Sub soarele Siciliei. Scala dei Turchi

Scala dei Turchi-1

Italia îmi este dragă oricum, are ceva anume, ceva doar al ei care te cheamă iar şi iar. Oricât aş încerca să găsesc un loc, un sat, un oraş, ceva care să mă fi dezamăgit şi să fi încercat regretul că mă aflu acolo, când aş fi putut foarte bine să fiu în altă parte, nu găsesc nicicum. Poate că am avut eu norocul să ajung doar în locuri ce mi-au lăsat amintiri dintre cele mai plăcute. Posibil să fie şi aşa, cine ştie…

Uite, mi-aş dori să mă pot reîntoarce cândva în Sicilia. În urmă cu doi ani, am petrecut acolo vreo două săptămâni şi pot să spun cu certitudine că mi-a intrat în suflet insula aceea scăldată în soare fierbinte, cu apele verzi-albastre ale Mediteranei, cu plaje parcă ascunse la adăpostul stâncilor înalte, cu ruine antice conservate surprinzător, cu o istorie mustind de legende, mituri, dar si poveşti mai mult sau mai putin inchipuite despre renumiţii ei mafioţi, certo… 🙂

Îmi aduc aminte că am umblat foarte mult în acele zile. Sicilia mi se dezvăluia minunată, plină de surprize, aveam o lungă listă cu locurile în care îmi doream să ajung. Dar, la urma urmelor, în două săptămâni, oricât te-ai strădui, este imposibil să străbaţi de la un capăt la altul insula despre care se ştie că este cea mai întinsă de pe cuprinsul Mării Mediterane.

sicilia

Aşa că, dacă ar fi să scriu despre toate locurile prin care am colindat în vara aceea, fără îndoială că, o vreme, ar trebui să scriu mult şi bine doar despre Sicilia. Şi sper să am răgazul să o pot face până la urmă. Astăzi, gândurile m-au purtat spre o plajă unică în Sicilia şi, destul de probabil, unică şi în Italia, Scala dei Turchi, un loc intrat în patrimoniul UNESCO în urmă cu aproape 10 ani. Şi pe bună dreptate pentru că arată deosebit, diferit de ceea ce ne-am aştepta atunci când vine vorba de o plajă. Seamănă oarecum cu vestitul Pamukkale, însă fără a avea acele bazine sculptate în calcar, pline cu apă caldă venită din izvoarele termale, în care turiştii se bălăcesc aproape jumătate din an. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ar exista ceva şi aici, însă e mult prea pretenţioasă denumirea de ,,bazin”. Mai degrabă nişte scobituri,nu foarte multe, destul de mari pe alocuri încât să încapă un singur om, în care se adună apă atunci când plouă. Se spune că ar fi chiar foarte benefică pentru sănătate o asemenea baie urmată de expunerea la soare pe marna aproape fierbinte. La Scala dei Turchi, cine doreşte bălăceală pe cinste poate coborî de pe stâncile din marnă albă direct în apele Mediteranei.

dsc_0106

De pe faleza înaltă, cei care aleg să ajungă la Scala dei Turchi coboară un şir lung de trepte şerpuind printre terasele înverzite, urmează apoi drumul prin nisipul de la malul mării pentru ca după cel mult 10 minute să aibă în faţă minunata privelişte a ,,Scării Turcilor”. Şi începi urcuşul…

dsc_0130
Cei mai comozi rămân aici, la baza stâncii. Nici nu ştiu ce pierd…
dsc_0140
Noi urcăm cât de sus e posibil Cum altfel?

SCALA 2

dsc_0122
Şi drumul urcă şi coboară… şi din nou urcă şi coboară… şi tot aşa până ajungem în locul în care ne dorim. Noi nu renunţăm atât de uşor. 🙂

SCALA 3

Scala 4

dsc_0222

dsc_0434

Modelate secole de-a rândul de valurile mării, de vântul puternic venit din larg, de ploile vijelioase, stâncile acestea de un alb orbitor pe alocuri se întind de-a lungul coastei Realmonte  între două plaje înguste, cu nisip fin, auriu, la doar 15, cel mult 20 de minute, venind cu maşina dinspre Agrigento, ,,oraşul celor nouă temple”.

