Jurnal de Olanda

DSC_0027

Dimineață, 19 martie, ora 9…

La etajul casei noastre, la ora asta, e un talmeș-balmeș de cuvinte în engleză, olandeză și, din când în când, puține vorbe în limba română. Cele din urmă îmi aparțin. Încerc să o potolesc pe Luna, agitatul nostru bichon frise. Bărbatul meu este prins, pentru câteva ore bune, într-o ședință on-line și o va ține tot așa până spre seară, probabil. Din când în când, din camera unde se află el, aud frânturi de conversații în engleză- ,,project”, ,,safety”, ,,company”, priority”, mă rog, chestii din astea plictisitoare pentru mine. Mara este așezată la biroul din dormitorul ei și ,în așteptarea primei ore de școală de astăzi, pălăvrăgește în engleză cu câteva colege. Bineînțeles că fiecare dintre aceste fete se află în propria casă, în fața unui computer. Este a doua zi în care încearcă această experiență a școlii de acasă. În urmă cu câteva zile, premierul Mark Rutte a făcut anunțul așteptat cu înfrigurare de mulți părinți speriați de numărul uriaș al îmbolnăvirilor cu acest nenorocit de Coronavirus- școlile se închid, iar lecțiile se țin on-line.

Nu e greu să îmi dau seama că pauza s-a sfârșit imediat ce șiruri de de hhhhrrrr-uri, grrrrhhhh-uri, frrrgrrrhhh-uri, atât de specifice ,,minunatei” limbi olandeze, par să se rostogolească nestingherite prin spațiul care ne separă camerele. La fel vor sta lucrurile și în următoarele ore: nederlandse taal(limba olandeză), wiskunde(matematică), natuur- en scheikunde(natură și chimie), aardrijkskunde(geografie), apoi o altă oră de ,,nederlandse taal” și tot așa până pe la ora 16, cred. Încerc să îmi dau seama ce spune, dar nu înțeleg mare lucru. Nu-i pagubă, discuția despre textul argumentativ în limba olandeză nu e tocmai subiectul care ar putea să mă intereseze teribil în dimineața asta și, oricum, am de scos un câine agitat la plimbarea de dimineață. Luna nu știe că e de preferat să stăm cât mai mult în casă, cred că ar apuca-o complet toate isteriile în cazul în care nu ar fi scoasă într-o singură zi. Nu că am reuși noi, stăpânii ei, să fim complet zen într-o asemenea situație. Nu o mulțumește nici că o las să zburde prin curtea din spatele casei cât dorește ea. Luna știe una și bună- trebuie să fie dusă în plimbări cât mai lungi prin locurile știute de ea. În Olanda, oamenii încă pot ieși fără vreo problemă din case, nimeni nu îți cere socoteală pentru asta. Noi încercăm să limităm cât mai mult ieșirile, așa că plimbările cu Luna sunt aproape singurele noastre ocazii de a ieși din casă.

DSC_0009

Din fugă, îmi iau și aparatul foto uitat în holul de la parterul casei de mai bine de 2 luni, adică exact din seara în care ne-am întors din vacanța petrecută în Spania. Câtă pace și cât de minunate au fost zilele petrecute acolo, în casa de pe malul mării, în Almeria! Cine s-ar fi gândit pe atunci prin ce coșmar urma să treacă Spania în puțină vreme? Proprietarii, un cuplu de spanioli, bunici pensionari, de o volubilitate și o energie debordantă, au reușit să ne intre în suflet. Nu cunoșteau boabă de engleză, dar acesta era chiar ultimul impediment în dorința lor de a ne povesti în spaniolă despre familia lor, despre zona în care ne aflăm, despre orașul Murcia în care locuiau ei, despre Spania… Desigur că nu am înțeles mare lucru, mai ales dat fiind debitul verbal și vorbirea în dialect, dar erau așa de frumoși și amuzanți povestindu-ne câte în lună și în soare ca și cum noi am fi priceput perfect ce ne spuneau ei… Acum Spania este a doua cea mai afectată țară europeană, după Italia, iar eu sper din suflet ca ei să fie bine.

Locuim foarte aproape de stația de metrou. Google Maps zice că distanța ar fi exact 180 de metri. Noi obișnuim să glumim spunând că locuim la țară, într-un sătuc tipic olandez, dar nu orice sătuc, ci unul cu metrou la scară. 🙂 Ne alintam, firește, nu e nici pe departe un sat, ci un orășel cu peste 30 000 de locuitori. Cu toate acestea, încă de când ne-am mutat aici, asta se întâmpla în urmă cu aproape 2 ani, senzația a fost că locuim undeva la țară. E o liniște desăvârșită în cea mai mare parte a timpului, blocurile lipsesc din peisaj, cele mai apropiate cred că se află la mai bine de 4-5 km distanță de strada noastră. În schimb, casele construite în cea mai mare parte în binecunoscutul stil olandez, cu ferestre imense, cu o mică grădina în față(voortuin) și cu o curte în spate(achtertuin), dau un aer foarte dutch întregului loc.

din sat

strada

Pentru că nu trăim în inima unui mare oraș, cred că ne-a plăcut să ne mințim cu gândul că aici vom fi mai protejați, că vom avea cât mai puține îmbolnăviri spre deloc. Fals!

În fiecare zi, la ora 14,pe site-ul oficial al Direcției Naționale de Sănătate, apar cifrele referitoare la numărul de îmbolnăviri și decese din Olanda. Ce avem pentru ziua asta de 19 martie? Păi, avem așa. Un total de 2 460 de oameni testați pozitiv cu Coronavirus și 76 de persoane decedate (18 doar de ieri până azi). Nu este numărul real de îmbolnăviri. În urmă cu trei zile, directorul general al GGD(Direcția Națională de Sănătate în Olanda) a ținut să ne informeze că adevăratele cifre le putem află înmulțind cu 6 numărul total de îmbolnăviri. Asta pentru că sunt testați doar cei care ajung în stare gravă la spital. Cei care pot încă respiră fără ajutorul aparatelor sunt sfătuiți să se trateze acasă. Premierului Olandei, Mark Rutte,  i-a venit inteligenta idee de a ne transforma în cobaii unei așa-zise ,,imunizari în grup” prin îmbolnăvirea a cel puțin 60% din totalul populației din țara asta. Sfatul și rugămintea lui sunt să fie protejate categoriile vulnerabile, adică oamenii în vârstă și persoanele avand comorbidități. Întrebarea este: cât de protejați vor putea fi acești oameni în situația în care vor exista peste o mie de îmbolnăviri zilnic. Nu m-am apucat eu de făcut scenarii terifiante acum. Chiar astăzi, NVIC(Asociația Unităților de Terapie Intensivă din Olanda) a dat un comunicat în care se spune clar că săptămâna viitoare se așteaptă să existe, zilnic, între 500 și 1000 de noi îmbolnăviri. În ultimele 24 de ore au fost 409.  OMS-ul spune clar că nu e bună ideea asta a imunizarii în grup, că nu putem compara efectele unui vaccin cu ravagiile pe care le face un virus încă  insuficient studiat la ora asta. Premierul se ține tare și spune că efectele economice ar fi mult prea dezastruoase pentru Olanda în cazul în care s-ar închide complet țara, Și, în plus, spune tot el, nimeni nu știe cât de mult ar putea dura un asemenea proces și că e posibil să ne confruntăm apoi, cam pe la toamnă-iarnă, cu un nou val de îmbolnăviri. Așa că… ia să ne imbolnavim noi acum câteva milioane de oameni și astfel imunizați(mai mult sau mai puțin) vom fi toți acești supermeni olandezi în lupta cu COVID 19. Bine, foarte mulți nu vor mai ajunge să trăiască acele vremuri, dar important e ca economia Olandei să fie bine, restul chiar nu mai contează. În fine, se pare că m-am cam dezlănțuit și nici măcar nu era în intenția mea să vorbesc prea mult despre statistici sumbre, politică și economie olandeză sau despre tot felul de cifre și temeri ale oamenilor de pe aici.

Să revenim, zic… Cum spuneam, locuiesc într-un orășel foarte liniștit, cam singurul loc în care vezi mulțimi de oameni este în centrul orașului și  la stația de metrou de care pomeneam mai devreme. La fiecare 10 minute, vine și pleacă metroul pe două dintre cele mai aglomerate linii din provincia Zuid -Holland, Rotterdam-Haga și retur. La foarte mică distanță, există un du-te- vino continuu de autobuze care vin și apoi se întorc  în satele și orășelele vecine. Sunt imagini foarte familiare mie pentru că, în ultimii doi ani, le văd aproape zilnic. Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Din zona verde în care îmi plimb câinele, am întreaga panoramă a locului. Ambele peroane sunt aproape goale, poate să fi fost 3-4 călători, metroul vine și pleacă cu 2-3 oameni în fiecare vagon, la fel stau lucrurile și cu autobuzele. Sunt elegante și strălucesc de curățenie, dar goale, aproape că am impresia că numai ce au ieșit din fabrică și acum aștepta să fie cumpărate. Nu știu foarte bine dacă e vorba aici de teama oamenilor de a circula în mijloacele de transport sau faptul că școlile și universitățile s-au închis, mulți oameni, acolo unde e posibil, lucrează acum de acasă.

