. Atata liniste si peisajul de-a dreptul incremenit in dimineata aceea atat de alba…Si atunci mi-am dat seama de unde  acea impresie  indaratnica de ,,sigur am mai vazut asta undeva!”. Cand eram mica, in casa parintilor mei,obisnuiam sa privesc fascinata, minute in sir, o anume ilustrata. O primisera ai mei candva, un tarziu semn de viata de la o ruda de departe, undeva in perioada sarbatorilor intr-o iarna tare de demult. Si brusc…  peisajul acesta ivit ca un dar frumos in fata mea a avut darul madlenei proustiene, desi, fireste, nici vreun miros, nici vreun gust anume nu aveau ce cauta aici. Doar imagine, dar ce imagine! Mi-am amintit atunci despre cum am pastrat-o ceva ani in plicul in care fusese expediata si care, intre timp, se ingalbenise de-a binelea, despre cum imi placea sa o scot din sertarul in care o tineam si sa o privesc mult si bine…Doar iarna, niciodata in alt anotimp. Nici n-as putea sa explic acum de ce, probabil simteam ca facand in alt fel i-as fi stirbit oarecum frumusetea.

lac 1

Cu greu m-am desprins de minunatia asta de loc, iar de sus , de pe zidurile castelului, privelistea este la fel de minunata. Aveam sa aflu in aceeasi zi ca, de fapt, este vorba de un lac artificial creat tocmai pentru a da un plus de farmec acestui tinut, pentru a pune mai bine in valoare Trakošćanul, castelul inaltat prin sec. XIII, un nume de care se leaga multe legende si povesti de demult. Intr-o  postare separata (pentru ca merita din plin) am sa povestesc mai multe despre Trakošćan,unul dintre cele bine pastrate castele din Croatia, desi au trecut atatea secole peste zidurile sale…

Trakošćan 2

Castelul Trakošćan

Trakošćan 3

Spre castel...

Trakošćan 1

Trakošćan 4

Trakošćan 5

Trakošćan 6

Trakošćan 7

Coborand spre lac...

Trakošćan 8

Trakošćan 9