De ce un asemenea loc din Italia poartă un aşa nume, Scala dei Turchi, adică Scara Turcilor, m-am întrebat şi eu. M-am gândit că poate e vorba despre o aluzie legată de asemănarea cu Pamukkale, dar nici vorbă. Se pare că bieţii turci chiar nu au vreo legătură cu insolitul loc de pe ţărmul sicilian la mijloc fiind doar o confuzie pe care locuitorii din vechime au făcut-o şi aşa a rămas. În dialectul sicilian vorbit în urmă cu câteva secole, cuvântul ,,turc” era un nume generic folosit pentru toţi cei care erau de religie islamică. De fapt, nu turcii erau cei care veneau din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, acostau chiar lângă stâncile albe de pe coasta Realmonte, după care îşi începeau jafurile în partea asta a regiunii siciliene. Erau temuţii piraţi sarazini care au îngrozit secole de-a rândul Europa. Din câte am mai citit eu, se pare că nu există tocmai un consens în privinţa acestei interpretări, unii lingvişti având o altă părere. Cuvântul ,,scala”, spun ei, nu ar avea vreo legătură cu noţiunea de scară, ci ar deriva din cuvântul arab ,,kalla” care s-ar traduce ,,loc la adăpost de vânturi, port”. Altfel spus, piraţii sarazini( numiţi generic turci de către vechii sicilieni) şi-au găsit acolo terenul perfect pentru a-şi ancora vasele cât timp erau plecaţi să jefuiască satele şi oraşele din zonă.

dsc_0149

dsc_0170

Scala 12

dsc_0377

Nu cred că vom reuşi să ajungem în vârf şi de acolo să coborâm pe una dintre micuţele plaje adăpostite la baza stâncilor. Aşa mi-am zis atunci când le-am văzut atât de masive, impunătoare, abrupte pe alocuri, intimidante oarecum, cu atât mai mult cu cât marna albă, lucind în soare  îmi părea extrem de alunecoasă. Din loc în loc, drumul se îngusta mult, doar  atât cât să încapă o singură persoană şi aproape mă lua ameţeala privind la valurile mării aflate la ceva distanţă sub picioarele noastre. Şi ca tacâmul să fie complet, bineînţeles că o aveam cu noi pe Mara căreia, fireşte, tot drumul acesta i s-a părut o aventură extrem de amuzantă.

dsc_0226

Scala 6

dsc_0146

Scala

Scala 5

dsc_0257

Până la urmă, temerile mele au fost absolut neîntemeiate. Din fericire. Făcând o comparaţie, să zicem că stâncile acestea, după ce ajungi să parcurgi o parte din drum, se dovedesc a fi asemenea unei persoane care te intimidează rău, dar doar la prima vedere. Asta pentru că faci greşeală de a te lăsa pradă primei impresii. Apoi ajungi să-ţi dai seama, pe măsură ce o cunoşti mai bine, că e chiar o reală plăcere să fii în preajma ei, că este prietenoasă şi nu îţi va face vreun rău. Bineînţeles că un strop de precauţie, puţină vigilenţă nu a stricat nimănui vreodată. 🙂