DSC_0006

DSC_0012

A nu se înțelege că lumea este foarte speriată pe aici și toți stau pitiți prin case. Personal, nu spun că ar trebui să stăm toți ascunși, săptămâni în șir,  din cauza virusului, dar expunerea asta inconștientă la adevărate băi de mulțime, mai ales în orașele mari, chiar nu o pot înțelege. Sâmbăta trecută a fost una dintre rarele zile cu soare de până acum, iar faleza de la Scheveningen s-a umplut de oameni. Pentru că restaurantele, terasele, cafenelele din Belgia au fost închise, când încă în Olanda nu se hotărâse lucrul acesta, belgienii s-au grăbit să petreacă în localitățile olandeze aflate în vecinătatea graniței lor. Și nu au fost deloc puțini în week-end-ul trecut. Copiii se plimbă voioși pe biciclete, mămicile și-au scos bebelușii la plimbare, bătrânii merg în grupuri nu știu unde, probabil la picnic, dacă e să judec după coșulețele purtate de fiecare. Life is so beautiful, iar nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău. Serios?

Iar mie mi s-a făcut un dor nebun de plimbările lungi pe bicicleta mea care nu a mai fost scoasă din garaj de prin noiembrie, anul trecut, cred. În urmă cu niște zile, la cursul de olandeză, profesoara noastră a cerut fiecărui cursant să vorbească despre propria bicicletă: culori, particularități, prostioare din acestea… Când mi-a venit rândul, greu mi-a fost nu să îmi găsesc cuvintele în olandeză, ci să-mi amintesc cum mai arată bicicleta mea, așa că le-am spus purul adevăr: ,,-Sorry! Ik herinner het me niet de kleuren van mijn fiets. De winter was heel lang…”. Nimic altceva decât:,,-Îmi pare rău, nu îmi amintesc culorile bicicletei mele. A fost o iarnă tare lungă…” Știu, olandezii obișnuiesc să folosească atât de multe cuvinte pentru niște informații absolut banale.

De câteva zile, îmi este  dor de bucuria descoperirii unor locuri noi, de plăcerea fotografiatului aiurea pe străzi…   Astăzi mi-aș fi dorit să văd multă lume în jurul meu, deși, curios, nu-mi amintesc să fi tânjit vreodată după așa ceva. Dimpotrivă chiar. Dar voi rămâne în casă sau mă voi limita la plimbări scurte pe străduțele aproape pustii din preajmă.  Pentru că  așa e mai bine acum. Cât de ciudați suntem noi, oamenii! Am putea să facem un milion de lucruri minunate, dar le lăsăm de atâtea ori pe altădată… Din comoditate, din simplul fapt că ni se par mult mai importante alte și alte lucruri… Iar în momentul în care, din varii motive, chiar nu ne mai stau în putință, abia atunci simțim cât de importante sunt pentru confortul nostru sufletesc și cât de mult ne lipsesc. E bine că încă nu simt deloc nevoia de a colinda prin magazine, unul dintre cele mai obositoare și nesuferite lucruri pentru mine în ultimii ani. În ziua în care îmi va fi dor de asta… ei, da, atunci chiar mă voi îngrijora foarte tare. 🙂

Numai bine!

DSC_0017

 

Spania

Rasarit  in Cala dels Vienesos

Ce face omul când vremea mizerabilă îl îndeamnă să rămână în casă? Mă rog, se cuvine aici o mică paranteză. Chiar numai în casă nu am stat eu până acum, la ora prânzului. Am ajuns în Rotterdam foarte aproape de ora 8, iar la reîntoarcerea acasă, adică în cel mult 30 de minute, nu m-a lăsat inima să nu o scot pe Luna la plimbare. Cum s-ar spune, vorba aceea cu ,,să nu scoți un câine afară din casă” nu prea se aplică în cazul unui bichon pus pe joacă și zburdat indiferent de capriciile vremii olandeze. Și-a dat asta mică seama că eu nu lipsesc prea mult de acasă în orele dimineții, așa că mă asteaptă cuminte în spatele ușii . La o adică, ar putea să exploreze liniștită tot parterul casei, dar nu, de câteva zile bune, încăpățânată cum e ea, nici că se lasă dusă. Lipită stă acolo până ajung să descui și să vezi atunci veselie pe capul ei de bichon frise de doar jumătate de an. Atâta energie… Încă nu m-am lămurit pe deplin dacă veselia asta este din dragoste pentru mine sau e doar perspectiva ieșirii împreună la plimbare, dar ce mai contează. Nu pot să-i rezist și pace! Apropo, dacă nimeni și nimic nu vă îndeamnă să ieșiți la o porție de alergat dis-de-dimineață, luați-vă un câine. Din proprie experiență vorbesc acum. În fine, aceasta chiar nu este o postare despre Luna, poate cu o altă ocazie…

Pornisem de la o întrebare înainte să fac paranteză asta lungă cât o zi de post. Nu știu ce fac alții când e frig, cenușiu și tare urât, dar pe mine mă apucă nostalgiile după zile calde, cu cer albastru și soare cât cuprinde, adică exact ce nu am acum și de câteva zile bune pe aici. Nu, nu am dat iama prin folderele cu mii de poze făcute în anul petrecut în Qatar, nici măcar nu l-am deschis pe cel care îmi aduce aminte de raiul pe pământ numit Seychelles. Nu, azi am preferat să mă gândesc la un loc însorit numit Spania… Ce-i drept, amintirile sunt și de dată foarte recentă pentru că tocmai ce ne-am întors de acolo. Atât de curând că încă nu ni s-au sfârșit proviziile de sangria aduse. 🙂  Din păcate, nu același lucru se poate spune și despre ciocolata mea preferată, albă și cu gust intens de ienupăr, căreia nu i-am rezistat mai mult de o săptămână sau despre portocalele atât de aromate, abia culese și imediat duse la vânzare în micul magazin aflat chiar lângă livada încărcată de rod, la începutul lui ianuarie, pe Costa Daurada. E drept, nu la fel de dulci precum portocalele din Santorini, dar incomparabil mai gustoase decât cele găsite pe piață olandeză. Eh, divaghez iarăși…

Și, da, am vrut să scriu despre unul dintre locurile care mi-au intrat în suflet și unde mi-aș dori să mă reîntorc, dar uite că mi-e tare greu să mă hotărăsc și prin minte îmi vin acum tare multe nume- Barcelona, Calella de Palafrugell, Cadaqués, Girona, Tossa de Mar, Lloret de Mar, Peratallada, Pals, Tarragona, Miravet, Siurana… Am umblat iarăși ca nebunii- doi adulți, un copil și un zăpăcit de bichon- și am încercat să nu ne scape mai nimic din tot ce ne-am dorit să vedem pe Costa Brava și Costa Daurada. Bineînțeles că ne-ar fi trebuit cel puțin o lună pentru a nu tăia ceva de pe o listă foarte lungă, dar asta e… La urma urmelor, Spania nu e chiar un capăt de lume și om mai ajunge cândva prin acele locuri, sper…

Oricum, dincolo de pitorescul satelor și orașelor spaniole prin care am trecut, vacanța asta de iarnă mi-a adus și bucuria unor răsărituri și apusuri de vis pe țărmul Mediteranei. Cred că nu a trecut nici măcar o singură dimineață fără ca eu să nu fiu acolo, cu aparatul meu foto, fie pe terasa apartamentului de la etajul 8, în Blanes, sau pe nisipul plajei din golful Vienesos, așteptând ca soarele să apară din mare. Chiar și în prima zi a noului an care mi-a dăruit unul dintre cele mai minunate răsărituri pe o plajă absolut pustie. Sau serile petrecute în Cambrills, Calella de Palafrugell sau L’ Hospitalet de l’ Infant, Cala dels Vienesos cu niște apusuri de toată frumusețea pe care nu aș vrea să le descriu acum abuzând de tot felul de figuri de stil. Las aici câteva dintre fotografiile făcute acolo pentru că, se știe, uneori, nici măcar o mie de vorbe nu valorează cât o singură imagine. Cu bine!

Cala dels Vienesos

Cala dels Vienesos, apus

Blanes, Pierre Residence

50943361_2133742643382950_2346752890535673856_o

51007095_2133737546716793_854727723451416576_o

Blanes in zori

Calella de Palafrugell pe inserat

Calella de Palafrugell

apus in L' Hospitalet de l' Infant

apus in L' Hospitalet de l' Infant

Cambrills

apus in L' Hospitalet de l' Infant

Calella de Palafrugell

Cambrills, apus

L' Hospitalet de l' Infant

Zaanse Schans

Nici nu încape îndoială că Zaanse Schans este un loc foarte pitoresc, o picătură din Olanda autentică, de demult, când morile de vânt împânzeau țara asta și probabil că nu exista sătuc în care să nu găsești un meșter priceput în a-ți face perechea perfectă de saboți. Dar, dincolo de peisajul încântător, pe mine m-a izbit mirosul, o aromă tare, dulce, aspră oarecum. N-aș spune că mi-a plăcut teribil, de fapt, chiar mi s-a părut un pic nesuferit până am reușit să mă obișnuiesc. L-am simțit imediat de cum am coborât din mașină, încă din parcarea aflată la intrarea în satul muzeu, m-a intrigat în primele două-trei ore pentru că îmi părea extrem de cunoscut, dar fără să-mi pot da seama de unde vine…  Primul meu gând a fost că, pe undeva, se coc plăcinte cu brânză si că responsabilul de treaba asta a cam uitat de ele.  Dar m-am lămurit apoi că simțul meu olfactiv a luat-o razna de-a dreptul. Așa-zisul miros de de brânză rumenită era, de fapt, aromă intensă de cacao. Ei, da, îmi plac parfumurile la nebunie, cândva am strâns o colecție impresionantă, obișnuiam să cumpăr din aproape toate locurile foarte dragi mie câte un parfum care să-mi amintească de locul respectiv, un fel de ,,a la recherche du temps perdu” doar al meu. Dar dacă, într-o altă viață, s-o fi întâmplat să fiu parfumier- că tot veni vorba, una dintre cărțile care m-a fascinat de-a dreptul a fost ,,Parfumierul” lui Patrick Süskind- atunci, vai, probabil că am fost cel mai prost parfumier întâlnit vreodată. 🙂 Cum să confunzi mirosul de cacao, nu oricare, ci  Van Houten, cea mai cunoscută cacao olandeză, cu o tradiție de vreo două secole, cu nesuferitul miros de brânză prăjită excesiv? Shame on me! :))) Dincolo de glumă, probabil că aș fi reușit să ghicesc de la bun început dacă nu s-ar fi amestecat in povestea asta și mirosurile degajate in procesul de obținere a bomboanelor gelatinoase  liquorice, cel mai oribil (după părerea mea) desert olandez.