Şi dacă se întâmplă să aluneci şi să cazi, ei bine, nu ai cum să te loveşti prea rău pentru că marna, probabil ştiţi şi voi, nu este genul de rocă dură, dimpotrivă chiar. Amestecul de calcar şi argilă îţi dă impresia că te deplasezi pe un bloc din cretă sculptat în forme domoale. Unii chiar, destul de mulţi din păcate, văzând cât de uşor este să scrijeleşti în roca asta moale, au lăsat fel şi fel de ,,mărturii” ale trecerii lor prin locul acesta. Ba chiar  alţii  ajung până acolo încât îşi iau în bagaje bucăţi din stânca asta. Apropo, în urmă cu aproape un an, autorităţile din zonă, alarmate de fenomenul acesta, au venit cu o măsură destul de usturătoare pentru amatorii de un asemenea suvenir, 500 euro amendă pentru fiecare turist prins că are asupra sa o bucată luată din stâncile care formează Scala dei Turchi. Foarte bine! S-or fi temut oamenii că, la un moment dat, vor rămâne fără frumuseţe de atracţie turistică acolo, în apropierea oraşului Porto Empedocle.

Scala 10

Scala 9

dsc_0440

Cules de pe jos, studiat şi lăsat acolo. Spre deosebire de alţii, noi nu obişnuim să plecăm cu bucăţi de stâncă în bagaje. 🙂

dsc_0383

dsc_0192

Şi că veni vorba de Porto Empedocle, trebuie să ştiţi că o bună parte din faima pe care şi-a dobândit-o Scala dei Turchi, pe lângă albul aproape nefiresc al stâncilor aliniate de-a lungul ţărmului, se datorează şi unui om foarte simpatizat de către compatrioţii săi italieni, scriitorul Andrea Camilleri, născut chiar în tocmai amintitul Porto Empedocle.

Andrea Camilleri e o figură absolut aparte în literatura italiană contemporană. Italienii îi spun cu simpatie ,,Bătrânul”. Îmi imaginez că au ales acest apelativ nu doar pentru că a împlinit de curând 91 de ani, dar şi pentru faptul că este printre foarte puţinii autori care a publicat foarte târziu primul său roman poliţist(genul care i-a adus din plin consacrarea), când deja împlinise 53 de ani, iar adevăratul succes avea să vină chiar peste vreo 15 ani, când Camilleri se apropia bine de vârsta de 80 de ani. Fără doar şi poate, personajul care i-a purtat noroc, aducându-l în atenţia fanilor genului poliţist din întreaga lume, este comisarul Salvo Montalbano, un soi de Sherlock Holmes în variantă italiană, ba poate chiar ceva mai simpatic dacă e să-mi dau eu cu părerea. Mucalit, cu o inteligenţă ascuţită, inspirând teamă şi respect în rândul celor certaţi cu legea, mulţi dintre ei mafioţi sicilieni de temut, iubit de femei, gurmand rafinat, comisarul Montalbano este întruchiparea vie a sicilianului deştept foc, îndrăgostit în egală măsură de marile, dar şi de micile delicii ale vieţii.

Andrea Camilleri, probabil dintr-un profund ataşament faţă de locul în care s-a născut şi a copilărit, a ales să-şi plaseze simpaticul personaj în oraşul Vigato, un nume fictiv ales de autor pentru Porto Empedocle si împrejurimile sale, ba chiar există secvenţe filmate în care Montalbano apare în mirificul peisaj de la Scala dei Turchi. Şi atât ce mare succes a avut seria asta şi Camilleri atât de inspirat s-a dovedit că în ultimii 20 de ani au apărut în jur de 40 de romane (multe dintre ele cunoscând ecranizări de succes, serialul ,,Il commissario Montalbano” a înregistrat recorduri de audienţă), avându-l în prim plan pe carismaticul comisar sicilian Montalbano. Asta în condiţiile în care autorul se cam apropie de suta de ani. Bravo, domnule Camilleri!

comisarul Montalbano
Un pic mai puţin obişnuit: statuia unui personaj de film, comisarul Montalbano, aflată pe una dintre străzile din Porto Empedocle.
Luca Zingaretti
Şi simpaticul comisar Montalbano, rol jucat ani de-a rândul de actorul Luca Zingaretti. (sursa foto aici)

Iar dacă întâmplarea va face să alegeţi că destinaţie de vacanţă Sicilia, eu spun că n-ar fi o idee rea să va opriţi pentru o zi de plajă la Scala dei Turchi. Încercaţi să rămâneţi acolo până când soarele apune. Stâncile orbitor de albe cât soarele este sus pe cer încep să capete culoarea untului pe măsură ce tot coboară spre asfinţit. Apoi nuanţele devin din ce în ce mai întunecate până când astrul zilei se ascunde complet vederii în spatele stâncilor… E un spectacol minunat, greu de uitat.

Călătorii de vis oriunde paşii voştri vă duc! Cu bine!

dsc_0141

dsc_0131

dsc_0166

dsc_0150

dsc_0151dsc_0449

dsc_0366

dsc_0445

 

Insula Burano, terapie prin culoare

me in Burano

Mi-am propus de câteva ori să scriu despre Veneţia… Dar, de fiecare dată, când încercam să-mi pun gândurile în ordine, să mă transpun în atmosfera aceea atât de specifică ,,Oraşului Podurilor”, gândul îmi zbura inevitabil la atât de coloratul Burano, insula plină de culoare, aflată la doar 7 km distanţă de Veneţia.

Amintirile mele despre Burano sunt încărcate de culoare… Chiar mai mult de atât, sunt o explozie de nuanţe vii, strălucitoare. Îmi aduc aminte că era undeva prin octombrie, iar mica insulă străbătută de canale găsise de cuviinţă să sfideze toamna printr-un soare orbitor şi o căldură de parcă ne-am fi aflat în plină vară. Lăsasem în urmă Veneţia- minunată, uimitoare, plină de surprize cum numai ea ştie să fie –  dar, trebuie să recunosc, puţin obositoare, oarecum sufocantă cu valurile nesfârşite de turişti, cu cozile imense în faţa obiectivelor turistice pe care, nu-i aşa, nimeni nu şi-ar dori să le rateze.

Pornind din Veneţia, cum altfel decât cu un vaporetto, la capătul unui drum care nu îţi ia mai mult de 40 de minute, ajungi în Burano. Până să-ţi bucuri privirea cu noianul de case intens colorate, coborâte parcă dintr-o carte de poveşti bogat ilustrată, vaporetto opreşte în dreptul unei alte insule având un nume cu rezonanţă, Murano. Despre locul înţesat cu mici ateliere, multe magazinaşe, expoziţii, toate având în prim-plan, desigur, vestita sticlă de Murano, vă povestesc altădată.

murano
Murano

Aşa că lăsăm în urmă insula pricepuţilor artişti sticlari, vaporetto alunecă pe ape tot spre nord, trecem pe lângă mai puţin vestitele insule San Michelle şi Torcello (posibil să existe linii de transport care au stabilite opriri şi aici, în cazul nostru nu s-a întâmplat) şi ajungem în minunatul Burano.

De fapt, Burano nu este o insulă în adevăratul sens al cuvântului. Mai corect spus, este un grup de 4 insuliţe- San Mauro, Giudecca, San Martino şi Terranova- separate de 3 canale peste care se află poduri ce fac posibilă trecerea dintr-o parte în alta.

dsc_0553

Clar, când spui Burano, spui terapie cromatică. Toate culorile acelea îţi induc o extraordinară stare de bine. Şi chiar ceva mai mult decât atât, o stare de euforie, de prea plin sufletesc. Eu aşa am avut impresia… Ca o gură de aer proaspăt simţi orele petrecute acolo, cu atât mai mult cu cât, de regulă, turist fiind, ajungi la Burano după un timp petrecut prin aglomeraţia, prin vacarmul atat de familiare Veneţiei. Nici Burano nu e tocmai pustiu, dar nici nu se compară atunci când vine vorba de mulţimile de turişti care iau cu asalt partea aceasta a Italiei. Nici nu-ţi trebuie prea mult timp ca să-l străbaţi de la un capăt la altul, trecând de pe o insuliţă pe alta. Poate în jur de 2-3 ore, cel mult 4, asta dacă intenţionezi să te opreşti la una dintre micile terase, să faci o vizită la Museo del Merletto(Muzeul Dantelei) sau să te bucuri de linistea si răcoarea din interiorul bisericii San Martino, veche de vreo 5 secole, cu un turn vizibil înclinat.