Cam un milion și jumătate de turiști vizitează anual Zaanse Schans, prin urmare nu te aștepta la cine știe ce plimbări romantice înconjurați de liniștea adâncă de pe malul drept al râului Zaan. Nu există așa ceva. Indiferent de anotimp, este imposibil  să găsești locul pustiu. Olandezii știu să valorifice din plin potențialul turistic al unei zone, iar Zaanse Schans, pe lângă avantajul de a se afla foarte aproape de Amsterdam, cam 20 km în direcția NV, chiar are foarte multe atracții de oferit. O zi rezervată doar pentru acest loc este mai mult decât suficient, poate chiar o jumătate de zi dacă nu ai de gând să bifezi chiar totul de pe lista punctelor de interes. Vor fi câteva ore pline în care nu se pune problema că te-ai putea plictisi pentru că sunt multe locuri interesante de vizitat, lucruri inedite de experimentat. Și apoi, dacă la un moment dat simți nevoia să te afli într-un loc mai puțin asaltat de turiști, atunci poți trece râul Zaan și ajungi astfel într-un loc absolut încântător, dar mai liniștit, cu o atmosferă mai calmă, satul Zaandijk.

Zaandijk
Zaandijk

Fără pretenția de a face un top al celor mai interesante locuri de văzut aici, chiar nu este de ratat o vizită la Kooijman Souvenirs & Clogs, un fel de 3 în 1, un vechi depozit în care se află un atelier unde se confecționează klomperii, vestiții saboți olandezi, un magazin de suveniruri și un muzeu al  încălțărilor din lemn, modele foarte interesante și cu o vechime considerabilă.

Întreaga afacere aparține familiei Kooijman, iar oamenii se află deja la a treia generație de când se ocupă cu așa ceva. Ei au reușit să adune una dintre cele mai impresionante colecții de saboți din lume și, mai mult de atât, nu știu să mai existe și alte locuri în Olanda în care să poți asista la o demonstrație live, klomperii fiind confecționați manual chiar sub ochii vizitatorilor. Citeam undeva că, în Olanda, se fabrică anual în jur de 6 milioane de perechi de klomperi, majoritatea zdrobitoare fiind cumpărată de… turiști, desigur. Personal, încă nu am văzut vreun olandez care să umble încălțat cu așa ceva.

Klomperi uriasi

Magazin Klomperi

Saboti cu lalelesaboti pentru patinat

Klomperi muzeu
Which do you prefer? :))

saboti roz

In Klomper

Catharina Hoeve, o fermă specializată în producția de brânzeturi, construită după modelul celor din secolul XVII,  este un alt loc vestit în Zaanse Schans. Poți asista la un întreg proces de obținere a brânzei, explicat pas cu pas de ghidul de serviciu sau te poți limita doar la degustarea a zeci de soiuri de brânză și cașcaval, unele chiar de-a dreptul neobișnuite în privința gustului și chiar a culorii. Cele mai multe provin din zona Gouda, principalul producător de brânzeturi al Olandei. Preferatele mele sunt sortimentele cu levănțică(e adevărat, culoarea violet a brânzei m-a făcut să fiu puțin reticentă la început, dar gustul e divin), cu ulei de trufe și ardei iute, dar nici brânză verde neon ca urmare a combinației cu pesto nu e de neglijat. Fiică-mea a fost încântată de cea cu gust de cocos, așa ca ne-am făcut proviziile pentru o vreme din magazinul cu pricina.

Magazin
Se vede treaba că nu doar eu am făcut o pasiune pentru brânza de Gouda cu levănțică. 🙂
capritele de la Zaanse Schas
Nici căprițele nu lipsesc din preajma fermei de brânzeturi. 🙂

Să mergem mai departe, zic… Și ajungem la CocoLab, locul ,,vinovat” pentru mirosul puternic de cacao și, uneori, liquorice, atelierul în care îți poți face propria ciocolată sub îndrumarea unui maestru cofetar care îți va povesti despre prepararea ciocolatei în stilul tradițional olandez. O lecție care durează jumătate de oră costă 9 euro, pentru o oră întreagă, 22 euro. Te grăbești sau nu ai chef de de așa ceva, în schimbul a 2 euro, îți poți prepara singur o ciocolată caldă. A, să nu uit, Van Houten este cea mai apreciată cacao olandeză din ultimii aproape 200 de ani. Are o aromă puternică și cu un gust aparte față de alte sortimente încercate de mine până acum. Posibil să fie de găsit în multe dintre magazinele din Olanda, dar știu sigur că nu lipsește  din rândul produselor expuse spre vânzare la CocoLab.

CocoLab 2

CocoLab 1.jpg

Și ar mai fi destule locuri interesante în care poți zăbovi mai mult sau mai puțin: mai multe muzee, ateliere de lucru, tot felul de magazine cu suveniruri, dar și antichități, obiecte vintage. Că veni vorba, am descoperit acolo un loc minunat- magazinul de antichități Jagershuis. Se află în cea mai veche casă din Zaanse Schans, o clădire construită in urmă cu aproape 400 de ani de un bogat negustor de cherestea din zona asta.

Gradina Jagershuis
În grădina casei în care se află magazinul de antichități Jagershuis.
Muzeul Painii
Bakery Museum de Gecroonde Duyvekater, mai simplu și mai pe înțelesul oricui- Muzeul Pâinii. Se găsește în spațiul unei brutării construită în 1658, an din care încă se păstrează cuptorul de pâine și podeaua frumoasă din marmură. Duyvekater, numele muzeului, vine de la faimoasa pâine dulce specifică zonei Zaanse Schans.

Din păcate, timpul a fost prea scurt pentru a încerca unul dintre tururile organizate aici pentru explorarea împrejurimilor locului. Poate altădată, mai puțin de 100km despart orașul în care locuim de Zaanse Schans, așa că nu-i vreun bai… Se pot închiria biciclete, există câteva trasee special amenajate in acest scop sau poți alege plimbarea cu barca sau vaporașul însoțit de unul dintre ghizii locului. Dacă ți-ai propus să ajungi aici, uite un site foarte bine pus la punct, cu toate informațiile actualizate la zi.

Așa… și să ajung, în sfârșit, la un subiect foarte drag mie atunci când vine vorba de partea asta a Olandei. Este vorba despre morile de vânt care dau un aer atât de pitoresc locului și despre cele câteva case construite în stilul arhitectural olandez specific secolului XVII. Nu mă hazardez în a povesti despre fiecare moară în parte, o să spun doar că multe dintre ele au o istorie de câteva sute de ani, unele au fost aduse de la o distanță considerabilă, sunt funcționale și pot fi vizitate pentru poveștile interesante spuse de ghizii de acolo, dar și pentru panorama extraordinară oferită de la înălțimea lor. Rămâne doar să te hotărăști ce să alegi- există mori pentru măcinarea condimentelor(mirosul este demențial în preajma lor), pentru obținerea pigmenților de vopsea, felurite uleiuri, cherestea… Pentru cine este interesant de povestea fiecărei mori în parte, detalii foarte interesante sunt de găsit aici.

Pe câteva dintre muuultele mele fotografii cu morile de vânt și minunatele case vopsite în verde și albastru din Zaanse Schans le-am atașat mai jos. Cu bine!

Zaanse 1

Zaanse 8

zaanse-3.jpg

Zaanse 5

Zaanse 10

Zaanse 6

 

Zaanse 9

Black&White

 

Pe patine prin Olanda înghețată

A fost nebunie mare în Amsterdam în zilele din urmă.  Uite că ,,Siberische Beer”  a făcut posibilă minunea asta- capitala olandeză s-a transformat în ditamai patinoarul la începutul lui martie. Da, nici nu e de mirare entuziasmul olandezilor ieșiți la patinat pe canale dacă ne gândim că au avut ceva de așteptat- 6 ani-, iarna foarte geroasă din 2012 aducându-le atunci cadoul mult dorit.  Apropo,  în iarna asta a fost pentru prima dată când am auzit despre ceea ce ei numesc  ,,ijstransplantatie ”, adică… transplant de gheață. Pe canalele din Amsterdam s-a patinat zilele acestea fără a fi nevoie de o asemenea ciudățenie, acum natura a făcut totul, dar transplantul de gheață a fost soluția pe care olandezii au găsit-o în iarna lui 1997, în perioada desfășurării  Elfstedentocht-ului, pentru  a evita astfel vreo posibilă tragedie din cauza grosimii insuficiente a gheții.