dsc_0454

O veche legendă spune că ideea asta a zugrăvirii caselor în culori vii, frapante chiar, vine de foarte departe. Din timpurile în care pescarii se întorceau la familiile lor, iarna, când insulele din partea asta de ţară erau înecate în ceaţă deasă iar petele de culoare le erau ajutor de nădejde în găsirea drumului către casă. Legendă sau nu, în urmă cu câteva secole, sigur că fiecare îşi alegea culoarea casei după bunul plac. Astăzi, lucrurile nu mai stau deloc aşa. Pentru că locul acesta a devenit vestit tocmai datorită cromaticii bogate, atunci când gospodarul casei doreşte să-şi zugrăvească locuinţa într-un anume fel, ei bine, nu prea poate s-o facă oricum. Este nevoie de autorizaţie din partea primăriei din Burano, nişte oameni de acolo se ocupă special de estetica bătrânului sat pescăresc. Vin la faţa locului şi îşi dau cu părerea legat de felul în care noua culoare se armonizează, intră într-un contrast plăcut sau nu cu nuanţele în care sunt zugrăvite casele vecinilor. Dacă răspunsul este nu, atunci e clar că proprietarul nu prea are încotro şi trebuie să-şi aleagă o altă culoare, să depună la primărie o nouă cerere … şi tot aşa.

dsc_0608

dsc_0554

Hoinărind prin ,,satul curcubeu”, este imposibil să nu-ţi atragă atenţia mulţimea de tot felul de obiecte brodate aflate din belşug pe tarabele vânzătorilor de suveniruri. Şi nu întâmplător pentru că a existat o vreme în care dantela brodată aici era vestită în intreaga Europa ca fiind cea mai fină, cea mai căutată. Se spune chiar că Ludovic al XIV-lea ar fi purtat la încoronare un guler din dantelă de Burano. Asta nu l-a împiedicat însă pe vestitul Rege Soare să interzică apoi importul cu scopul de a încuraja astfel producţia manufacturilor regale din Franţa în încercarea lor de a imita delicatele dantele create în Burano.

broderie-burano

Dacă se întâmplă să vă doriţi un asemenea suvenir de aici, mare atenţie. În marea lor majoritate, broderiile de vânzare sunt aduse din ţări asiatice şi nicidecum nu o să vă alegeţi cu un produs original din Burano, handmade. Încă mai există câteva femei pe insulă care stăpânesc arta brodatului punto in aria (un anume fel de a broda, specific aici, se folosesc doar acul şi aţa, fără suportul pe pânză), iar obiectele brodate astfel sunt considerabil mai scumpe decât mulţimea chinezăriilor. Chiar îmi amintesc eu că printre vânzătorii de asemenea suveniruri s-a întâmplat să găsim doi români, mamă şi fiu, care chiar au fost sinceri spunând că nici vorbă să fie de găsit dantelă de Burano handmade la vreuna din tarabele din zona respectivă. Oricum, după preţ, nici n-ar fi fost greu de intuit asta.

În cazul în care vreţi să vedeţi produse autentice, atunci puteţi face o vizită la Museo del Merletto. Muzeul are şi el o istorie interesantă. Prin 1872, o bogată contesă italiană, în dorinţa de a reînvia meşteşugul brodatului în Burano, deschide aici o şcoală pentru tinerele femei dornice să înveţe. Se pare însă că nu au existat prea multe doritoare, aşa că şcoala a funcţionat cu întreruperi până când a fost clar că nu prea mai are vreun viitor. În schimb, pentru că existau destule documente, obiecte interesante având legătură cu arta brodatului, tot felul de dantelării deosebite lucrate aici, s-a hotărât transformarea şcolii într-un muzeu. Detalii despre Museo dell Merletto găsiţi destule aici.