Elfstedentocht 1997
Elfstedentocht 1997, sursa aici

Și dacă tot am pomenit de Elfstedentocht, pe repede înainte vă spun câte ceva și despre competiția asta după care olandezii tânjesc ierni în șir. Există o vorbă care zice că ei sunt în stare să renunțe la perspectiva organizării unui turneu mondial de fotbal în țara lor și chiar la posibilitatea de a primi brânză gratis, nelimitat,  tot anul,  doar de dragul organizării unui nou Elfstedentocht. 🙂 Tânjesc ei, dar… degeaba pentru că, între două asemenea competiții de patinaj viteză,  s-a întâmplat să treacă chiar mai bine de  două decenii fără ca să poată fi dat startul din nou . Motivul? Stratul de gheață pe care se întrec în jur de 300 de patinatori nu a atins grosimea regulamentară de 15 centimetri. Din 1909, anul în care a fost organizat pentru prima dată, locul ales pentru desfășurarea maratonului a rămas același- provincia Friesland din nordul Olandei. Mai precis, este vorba despre un traseu circular, lung de aproape 200 de km, format din apa înghețată a canalelor, râurilor și lacurilor din 11 orașe, punctul de plecare și sosire fiind același oraș- Leeuwarden. Din cauza iernilor relativ blânde, uite că a trecut aproape un secol de la primul Elfstedentocht și doar 15 asemenea competiții au putut fi organizate de atunci, ultima fiind în urmă cu 21 de ani.

În iarna lui 2012, perspectiva unui nou Elfstedentocht a pus pe jar întreaga Olanda, dar s-a renunțat în ultimul moment, organizatorii declarând că nu vor să pună în pericol siguranța participanților din cauza creșterii bruște a temperaturilor peste pragul de îngheț. O hotărâre foarte înțeleaptă dacă stai să te gândești că atunci, în ’97, stratul de gheață pe care urma să se desfășoare competiția ar fi trebuit să suporte câteva sute de mii de oameni- concurenți, patinatori de ocazie, susținători, presa străină- atrași de renumele acestui inedit maraton viteză.

Ei, da, cum era de așteptat, zilele foarte geroase din ultima săptămâna a lui februarie  le-au dat din nou speranțe olandezilor mari iubitori de Elfstedentocht, dar în zadar. Mai mult de atât, chiar citeam zilele trecute un articol în care se scria că olandezii ar trebui să fie realiști și să spună adio unei asemenea competiții pentru că fenomenul încălzirii globale va face absolut imposibilă organizarea în viitor a unei alte ediții.

N-a fost să fie Elfstedentocht nici în iarna asta, dar pentru că au înghețat bocnă canalele, lacurile, râurile, oamenii și-au pus imediat patinele că nu se știe peste câți ani vor mai avea o asemenea ocazie. Firește, există destule patinoare în țara asta, dar nu se compară. Din păcate pentru mine, am ajuns cu o zi mai târziu în Amsterdam, așa că am ratat ocazia de a poza oamenii zburdând fericiți pe patine. Măcar am avut soare, mult soare și cald așa cum nici nu am sperat in urmă cu doar o zi când am refuzat categoric să ies din casă de teama gerului strașnic.

E tare frumos Amsterdamul, mi-a plăcut mult, cam prea aglomerat pentru gusturile mele și nu vreau să-mi imaginez cum arată străzile orașului vara, perioada preferată de cei mai mulți turiști. Eu, aproape sigur, îl voi evita în perioada respectivă. Până la următorul popas în minunata capitală, vă las aici câteva dintre fotografiile mele, făcute în urmă cu două zile în Amsterdam. Cu bine!

_DSC0502-4

_DSC0506

_DSC0541

piata de flori
Unele alegeri sunt atât de grele…:) Până la urmă, și-a ales un bonsai cu frunze roșii ca focul.

_DSC0614

_DSC0719

_DSC0595

Olanda. Punct și de la capăt.

blog 1
      De câte ori îmi amintesc de zilele imediat premergătoare plecării noastre în Olanda, am puternica senzație că am fost personaj într-un film derulat cu o viteză amețitoare. Și poate că, într-un fel, a fost mai bine așa. Probabil că o perioadă liniștită, cu suficient timp pentru meditat și întors situația nou creată pe o mie de fețe, m-ar fi făcut să ezit oarecum, să-mi pun fel și fel de întrebări. La urma urmelor, nu mi se întâmplă chiar în fiecare zi să fiu pusă în situația de a alege o altă țară pentru viitorul copilului meu, pentru noi- eu și soțul meu- oameni la 40+. Am încheiat un capitol numit Qatar- e drept, atunci când l-am început, în vara lui 2016, nu ne-am gândit că va fi atât de scurt, doar un singur an, dar a fost o experiență intensă, complet diferită de tot ce trăisem anterior, prin urmare… no regrets… Și, mai mult de atât, am hotărât să punem un mare punct vieții de expat, o perioadă foarte interesantă din viața noastră, cu extrem de multe provocări, situații inedite, multe călătorii, oameni noi, dar, din păcate, toate venite la pachet și cu  părțile mai puțin plăcute ale unui perpetuu mutat dintr-o țară în alta. Ups, asta îmi amintește de faptul că va trebui să găsesc o altă denumire pentru blogul meu fiindcă ,,Expat Wife” nu prea se mai potrivește noii realități. 🙂

       Ei bine, am făcut-o și pe asta, de aproape jumătate de an suntem rezidenți olandezi în toată regula, cu BSN (burgerservicenummer, ca să folosesc denumirea în olandeză, un soi de CNP, fără de care nu prea poți face nimic aici, în Olanda, atât timp cât nu ești doar un simplu turist) și cu tot ce presupune condiția de rezident în țara asta. Până în momentul în care legea olandeză ne va permite înscrierea la examenul pentru obținerea cetățeniei olandeze (fix 5 ani din momentul obținerii BSN-ului), am mai avea ceva timp pentru învățarea limbii olandeze, sper… 🙂

Cum e viața în Olanda? Hm, sunt multe de spus, nici nu știu de unde să încep… În primul rând,  complet altfel, dacă e s-o compar cu țările prin care am locuit în anii din urmă și cu, desigur, țara mea de baștină.  Pe alocuri, îmi aduce aminte de perioada trăită în Croația, țară pe care am iubit-o și care va ocupa mereu un loc special în sufletul meu. Nu e vorba de peisaje, nici măcar de atmosferă sau felul de a fi al oamenilor, deși, dacă mă gândesc mai bine, pe alocuri, unele asemănări ar exista în privința asta. În primele săptămâni petrecute în Olanda, nu reușeam deloc înțeleg de ce anume mă tot încearca senzația aceea de déjà-vu.  Mă rog, exprimarea asta consacrată, déjà vu,  nu era tocmai potrivită în cazul meu, mai degrabă i-aș spune déjà senti pentru că vizualul nu prea avea ce căuta aici.  Mai nimic din înfățișarea futuristului Rotterdam nu-mi inspira atmosfera din Rijeka, orașul croat în care am locuit vreme de doi ani. Apoi, într-o bună zi, mi-am dat seama. Trebuie să fi fost într-una din după-amiezile acelea liniștite de toamnă, în timp ce rătăceam pe vreuna dintre străzile lăturalnice, atât de dragi  mie, aproape îngropate sub o mare galbenă de frunze, departe de agitația vreunui mare bulevard. Atunci am înțeles ce anume mă lega de trecutul trăit în Croația. Nimic altceva decât o profundă liniște sufletească, sentimentul că am ajuns în locul în care trebuia să fim. Că, da, inevitabil, se vor mai ivi și diverse obstacole de trecut,dar, dincolo de toate, rămâne lucrul cel mai important, faptul că, într-un anumit moment din viață, am luat o hotărâre și am îndrăznit mergem până la capăt. Nu sunt naivă să cred că totul va fi perfect, sunt conștientă de toate eforturile presupuse de adaptarea la o nouă cultură, alte mentalități, învățarea unei limbi deloc ușoare, dar, asta e, am făcut o alegere și trebuie să ne-o asumăm cu tot ce aduce ea.

blog 2

Greu de crezut, dar am început chiar să fac pace și cu vremea de aici. Nu că aș fi avut altă opțiune, poate doar să-mi fac din nou bagajele abia desfăcute și să fug spre alte zări mai însorite. Că tot veni vorba… Măi, eu știam câte ceva despre ploile care cad și tot cad aproape zilnic peste pământul olandez, despre verile răcoroase, chiar prea răcoroase pentru gusturile mele, dar cred că n-am vrut să conștientizez pe deplin efectele unei asemenea clime pentru o persoană meteosensibilă până în măduva oaselor, adică exact așa ca mine. Am pierdut șirul anilor de când organismul meu se manifestă precum cel mai sensibil barometru la schimbările de vreme: cer acoperit de nori, ploi pe care, uneori, nici tot felul de aparate sofisticate în domeniu nu reușesc să le prevadă, răcire bruscă a vremii, presiune atmosferică scăzută, s.a.m.d… Pentru nimic in lume, organismul meu n-ar fi ratat ,,plăcerea”  de a-mi da de știre despre toate acestea. Și eu suportam consecințele de rigoare că nu prea aveam încotro.

Așa… și ajung eu în Olanda și am norocul să mă bucur de un sfârșit de august absolut superb,  că se mirau și olandezii de minunea care a dat peste ei la final de vară- zile foarte calde, cu soare strălucitor și cer albastru, fără scamă de nori. O adevărată poezie, ce mai! Și, aproape incredibil, ploaia ne-a ignorat aproape complet mai bine de o săptămână… Pentru o țară în care plouă, în medie, 100 de minute, zilnic, asta e mare lucru. Dar cum o minune nu poate dura la nesfârșit, pe la începutul lui septembrie, s-a declanșat ,,veselia”, cer plumburiu, ceva vânt, iar ploile s-au dezlănțuit și ele din plin. Ca și cum ar fi dorit să-și ia revanșa după o așa  lungă absență. Și, cum era de așteptat, pe toate acestea a trebuit să le resimt din plin, stare mizerabilă condimentată și cu o nesuferită de febră musculară provocată de mersul pe bicicletă după o pauză de vreo 3 decenii . Asta cu biciclitul e o altă poveste, rămâne pe altădată…

_DSC0321
Un peisaj foarte familiar mie, vedere de la una dintre ferestrele casei. Eh, nu e întotdeauna chiar așa de scary, iar curcubee minunate ca aici (duble chiar) nu am văzut nicăieri până acum.

În fine, partea nostimă cu meteosensibilitatea asta a fost că, la un moment dat, organismul meu cred că s-a cam plictisit s-o tot facă pe meteorologul de serviciu. Probabil că a fost funny pentru el să mă chinuie o vreme, adică niște ani buni, dar, în niște limite rezonabile, să zicem, în medie, cam o dată pe lună, mai ales toamna. Chiar mult mai rar de atât, dacă e să mă gândesc la anul petrecut în Qatar, când vremea din deșert nu mi-a dat deloc de furcă. Cum, în Țara Morilor de Vânt, plouă aproape zilnic, bașca norii grei, umiditatea ridicată din atmosferă și temperaturile scăzute, eu îmi imaginez că i s-a făcut lehamite de atâta acțiune și s-a decis -mi dea pace. Nu definitiv, nu am eu norocul ăsta, dar măcar fie cu pauze, sper. 🙂

Ei, da, vă mai povestesc și cu alte ocazii, aici, pe blog, despre Olanda și nu doar. Acum, dacă tot m-am întors după vreo câteva luni bune de absență, poate îmi revine și pofta de scris. Subiecte am… gârlă! Zile însorite s-aveți! La propriu și/sau la figurat, cum vă pofteste inima. Vă asigur că se întâmplă lucruri minunate și te poți simți foarte bine chiar și într-un loc în care plouă aproape zilnic. Totul depinde doar de tine, de cum alegi tu să-ți fie. Cu bine!

-Moş Nicolae, vă rog, am nevoie de o certitudine! Semnaţi aici!

Măi, cum vine şi cum sună asta? În loc să-i scrii ceva drăguţ Moşului că ţi-a lăsat ceva în pantofi (noi n-avem ghete sau cizme, sunt de prisos iarna într-o ţară din inima deşertului), tu te apuci şi îi ceri să-ţi lase o semnătură pe o  hârtie. Şi nu te mulţumeşti cu atât. Mai vrei să-ţi scrie şi câteva rânduri special pentru tine. Aşa, pentru că ai tu nişte îndoieli…

_dsc0265

Nişte copii ţi-au spus anul trecut că ,,moşii ăştia suspect de nemuritori” nu sunt decât nişte închipuiri cu care părinţii îşi păcălesc an de an copiii. Doar pe cei mici şi pe cei mai naivi. ,,O păcăleală simpatică” ce vine la pachet cu nelipsitele şi atât de aşteptatele cadouri, e adevărat, dar tot păcăleală se cheamă. Iar copiii mari şi deloc uşor de dus cu preşul nu mai cred de ani buni în aşa ceva.

Aşa i-au zis nişte copii cu ceva vreme în urmă. Iar ea a refuzat să-i creadă atunci. Nu a protestat, nu i-a contrazis, la ce bun? Ei erau atât de siguri, iar ea, deşi nu-şi putea explica logic niste lucruri- bunăoară, cum reuşeşte Moş Crăciun să colinde tot pământul într-o singură noapte- a preferat să le lase aşa, nişte mistere. Probabil pentru că nu simţea c-ar fi pregătită să renunţe la poveştile frumoase cu bătrâni buni şi generoşi încărcaţi cu saci doldora de cadouri.

mos-1

Iar seara trecută, pentru prima dată, a vrut să aibă ceva doar al ei, un soi de certitudine, să-i zicem… Ştia deja că faza cu aşteptatul pentru a-l prinde în acţiune pe Moş nu ţine. N-a ţinut niciodată. Mereu adoarme buştean, chiar dacă, în nişte ani, n-a fost chip s-o mişc de lângă ghetele pregătite special sau de lângă brad. Odată am găsit-o adormită pe scări, aproape îmbrăţişându-şi încălţările, iar anul trecut chiar a reuşit să mă supere grozav. Noaptea târziu, s-a furişat din camera ei şi am găsit-o dimineaţă dormind în faţa uşii, ghemuită acolo, pe prag. Din fericire, a avut inspiraţia să-şi ia şi plapuma cu ea. 🙂

Nu mai ştiu de unde a împrumutat obiceiul de a lăsa un pahar cu lapte şi câteva prăjituri pentru Moş. Nu contează că este Moş Crăciun sau Moş Nicolae şi niciodată nu uită. Ieri seară, a fost nevoită să improvizeze. Cum n-aveam prăjituri în casă, s-a mulţumit cu o porţie generoasă de cereale, nelipsitul lapte , de cocos acum, bio chiar, că asta aveam. Plus nişte laban, un soi de iaurt de pe aici, să vadă şi dânsul cum e cu specialitatea asta arăbească. Apoi s-a gândit că nu i-ar strica şi o sticlă cu apă. Plata, bineînţeles, şi mare, de vreo 2 litri. ,,- Se prea poate să fie tare însetat după aşa drum lung. Să-i ajungă, mami, zic.” Aşa mi-a spus fata mea. Partea cu apa am înţeles-o. Apoi am văzut-o că vine cu o sticlă de bere . Rece, tocmai scoasă din frigider. Pe asta nu am mai inteles-o. Privirii mele mirate i-a răspuns tot ea: ,,-Ce? Moş Nicolae e bărbat, bărbaţilor le place berea. Las’ să fie şi bere…” Chiar aşa, câţi copii s-or fi gândit vreodată să-i lase lui Moş Nicolae o bere?

_dsc0269

Fireşte că i-a lăsat bilet, să ştie că sunt pentru el. ,,-Te pomeneşti că o să-mi ia şi alte lucruri de pe masă crezând că le-am lăsat tot pentru el… Stai să-i specific, să ştie clar.” Şi se pune pe scris. ,,DOAR MÂNCAREA ŞI CE E DE BĂUT!”. ,,NU LUA CÂINELE DE PORŢELAN, TE ROG!”, ,,NICI CREIONUL. FOLOSEŞTE-L DOAR PENTRU SCRIS!”. Acum nu vă imaginaţi că Mara este atât de zgârcită încât să nu poată renunţa la un creion, dar respectivul chiar este foarte important pentru ea. Totuşi… ca să fie sigură că nu va rămâne fără el, ceva mai târziu, s-a dus şi l-a înlocuit cu un altul, fără vreo valoare sentimentală A, da, pe la miezul nopţii, am găsit-o împletind o brăţară în culorile verde şi roşu pentru Moş Nicolae. Date fiind culorile, eu cred că a confundat personajul, dar ce mai conteaza? Şi, bineînţeles, nu a uitat să adauge în biletul cu pricina:,, TAKE THE BRACELET!”

Se cam apropie Ajunul Crăciunului… Mă întreb ce mai urmează…

mos-nicolae

 

-Do you have fake blood and vampire fangs?

-Mara, eu nu cred că tu vei găsi în vreun magazin din ţara asta nebuniile de care ai tu nevoie pentru Halloween. Hello, nu suntem în România, suntem într-o ţară arabă. În orice caz, nu conta pe mine. Eu refuz să întreb oamenii dacă au de vânzare sânge fals şi colţi de vampir.

Aşa i-am spus fiică-mii hotărâtă să se costumeze în vampiriţă la petrecerea de Halloween organizată de şcoala ei.

-Nu trebuie să întrebi tu, mă ocup eu de asta. Voi doar duceţi-mă la Villagio Mall, îmi răspunde hotărâtă fiică-mea care nu obişnuieşte să cedeze neam atunci când îşi pune ceva în minte.

Ok, haide la Villagio Mall, vreo 25 km printr-un trafic infernal, adică aşa cum este de obicei în Doha. Asta după ce am mai pierdut ceva vreme într-un magazin din The Pearl, la câţiva metri de casa noastră, plin ochi doar cu tot felul de articole pentru party, carnaval… Nu un magazinaş acolo, ci magazin în toată regula, cu două etaje chiar. Vânzătoarea, o thailandeză foarte drăguţă, a încercat s-o ajute cât i-a stat în putinţă, dar când a auzit de sânge fals şi colţi de vampir a făcut ochii mari şi i-a spus ceva de genul:,,-Oh, I’m sorry, we don’t have. Maybe some red paint for face painting… you know, it is not toxic for your skin. I thing it is a good ideea for you…”

M-aş fi mirat s-o convingă. Ia Mara tubul cu vopsea roşie care, ce-i drept, nu prea avea culoare sângelui, mai degrabă un portocaliu incert, îl studiază şi… verdictul: ,,- Nope, thank you, I want fake blood!”