Aş putea să mai spun destule despre Burano… despre atmosfera de vacanţă de aici, despre acel dolce far niente prezent parcă la tot pasul, despre cât de fotogenic este locul acesta şi aş mai găsi destule motive de scris, cu siguranţă. Doar că, atunci când încerc să redau atmosfera unui asemenea loc încărcat de culoare, eu spun că mai potrivit este să las imaginile să vorbească. Lor, fără doar şi poate, le reuşeşte cel mai bine…

dsc_0493

dsc_0510dsc_0486

dsc_0688

dsc_0599

dsc_0690

dsc_0473

dsc_0662

dsc_0491

dsc_0676Hai-hui prin Burano…

dsc_0497

dsc_0584

dsc_0608

dsc_0581

dsc_0516

 

Museo del Giocattolo sau lumea fascinanta a jucariilor de altadata

Pentru multa lume , Milano inseamna in primul rand Domul, apoi Piazza del Duomo, Scala, Castello Sforzesco, capitala modei, shopping, mult shopping si lista ar putea continua…Ei da, blogurile de travel abunda in informatii legate de obiectivele mai mult sau mai putin turistice mai sus mentionate, asa ca n-am sa insist in a povesti despre cat de incantata am fost de privelistea minunatului Dom, a Galeriilor Vittorio Emanuele, despre atmosfera tipic milaneza si cu atat mai putin despre mersul dintr-un magazin in altul. Atasez  cateva poze si cam atat. Asta pentru ca altul am ales eu sa fie subiectul acestei postari.

Domul 2

Domul 1
Mara, probabil mai mult incantata de prezenta porumbeilor decat de maretia Domului.

 

La  Museo del Giocattolo e del Bambino,  mai pe scurt si mai pe limba noastra spus- Muzeul Jucariilor, recunosc, am ajuns pentru ca eram convinsa ca Mara va fi in elementul ei intr-un asemenea loc. Ii ramasesem oarecum datori copilului cu o  asemenea experienta dupa ce in septembrie, anul trecut, in putinele zile petrecute la Paris, din pacate, nu am mai avut timpul necesar pentru o vizita la  Musée de la Poupée. Si-a exprimat ea atunci un pic nemultumirea, dar fara sa insiste prea mult. La urma urmelor, in Paris am ajuns dupa aproape o saptamana petrecuta la Disneyland, asa ca nu se putea plange ca am neglijat capitolul ,,distractii pentru copil”.

Revenind la Milano, am facut imprudenta sa-i spunem copilului despre vizita la muzeu si ore in sir pana sa ajungem la locul cu pricina ne-a innebunit cu intrebari de genul- ,,-Dar la Muzeul Jucariilor cand mai ajungem?”,  ,,- Cate ore mai trebuie sa treaca pana ajungem la muzeu ?”, cu tot felul de supozitii neintemeiate de genul – ,,-Parca vad ca o sa intarziem si gasim usile zavorate.” si altele asemenea. Fiind intr-o zi de sambata, portile muzeului se deschideau abia la ora 14,30, asa ca a avut ceva timp de asteptat. Din zona in care se afla Domul pana la Museo del Giocatollo sa tot fie in jur de 12 km. Muzeul cu pricina se afla in Cormano, o localitate vecina orasului Milano. Noi am mers cu masina personala, asa ca, din pacate, nu stiu sa va dau detalii legate de mijloacele de transport in comun care ajung in zona respectiva. Pe site-ul lor, http://www.museogiocattolo.it/home.html,  gasiti informatiile de rigoare, in cazul in care planuiti o vizita aici.