Înainte să ieşim de acolo, din curiozitate, politeţe, nu ştiu, tânăra vânzătoare o întreabă pe fiică-mea din ce ţară suntem. Răspunde copilul, iar soţul meu completează amuzat:,,-You know, the land of Dracula, vampire stories…”

,,-Oh, I understand…”, răspunde ea şi poate doar mi s-a părut mie, dar parcă îi cam pierise zâmbetul larg de pe faţă. :)))
La Villagio… Cum să spun, nu-mi permit să mă proţăpesc în faţa necunoscuţilor şi să-i pozez, cu atât mai mult să-i filmez, başca faptul că ne aflăm într-o ţară arabă, totuşi… Normal că n-am făcut asta, dar ce mi-ar fi plăcut s-o fac!!! Au fost nişte faze absolut de-li-cioa-se. Mă rog, dacă se poate folosi cuvântul acesta atunci când vine vorba de colţi de vampir şi sânge fals, mai ales. Mic exerciţiu de imaginaţie: un năpârstoc de fată întrebând hotărâtă vânzătorii dacă au sânge fals şi colţi de vampir. Adică avea exact aceeaşi atitudine ca în situaţia în care ar fi cerut ceva absolut banal, de găsit oriunde, o acadea, de pildă.

Fără excepţie, toţi au întrebat-o a doua oară, a treia oară chiar, ce anume doreşte. Oamenii credeau că n-au înţeles bine. Şi Mara, de fiecare dată, mai tare şi mai răspicat: ,,-Do you have fake blood and vampire fangs???” Uimirea de pe faţa lor când, în sfârşit, pricepeau despre ce e vorba, m-a amuzat cât să îmi ajungă pentru o bună vreme.

Până la urmă, asa cum era de asteptat, sânge fals nu am găsit. Am convins-o să se mulţumească cu un ruj roşu de-al meu, dar culmea este că a găsit ceva care să semene cu colţii de vampir. Şi asta chiar într-un loc în care ne aşteptam cel mai puţin, un magazin cu dulciuri.  Vânzătorul nici măcar nu avea habar că printre obiectele expuse exista aşa ceva. Are fiică-mea nişte ochi!!! Prin vitrină- eu i-am zis că nici măcar nu are rost să mai pierdem vremea intrând- a zărit un soi de jeleuri ce se doreau a fi o limbă uriaşă(bleah!), iar în pachetul respectiv, cu asa-zisa limbă, se afla o chestie, nu ştiu cum să-i spun altfel, care semăna cu o proteză. Da, e scârbos, ştiu… Proteza din plastic cu incisivii vizibil mai lungi, deci aşa cum se presupune c-ar avea un vampir. Exact ce a tot căutat a avut în cele din urmă. Căci, cum bine se spune, cine caută găseşte.  Ştiu că în România chiar nu e dificil de procurat aşa ceva, tot mă împiedicam prin casă de asemenea ,,drăgălăşenii” cumpărate de Mara, eu never ever nu o să cumpăr asemenea oribilităţi. Adevărul este că exact colţii de vampir îmi mai lipseau din bagaje când am venit în Qatar, de sânge fals ce să mai vorbim…

În fine, bineînţeles că fata mea, draga de ea , dacă tot am umblat prin magazinele cu diverse monstruozităţi, nu a ratat ocazia de a-şi cumpăra tot felul de lucruri care mie îmi fac pielea de găină. O inimă care se scurgea printre degete, arătând ca proaspăt smulsă din piept, un bandaj ,,însângerat” care pus pe deget îţi dădea impresia că trece un cui prin el, nişte şerpişori negri, câţiva scorpioni (din plastic, of course), mă rog, se vede treaba că avem gusturi total diferite când vine vorba de a oripila, de a îngrozi pe cineva. Pe mine nu m-au interesat vreodată lucrurile acestea, nici măcar în copilărie. Cu Mara, însă, e altă poveste. Şi-ar merita pe deplin titlul de ,,Regina farselor”, adoră să facă asta. Numai eu ştiu de câte ori mi-am luat porţia de palpitaţii.

Să vă spun câte ceva şi despre cum a fost a doua zi la şcoală… Mi s-a părut chiar interesantă ideea de a grupa câte 4 personaje, absolut la întâmplare, iar copiii respectivi au fost nevoiţi să-şi pună minţile la treabă şi să imagineze o scurtă piesă de teatru. Vampiriţa mea s-a întâmplat că a făcut echipă cu Harley Quinn, The Captain America şi The Brave Tin Soldier. 🙂  Bineînţeles că ideea celor trei a fost să ucidă Vampiriţa şi astfel binele să triumfe pe pământ, bla, bla, bla…  Nu le-a reuşit planul. Fiică-mea s-a opus cu îndârjire. ,,- Guys, it’ s so boring !”, le-a spus ea şi nu i-a lăsat până nu au schimbat scenariul. Până la urmă, au ajuns la un compromis. Vampiriţa nu dispare total, doar renunţă definitiv la proastele obiceiuri adorate de vampiri. ,,-Chiar şi aşa mi s-a părut complet aiurea şi plictisitor, auzi idee, vampir transformat în personaj pozitiv, bleah. Colegii ăştia ai mei habar n-au că un vampir nu moare aşa, cu o simplă lovitură de sabie. Eh, nici n-am vrut să-mi mai bat capul cu ei şi să le explic. Măcar mi-am salvat personajul de la moarte.” Aşa mi-a spus acasă fata mea şi zău dacă nu are dreptate, cel puţin la partea cu ,,so boring”.
Câte ceva despre simpaticul director al Şcolii Finlandeze am mai povestit aici. Ei, da, nu o să ghiciţi ce costum şi-a ales domnul Juha pentru petrecerea de Halloween a Şcolii Finlandeze. Recunosc, m-a amuzat să aflu, domnul Juha s-a costumat în… Dracula. So nice!

PS: Mai nou, fata mea nu vrea să mai fie pozată decât atunci când are ea chef. Aşa că… poze de la tocmai trecutul Halloween n-avem. Până la următorul, sper să revină la sentimente mai bune faţă de aparatul meu foto. 🙂 Cu bine!halloween-2015

 

Drumuri printre culori

Burano
Insula Burano

Iubesc locurile pline de culoare. Indiferent că este vorba de clădiri zugrăvite în cele mai trăznite nuanţe, de street-art-ul ce dă viaţă zidurilor gri şi atât de banale cândva. Şi mi-s dragi, în egală măsură, petele de culoare ce sunt florile de tot felul inundând ferestre, balcoane, parcuri întregi, picturile expuse în plină stradă, umbrelele ce par că plutesc deasupra trecătorilor mai mult sau mai puţin grăbiţi… Până şi tot felul de flecuşteţe multicolore aruncate aproape de-a valma în vitrine sau pe tarabe- prăjituri, mirodenii, magneţi, podoabe şi câte şi mai câte. Starea aceea de euforie, de prea plin sufletesc încercată în sarabanda nuanţelor de tot felul pentru mine este de nepreţuit. Le-am căutat peste tot în drumurile mele. Am mers drept la ţintă, cum se spune, atunci când a fost vorba de locuri vestite tocmai datorită culorilor vii care-ţi inundă retina la tot pasul- Cinque Terre, Santorini, Burano, Portofino, Portovenere, pastelatele oraşele de pe Coasta Amalfi-  Positano, Amalfi, Vietri sul Mare… Sau s-a întâmplat să le găsesc pur şi simplu şi atunci bucuria a fost cu atât mai mare. Aşa, ca un cadou minunat venit când te aşteptai cel mai puţin- Vodnjan, Mali Losinj, Rovinj, Poreč, Rijeka în perioada carnavalului…

Portovenere
Portovenere
Blagoevgrad
Blagoevgrad(Bulgaria)
http://www.elrunrun.net/fotos-del-encantador-pueblo-de-positano-un-lugar-como-sacado-de-un-cuento-de-hadas/#prettyPhoto/4/
Positano

Mi-e greu să fac un top al lor şi nici nu-mi doresc asta. Fiecare dintre ele are propriul farmec şi nu văd rostul unei asemenea contabilizări, locul 1, locul 2, locul 3… Rămân la părerea mea că locurile dragi rămân în suflet oricum, fără a fi nevoie să le ierarhizezi în vreun fel.

Uite, atunci când vine vorba de topuri calificate pompos ca prezentând ,,the most colorful cities în the world”, ,,the most colorful places on earth”, etc, de cele mai multe ori, în primele 5 poziţii, vei găsi Cinque Terre, pitoreasca regiune cuprinsă între oraşele Genova şi La Spezia, în nordul Italiei. Monterosso al Mare, Vernazza, Corniglia, Manarola, Riomaggiore, cinci foste sate pescăreşti înşirate de-a lungul unui ţărm stâncos, scăldat de valurile Mării Ligurice, par aproape ireale. Cineva le compara inspirat cu imaginea a cinci bătrâne doamne, uitate de vreme, gătite în veşminte cândva respirând multă culoare, acum vechi, decolorate pe alocuri chiar, dar fara a-si pierde in vreun fel frumuseţea si misterul lor. Dimpotrivă chiar.

Şi poate chiar în asta constă farmecul acestui ţinut de poveste, amestecul vibrant de culori ce pare că dă viaţă clădirilor vechi de secole. Şi nu pare deloc desuet, şi nu estompează câtuşi de puţin senzaţia că te-ai întors în timp, departe, într-o Italie medievală fermecătoare.