Muzeul in sine nu este de dimensiuni impresionante. Practic, este vorba de o singura sala unde, in vitrine, pot fi admirate in jur de 1000 de jocuri si jucarii. Cele mai vechi au facut candva deliciul copiilor pe la  1700, iar cele mai noi au fost mesterite prin 1950. Spuneam ca am ajuns aici in primul rand pentru placerea copilului, dar nici pe noi nu ne-au lasat indiferenti cele vazute. Chiar dimpotriva. Personal, de ani buni, ma fascineaza papusile din portelan, iar aici am avut prilejul sa admir cateva nu doar foarte frumoase, dar si cu o suma impresionanta de ani vechime la activ. E o senzatie aparte sa ai in fata obiectele acelea mici, delicate, odata viu colorate, acum mai sterse, purtand din plin patina timpului… Sa iti imaginezi cata bucurie, cata  incantare au produs candva, cate maini micute le-au tinut, le-au mangaiat tandru , pe unele dintre ele chiar cu mai bine de trei secole  in urma… Mi-a placut mult si grija deosebita pentru detalii, adevarata munca de artizan, un lucru atat de putin avut in vedere cand vine vorba de jucariile copiilor de astazi.

video proiector
Stramosul videoproiectorului in varianta jucarie

la piata

papusitrusou

Mara a fost mai mult decat captivata de cele vazute aici. Ma asteptam ca un copil care are sute de jucarii ( recunosc, si noi parintii suntem nitel dusi cu capul cand vine vorba de cumparat intr-o veselie tot soiul de asemenea minuni) sa nu debordeze de entuziasm. Nu a fost deloc asa. A intarziat mult in fata fiecarei vitrine, a ascultat atenta fiecare explicatie, a avut la randul ei muuulte intrebari de pus (cum altfel? :))

my baby

Intrebata de mine care jucarie i-a placut in mod deosebit, raspunsul a venit rapid si hotarat : ,,-Toate, absolut toate!”. ,,- Chiar si cele pentru baietei ?”, ,,-Da, si ele au fost foarte frumoase.”. Mare mirare! Dealtfel, atunci cand vede asemenea jocuri si jucarii pe rafturile magazinelor le priveste cu un oaresce dispret si aproape de fiecare data nu uita sa spuna : ,,-Eh, astea-s pentru baieti. Complet neinteresante!” 🙂 Nu a fost cazul si de data aceasta.

 

papusi 2Atractiv mi se pare aici si faptul ca exista ateliere de creatie unde copiii indrumati de personalul muzeului isi pot crea singuri diverse jucarii. Exista anumite zile cand se organizeaza asemenea activitati, fiecare dintre ele este axata pe o anumita tematica. Programul este de gasit pe site-ul lor. Noi, din pacate, nu am nimerit intr-o asemenea zi.

 

La cum imi cunosc eu copilul, asta chiar ar fi fost cireasa de pe tort. Inca ii mai stralucesc ochisorii de entuziasm atunci cand povesteste cui prinde cat de interesanta a fost experienta avuta in laboratorul Atelierului de Ciocolata ,,Silvian” din Constanta. Despre cum si-a mesterit fiecare copil de la ,,gradinita din Romania” propria creatie din martipan si ciocolata.  Iar de atunci cred ca a trecut papusi 3mai bine de un an…  🙂 Poate altadata se va intampla si asta… Aici sau in alta parte. Spre marea mea incantare, am descoperit zilele acestea un site gratie caruia am aflat ca asemenea muzee exista in multe orase europene. Iata-l  –   http://www.euro-t-guide.com/See_Type/Toys_1.htm.  In ce ne priveste, sigur vom reedita experienta asta si in alte locuri in care ne vor purta pasii in viitor. Pentru bucuria si setea de cunoastere a copilului meu, pentru placerea noastra de a simti intr-un mod atat de placut parfumul vremurilor de altadata. Merita din plin!

Stan si Bran

Pinocchio

papusi4

reclama