CT2

CT4

ct1

CT5

monterosso

corn 2

RM

rio 1

RM2

Călătorind mai spre nord, de-a lungul aceleiaşi superbe riviere italiene, cu doar 30 de kilometri înainte să intri pe porţile bătrânei Genova, întâlneşti o bijuterie de orăşel-  pastelatul Portofino, staţiune exclusivistă, renumită încă din sec. XIX. Aşezat la poalele Apeninilor, pe ţărmul Mării Ligurice, Portofino pare că are un veşnic aer de vacanţă ce i se potriveşte mănuşă

PORTOFINO 1

PORTOFINO 3

PORTOFINO 2

PORTOFINO 4

PORTOFINO4

PORTO 2Tot multe culori şi tot in Portofino 🙂

DSC_0613

Veneţia este locul ce se umple de culoare în timpul vestitului carnaval. Am întâlnit oraşul de pe ape la sfârşitul unei toamne frumoase când luni bune mai aveau să treacă până la ,,il grande carnevale di Venezia”. Dar de culori tot m-am bucurat din plin. Le-am găsit la mai puţin de 10 kilometri distanţă (străbătută cu vaporetto, fireşte) în Murano şi, mai ales, în Burano. O veche legendă spune că obiceiul zugrăvirii zidurilor  în culori vii are origini în timpuri mult îndepărtate când femeile din Burano au găsit soluţia asta pentru a-şi ajuta astfel soţii pescari să găsească mai uşor căminul atunci când se reîntorc cu barca de pe mare.

murano

Da, ştiu, sunt subiectivă. Am pus aici doar o singură poză făcută în Murano(cea de mai sus) şi vreo 7 în Burano. Acolo mi-a plăcut cel mai mult. Şi mai am destule, promit să revin cu o postare doar despre pastelatul Burano.

DSC_0473

burano 2

DSC_0608

Burano4Burano 5

Burano 6

Să aducem un pic din atmosfera carnavalului veneţian si in Burano, zic… 🙂

Burano7

Oraşul Rovinj şi-a câştigat de multă vreme renumele de cea mai cunoscută staţiune din zona de coastă a Istriei. Arhitectura în stil veneţian este prezentă la tot pasul, dar adevăratul farmec al bătrânului oraş mi se pare că este dat de nebunia de culori ce întâmpină călătorul la tot pasul. Poate mai puţin ştiut este faptul că, după cel de-al doilea război mondial, guvernul i-a ademenit aici pe artiştii de pe coasta istriană oferindu-le chirii neaşteptat de mici. Urmarea? O mulţime de galerii de artă, ateliere, tarabe cu produse artizanale deosebite se înşiră de-a lungul străduţelor pietruite, mărginite de clădirile purtând patina timpului. De neratat este vestita Grisia, strada artiştilor. Şerpuieşte leneş chiar din imediata apropiere a mării Adriatice, din piaţa Matteotti, până sus, în preajma zidurilor bisericii purtând hramul Sfintei Eufemia, patroana spirituală a Rovinjului.

ROVINJ1

ROV4

ROVINJ 1

ROVINJ 3

ROVINJ, GRISIA

ROVINJ 5Pe strada Grisia

ROVINJ 6

ROVINJ pink

ROVINJ2
Rovinj

Probabil că Vodnjanul, oraşul croat aflat destul de aproape de Rovinj, cam 25 de kilometri, nu ar fi impresionat cine ştie ce călătorii ajunşi aici dacă nu ar fi existat ideea unui festival de artă şi cultură urbană- ,,Boombarstick Festival”. Aşa se face că artişti mai mult sau mai puţin consacraţi, din Croaţia şi nu numai, vara, iau drumul vechiului oraş medieval pentru a face dovada propriului talent pe zidurile gri ale bătrânelor clădiri, multe dintre ele aflate în paragină. Iar rezultatele sunt absolut surprinzătoare.

Vodnjan 1

Vodnjan

Vodnjan 3

Vodnjan4

Vodnjan 5

VODJANJ 6

Vodnjan7Vodnjan8

Vodnjan

vodnjan

Vodnjan10Vodnjan 11

Lošinj este una dintre cele mai mici insule populate din Golful Kvarner, mică, dar plină de culoare şi ea. Străbătând-o de la nord la sud, pe mare parte din această insula croată te întâmpina doar verdele pădurilor de pini, stejari bătrâni, al livezilor de măslini, dafini, ienupăr şi, desigur, albastrul intens al Adriaticii. În schimb, odată ajuns în sudul insulei, paleta cromatică se îmbogăţeşte surprinzător cu feluritele culori în care locuitorii din Mali Losinj şi Veli Losinj au ales a-şi zugrăvi zidurile exterioare ale clădirilor.

Mali Losinj 2
Mali Losinj

În Mali Losinj am ajuns într-un sfârşit de octombrie, când vremea s-a schimbat pe nepusă masă, aducând nori negri, ploi şi furtuni dezlănţuite pe insula cunoscută ca find însorită mai tot timpul anului. Scăldate în soare strălucitor, cu siguranţă, culorile sunt mai intense, mai vii decât aşa cum apar ele în fotografiile mele.

MALI LOSINJ
Mali Losinj
Veli
Veli Losinj

Rijeka in perioada carnavalului, sursa foto 1,2,3 aici.

rijeka

rijeka 2016

carnaval

Mai zăbovim puţin în Croaţia( întotdeauna mi-a fost greu să părăsesc ţara asta). Nu are nici pe departe faima carnavalului din Veneţia, Rio de Janeiro, Nisa, Santa Cruz de Tenerife şi, aproape sigur, nici eu n-aş fi avut habar de el, aşa cum nu are multă lume din afara Croaţiei, dacă nu aş fi avut şansa extraordinară de a locui 2 ani în Rijeka, oraşul-port de pe malul Adriaticii. Ei bine, începând chiar din primele zile ale lui ianuarie şi până la sfârşitul lui februarie, oraşul intră în febra carnavalului. Străzile sunt pline de culoare, în special Korzo, principala stradă pietonală, fiecare zi aduce fel şi fel de spectacole, concerte în aer liber, târguri diverse, muzica răsună în tot locul şi aproape că nu există şcoală, grădiniţă, instituţie, companie care să nu se implice în vreun fel în organizarea carnavalului. Cireaşa de pe tort este, de departe, parada costumelor. Practic, sunt două zile, prima dedicată doar copiilor, a doua rezervată adulţilor, în care se defilează începând de la orele dimineţii până târziu, aproape de miezul nopţii.

carnaval 1Noi, eu si Mara, la primul nostru carnaval in Rijeka. 🙂

carnaval 2

carnaval 3

carnaval apple

carnavallll

carnaval11

CARNAVAL 2

Cred că am sute de fotografii făcute la cele două carnavaluri la care am avut bucuria să fiu acolo, pe străzile Rijekai. Dar poza de mai sus e în topul celor mai dragi sufletului meu, Mara împreună cu minunaţii ei colegi de clasă şi draga de Laura, învăţătoarea lor. Se întâmplă în 2013, anul în care Croaţia a intrat în Uniunea Europeană, aşa că nu este greu de ghicit de ce şcoala în care învăţa fata mea a ales pentru copiii şi profesorii ei aceste costume.

carnaval 13

Mara

carvaval rijeka

carnaval rijeka nice

Fotografia asta cu ,,brotăcelul” adormit nu-mi aparţine, dar aşa dragă mi-a fost că nu m-am abţinut să n-o pun aici. Şi dacă vreţi să vedeţi mult mai multe poze surprinse în timpul coloratului carnaval, să vedeţi câtă bucurie există pe feţele lor, fie că participă direct la paradă, fie că sunt simpli privitori, vă ofer acest link. Sunt sute de poze făcute în ultimii 5 ani, eu spun că o să va placă şi, mai ales, o să va amuze. Timp şi răbdare s-aveţi, enjoy!

Intr-o zi de 8 martie…

Mara . ganduri despre mamiIntr-o zi de 8 martie, asta se intampla in urma cu 7 ani, i-am intins copilului meu o zambila roz cu intentia de a o poza astfel. Era cadoul meu pentru femeile dragi din viata noastra. Mi s-a parut ca ar fi mult mai dragut asa decat o imagine culeasa, in graba, de pe internet. N-a fost simplu deloc.  Cum-necum, fiica-mea era ferm convinsa ca zambila primita este un fel nou de mancare( pe deasupra si roz, culoare foarte apetisanta pentru ea)  si a fost nevoie de minute bune pentru a o convinge ca nu este o idee tocmai buna. Asa a mai invatat fiica-mea o noua lectie, atunci la varsta de 1 an si jumatate: zambilele roz, chiar daca miros atat de bine, nu sunt de mancare. Nu c-ar fi cele de alte culori, dar fiecare lectie la timpul ei.

,,-Bun, cred eu ca si-a zis grasuna( asa ii spuneam pe atunci), daca nu se mananca…atunci inseamna ca trebuie distrusa.” Si a luat biata floare la jumulit. Exact ca in jocul acela- ,,ma iubeste, nu ma iubeste…” doar ca fara cuvinte. Alta munca de lamurire, cred ca si alte flori, biete victime in mainile copilului. Pe scurt, chiar nu a fost o munca usoara.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAmara 2008

Exact un an mai tarziu, in 2009, eram in capitala Azerbaijanului la vremea aceea, am zis eu sa facem aceeasi surpriza frumoasa prietenelor noastre. Am ales un trandafir alb atunci. Intre timp, fiica-mea invatase ca nici trandafirii (indiferent de culoare) nu sunt tocmai o delicatesa. Cu o exceptie, cei pentru dulceata, dar nu era cazul.  Numai ca, tocmai in ziua respectiva, descoperise cat de distractiv poate fi mersul pe bicicleta. Nu oricum, ci prin casa. Normal, in atare situatie, era cu muuult mai distractiv sa pedaleze dintr-o camera in alta (inclusiv pe scari, spre marea mea disperare) decat sa pozeze artistic cu un suav trandafir alb in manuta roz si grasulie. Mi-a dat ferm de inteles: nu ma lasi pe bicicleta…prietenele tale vor primi fiecare cate o poza cu o fetita imbufnata rau de tot. Imbufnata si cu trandafirul plasat strategic in dreptul gurii. Sa fie ea sigura ca nici urma din ceea ce s-ar putea numi zambet nu se va iti de acolo. Mai bine! Finalmente, am ajuns la o intelelegere care sa fie acceptabila pentru ambele. Poza asta cu fetita vesela pe bicicleta e una dintre cele mai dragi mie.

mara 2009 mara 2009, bic

In 2010, 8 martie ne-a gasit in Romania. Stiti cum stau lucrurile pe la noi. Cand se apropie diverse ocazii (8 martie, Craciun, Paste, etc), se tot perinda pozarii, cu diverse oferte,  prin gradinite si scoli. In anul acela, doamnelor educatoare li s-a parut interesanta oferta unor bulgari care au venit incarcati cu tot felul de costume de epoca si accesoriile de rigoare, ma rog, tot tacamul. Si atat ce au placut-o pe fiica-mea (mi-au povestit apoi doamnele, eu nu eram prezenta), ca mi-au imbracat-o cu nu stiu cate costume din dotare. Din pacate, in laptopul meu actual, am mai gasit doar doua dintre pozele de atunci. Intamplarea face sa fie pozele de inceput. Copilul este vesel, ii place in noua postura. In ultimele, deja pe fata ei se citeste scris cu litere mari: ,, -Hei, jocul asta incepe sa devina cam obositor. Imi vreau hainele mele comode inapoi!” Trebuie neaparat sa gasesc fotografiile respective.

mara 2010 2mara 2010

Fiecare fotografie are povestea ei, nici n-as putea sa spun pe care o prefer, care imi este mai draga. Si nici nu mi s-ar parea firesc sa ma apuc si sa fac ierarhii cand vine vorba de amintiri atat de dragi sufletului meu. In primavara anului trecut, eram la Solin, in Croatia, un orasel aflat la cativa km distanta de Split. Zarisem un copacel incarcat de flori, o minune colorata in roz care se asorta perfect cu verdele din jur,cu linistea din locul acela, cu ziua aceea senina si calda de inceput de primavara. ,,-Iti place mult, nu-i asa? E tare frumos! Il vrei? Uite, ti-l daruiesc! La modul virtual, mami, ti-l daruiesc, fireste. Acum este copacul tau.” Si asa am primit eu un intreg copacel, intr-o zi de 8 martie, 2014. :)Si cum ,,la modul virtual, mami” se poate darui orice, tot in aceeasi primavara, cateva zile mai tarziu, copilul meu mi-a daruit si un sir intreg de magnolii divin infloriti pe una dintre stradutele din Izola.

Mara 2012 ghiocei
martie, 2012

mara 2011

 

mara solin 2013

mara izolaizola

mara 2014

Ei, da, copilul meu a crescut. Acum nu primesc doar flori( una singura, stranse in buchete, aranjamente Ikebana sau… copaci intregi), deja am un teanc impresionant de minunate declaratii de dragoste in romana, engleza, italiana, anul trecut mi-a scris chiar si in croata. E adevarat, spre rusinea mea, nu am stiut sa traduc singura decat ,,Mama, volim te puno!”(Mama, te iubesc mult!), dar, la urma urmelor, asta e cel mai important, nu? Deocamdata, fiica-mea inca nu a terminat de invatat intreg alfabetul in limba araba. La anul, ma astept sa primesc cateva randuri in limba asta pe langa care croata imi pare floare la ureche. Nu voi sti sa deslusesc nimic-nimicut, desigur. Pe masura ce trec anii, distanta asta intre fetita care, intr-o zi de 8 martie,  credea ca o zambila roz nu poate fi decat un deliciu culinar si copilul care ma intrece absolut in multe privinte ma copleseste nespus. Minunat si dificil de pus in cuvinte. De fiecare data.

S-aveti primavara pe care v-o doriti!

magnolii izola 2

,,Domnul doamnă” si un milion de intrebari

???? 1

-Maaami, trebuie sa vii rapid! Sunt extrem de confuza! Am nevoie de ajutorul tau!

Cand fiica-mea spune ca a cazut in starea de confuzie, nu ai cale de scapare. E de o caposenie fantastica. Ea stie una si buna: ,,sunt confuza si vreau sa mi se explice cum e cu situatia asta, vreau sa fiu lamurita cum stau lucrurile!”. In atare situatie, stiu sigur ca nu am cale de scapare pana nu explic de-a fir a par cum vine treaba. Bun, las totul balta si vin sa vad de ce e copilul confuzat. Cu o figura pe care scria cu majuscule ,,PERPLEXITATE”, fata mea privea la Conchita Wurst, stiti voi, cel(sau cea?) cunoscut(a) si sub numele de ,,femeia cu barba”.

,,-Mami, persoana asta este barbat sau femeie? Sunt complet nedumerita.

Eh, daca tot mi-am abandonat treburile importante, hai sa vedem ce gandeste copilul, presimteam ca urmeaza niste replici delicioase.

-Tu ce crezi, Mara, e barbat sau femeie?

-Doar ti-am spus, mami, ca sunt confuza. Uite, dupa parerea mea, eu cred ca ar fi  barbat, are barba, dar este fardat, are parul lung, poarta rochie, are nume de femeie. Am vazut eu scris- Conchita. Asta e sigur nume de femeie. Eu nu mai stiu ce sa cred…

-Pai, este barbat.

-Si atunci de ce vrea neaparat  sa arate ca o femeie?

Anticipam intrebarea asta. Aleg rapid un raspuns pe care il cred mai lesne de inteles pentru ea:

-Probabil pentru ca i-ar fi placut mai mult sa fie femeie, asa cred eu…

-E absurd, mami! Atatea eforturi pentru a parea ceva ce nu esti de fapt. Uita-te si tu, e atat de slab! Iti dai seama ce diete a tinut, saracul…Probabil a mancat luni in sir doar cateva frunze de salata numai ca sa incapa in rochia asta. Eu asa barbat slab n-am vazut vreodata.Si unghiile…mult timp a trebuit sa astepte pentru a creste asa de lungi. M-as mira sa poata face prea multe lucruri cu asa unghii de vrajitoare.

-Pai, se pare ca asta a fost alegerea lui. Alegerea lui, viata lui, nu este dreptul nostru sa-l judecam cumva. Speram sa pot pune punct, dar, previzibil, discutia era inca departe de a se fi incheiat.

-Ok, am inteles ca e barbat, dar ca i-ar fi placut sa fie femeie. Dar e ceva ce chiar nu pot pricepe- de ce si-a lasat barba? Eu n-am vazut in viata mea o femeie cu o asa barba. Adica daca tot a facut atatea pentru a arata ca o doamna putea sa-si fi ras si barba, nu?

-Cred ca a vrut sa fie mai special, sa iasa astfel in evidenta.

-Hm, a vrut sa fie mai special, dar mi se pare ca a ajuns sa arate cam caraghios.

Socoteam in mintea mea ca discutia s-a incheiat si ca ma pot intoarce linistita la treburile mele.  Da’ de unde ! Multe intrebari au urmat :

-Ce parere au parintii lui despre asta?

-Cum de are vocea asa de subtire? Cred ca a exersat mult pentru a suna asa…

-Cand era mic isi dorea sa fie fetita?

-Cu cine se va casatori? Cu o femeie sau cu un barbat?

-Exista multi oameni care procedeaza asa?

-Care este numele lui adevarat?

Intr-un final, cand simt deja cum rabdarea mea se duce pe apa sambetei, ii spun curioasei:

-Nu am de unde sa stiu toate lucrurile astea. Pot cel mult sa-mi imaginez, iar numele lui real chiar nu il stiu.

-Intreaba-l pe Google, imi raspunde imperturbabil copilul. Asta sigur o stie.

Faza cu ,,intreba-l pe Google” este mai veche, de pe la  3-4 anisori cand avea impresia ca Google este cea mai desteapta persoana de pe pamant. Intre timp, fireste, a inteles cum stau lucrurile cu motorul acesta de cautare, dar a ramas vorba noastra, de fapt, mai degraba a ei : ,,intreaba-l pe domnul Google”.

L-am intrebat… ca nu aveam incotro. Tot n-am scapat.

-Hm, Tom Neuwirth nu suna rau deloc, dar el si-a ales ca nume de scena Conchita Wurst. Din cate stiu eu, wurst in limba germana inseamna carnat. De ce barbatul care vrea sa arate ca o doamna si-a ales un asemenea nume caraghios? Cum poti sa-ti doresti sa te cheme domnul sau doamna Carnat? Hm…”

Pfui, tot e bine ca fiica-mea nu are habar de limba spaniola, altfel, cu siguranta, m-ar fi chestionat vis-a-vis de legatura dintre cele doua cuvinte, conchita(scoica) si wurst. La cat de curioasa o stiu, imposibil sa nu o fi intrigat alaturarea asta. Si eu ce sa-i fi raspuns, ma rog???

A mai urmat un torent de nedumeriri la care, vrand-nevrand, a trebuit sa gasesc raspunsuri ca altfel nu prea se poate. Intr-un final, cand credeam ca s-a cam epuizat tot ce putea fi spus despre ,,domnul-doamna”, candid copilul meu imi spune:

–Mai am o singura nedumerire. Crezi ca domnul acesta si-a facut operatie de schimbare de sex sau nu? Adica daca tot a facut atatea pentru a arata ca o femeie…ce mai conteaza o operatie mica acolo ?

???2